Tâlcuire la Ziua a Treia a Facerii după Părintele Serafim Rose

1, 9-10 Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apa cea de sub cer într-o aduna­re, şi să se arate uscatul. Şi s-a făcut aşa. Şi s-a adunat apa cea de sub cer întru adunările sale, şi s-a arătat uscatul. Şi a numit Dumnezeu uscatul pă­mânt şi adunările apelor le-a numit mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

În fiecare zi a facerii se dă o poruncă ce devine legea firii pentru toată vremea de după aceea. Din Ziua întâi începe succesiunea zilelor şi nopţilor, iar din a Treia Zi apele îşi încep necontenita lor mişcare. Astfel, „firea apelor a primit poruncă să curgă, şi apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca aceea”.

Este ispititor pentru noi, cei atât de mândri de cunoaşterea noastră ştiinţi­fică, să speculăm asupra felului cum a avut loc acest eveniment: să se fi scurs oare apele în rezervoare subpământene ? S-a ridicat oare pământul ? Scriptura nu ne spune, şi din această pricină Sfinţii Părinţi nu spun nici ei mare lucru despre subiect. Sfântul Ambrozie scrie:

„Neaflând eu din mărturia limpede a Scripturii ce anume a făcut El, voi trece peste aceasta ca peste o taină, ca nu cumva să se stârnească de aici încă şi alte întrebări. Totuşi, susţin, potrivit Scripturii, că Dumnezeu poate înmulţi ţinuturile joase şi şesurile deschise, precum au zis: Eu înaintea ta voi merge şi munţii voi face şes (Is. 45, 2).”

Tot despre felul cum a avut loc creaţia Sfântul Grigorie al Nyssei învaţă:

„În ce priveşte felul cum au fost făcute toate pe rând, trebuie să-l lă­săm la o parte, căci nici despre lucrurile mai uşor de înţeles, pe care le percepem cu simţurile, nu s-ar putea pricepe uşor chipul «cum» au fost aduse la viaţă, aşa că trebuie să socotim acest lucru ca neînţeles până şi de Sfinţii cei deprinşi cu contemplaţia. Căci, după cum zice Apostolul, prin credinţă pricepem că s-au întemeiat veacurile cu cuvântul lui Dum­nezeu, de s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd (Evr. 11, 3). […] Dar, deşi Apostolul zice că el crede că atât lumea, cât şi cele ce sunt în lume au fost întemeiate de voia lui Dumnezeu, […] a lăsat neexplicat chi­pul întemeierii. […] Deci, după pilda Apostolului, să lăsăm nebăgată în seamă chestiunea lui «cum» din fiecare lucru, pomenind numai că dorinţa şi voia lui Dumnezeu devin realitate, fiindcă orice voieşte să tacă voinţa dumnezeiască în înţelepciunea şi măiestria ei, aceea şi împlineşte.”

Prin urmare, în toate cele ce ţin de cele Şase Zile ale Facerii, Sfinţii Pă­rinţi ne pun înainte doar unele presupuneri (întotdeauna cu prudenţă) în ce priveşte felul cum a creat Dumnezeu; tot aşa şi noi trebuie să ne înfrânăm pornirea de a proiecta cunoaşterea noastră despre felul „cum” arată zidirea prezentă (în măsura în care o cunoaştem) asupra lumii întâi-zidite.

Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, iar nu printr-un proces natural. Sfântul Ambrozie scrie:

„S-a rânduit mai dinainte, pe cât se pare, ca pământul să fie uscat de mâna lui Dumnezeu, iar nu de către soare, căci, în fapt, pământul s-a uscat înainte de facerea soarelui. Pentru aceea şi David a osebit marea de uscat, vorbind de Domnul Dumnezeu: Că a lui este marea, şi El a făcut-o pre ea, şi uscatul mâinile Lui l-au zidit (Ps. 94, 5)”.

1, 11-13 Şi a zis Dumnezeu: Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom roditor care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. Şi s-a făcut aşa. Şi a dat din sine pământul iarbă verde, care seamănă sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom. roditor care face rod, a căruia sămânţa lui este într-însul după fel pre pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, ziua a treia.

Sfinţii Părinţi sunt cu toţii de acord în a arăta chipul minunat al zidirii din Ziua a Treia: Sfântul Vasile învaţă:

„Să răsară pământul iarbă verde. Şi într-o clipită de vreme pământul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Fâneţele erau încărcate cu belşugul ierbii; câmpiile bine roditoare erau acoperite cu semănături care, prin mişcarea spicelor lor, dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. […] Şi pom roditor, a zis El, care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime: brazii, cedrii, chiparoşii, pinii; toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani deşi şi de aşa-numiţii arbuşti care slujesc la facerea ghirlandelor: trandafirul, mirtul şi dafinul, care nu erau mai înainte pe pământ; toţi, într-o clipită de vreme, au apărut, fiecare cu mirosul său, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi arbuşti, fiecare cunoscut prin însuşirea sa.”

Sfântul Efrem Sirul afirmă explicit:

„Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la în­făţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele care făceau să le atârne crengile la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de câţiva ani.”

Sfântul Grigorie al Nyssei subliniază şi el că Dumnezeu nu a făcut doar seminţele sau potenţialităţile creşterii, ci însăşi zidirea pe care o cunoaştem; seminţele s-au ivit din primele plante făcute:

„Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi, din fiecare plantă, a crescut să­mânţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. […] Căci la început spicul n-a răsărit din sămânţă, ci sămânţa a crescut din spic; iar după aceea spicul a răsărit din sămânţă.”

Aşa cum ne spun Părinţii mereu şi mereu, plantele şi copacii au apărut pe pământ înainte de existenţa soarelui. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„De-aceea îţi arată [Moise], înainte de facerea soarelui, pământul acoperit cu de toate, ca să nu pui pe seama soarelui desăvârşirea roadelor, ci pe seama Creatorului universului.”

Sfântul Vasile zice:

„De aceea a dat Dumnezeu pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui, ca unuia ce ar fi pricina vieţii.”

Şi Sfântul Ambrozie dezvoltă grăitor acest subiect:

„Nască-se dar iarba cea verde mai înainte de ivirea luminii soarelui, fie lumina ei înaintea celei de soare. Fie ca pământul să odrăslească înainte de a primi întăritoarea îngrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omeneştii rătăciri. Fie ca toţi să cunoască că nu soarele e pricinuitorul creşterii plantelor… Cum ar putea soarele să dea puterea vieţii plantelor crescătoare, când acestea au fost mai înainte făcute să crească de dătătoarea de viaţă putere ziditoare a lui Dumnezeu, înainte ca soarele să fi înce­put a lua parte la astfel de vieţuire ? Soarele e mai tânăr decât mugurii, mai tânăr decât ierburile.”

Ierburile şi copacii au dat sămânţă după fel. Această zicere a Scripturii este una dintre cheile gândirii patristice; îi vom dedica o lungă discuţie când vom ajunge la Ziua a Cincea a facerii, când făpturile însufleţite au fost şi ele făcute să apară tot după fel.

(Pr. Serafim Rose – Cartea Facerii, Crearea Lumii și omul începuturilor, Eidtura Sophia, ediția a 2-a, București, 2011, p. 80-83)