S-au înmulțit Adam şi Eva prin incest?

Iată un gând care sperie pe mulţi, ţinându-i departe de a crede în cuvântul Scripturii şi în glasul Bisericii. Dacă Biserica interzice şi condamnă căsătoria dintre rude până la gradul 8, atunci cum este posibil ca neamul omenesc să se fi înmulţit fără să fie vorba de incest la mijloc? A tolerat Dumnezeu incestul intre fraţi şi veri odată cu Cain şi toţi urmaşii lui Adam? Îşi schimba Dumnezeu poruncile?

Pentru toate aceste întrebări vom face lumină în cele ce urmează, lăsând să vorbească pe rând istoria, medicina şi logică.

Ce spune Biblia despre istoria căsătoriilor intre rude

Mai întâi, problema „incestului” nu începe de la Cain şi sora sa, aşa cum s-ar crede, ci porneşte chiar de la primii oameni: Adam şi Eva. Cum așa? Prin simplul fapt ca trupul Evei a fost făcut din coasta lui Adam, şi ca urmare, din punct de vedere al rudeniei de consangvinitate, Adam şi Eva erau mai apropiaţi decât un frate cu o soră, sau decât un tată cu o fiică. Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică:

„A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc.” [2]

Aşadar, dacă cel mai înalt grad de rudenie al neamului omenesc nu a fost un impediment pentru binecuvântarea căsătoriei lui Adam cu Eva, înseamnă că problema incestului nu este determinată de consangvinitatea în sine, ci de cu totul altceva! Vom vedea mai târziu despre ce anume este vorba, dar până să ajungem acolo ţinem firul istoriei.

În Vechiul Testament aflăm ca imediat după potop au mai rămas doar patru familii înrudite între ele, prin care să se poată regenera neamul omenesc pe mai departe: Noe cu soţia, şi cei trei fii ai lui Noe cu soţiile lor. Aşadar, din atare situaţie este de la sine înţeles că singura cale admisă pentru înmulţirea umanităţii a fost căsătoria intre verişorii de gradul I, II şi posibil căsătoria unchilor cu nepoatele după frate/sora. Dacă gradele de rudenie 3 şi 4 ar fi cauzat vreo problemă morală sau de altă natură în acele timpuri, atunci cu siguranţă Dumnezeu ar fi putut lua o măsură de preîntâmpinare: spre exemplu cruţarea a încă unei familii străine de cea a lui Noe, spre a se evita astfel căsătoriile între veri. Numai că acolo unde nu este cazul, nici Dumnezeu nu intervine.

Câteva generaţii mai târziu, aflam ca patriarhul Avraam o avea pe Sarra nu numai de soţie, ci şi de sora vitregă:

„Şi apoi, ea îmi este într’adevăr soră după tată, dar nu şi după mamă, şi mi-a devenit soţie.” (Facerea 20, 12)

Aceasta este singura mărturie pe care o avem în privinţa mariajului legitim dintre frate şi soră, semn că practicarea căsătoriei intre fraţi s-a stins mult mai devreme decât căsătoria intre verişori.

Mergând în următoarea generaţie de patriarhi, vedem că Isaac şi-a luat de soţie pe Rebecca, cea care era „fata lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraam”. Ţinând cont că Isaac era fiul lui Avraam, înseamnă că Batuel era verişor de gradul I cu Isaac, iar Rebeca, fata lui Batuel, era nepoata lui Isaac care între timp îi devine soţie.

Nici cu generaţia patriarhului Iacob nu stau lucrurile precum le înţelegem noi astăzi, drept mărturie stând faptul că Iacob, îndemnat să-şi ia de femeie pe una dintre fetele unchiului său după mama, se căsătoreşte cu Rahela, verişoara lui de gradul I. Tot cu o verişoară de gradul I se căsătoreşte şi Esau, fratele lui Iacob.

Totuşi, chiar dacă astăzi aceste grade de rudenie sunt opritoare între ele de la taina căsătoriei, Dumnezeu binecuvântează căsătoriile patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacob, semn că unirea dintre rude, începând cu gradul 3 şi 4, nu erau o problemă existentă pentru acele generaţii de oameni. Mai mult decât atât, căsniciile celor 3 patriarhi sunt exemplu de binecuvântare rostită mirilor în cadrul tainei căsătoriei: „Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra… Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe lacob şi pe toţi patriarhii.”

Să înţelegem deci, ca lucrurile nu au stat întotdeauna aşa cum le cunoaştem astăzi. Şi totuşi acum, lucrurile nu sunt la fel…

Dăm cuvântul medicinei

Medicina la zi spune că există urmări grave de pe urma căsătoriilor intre rude. Să enumerăm doar câteva:

• Afectarea sistemului nervos central (creierul şi măduva spinării), care duce la retardare mintală şi oligofrenie;
• Toate organele şi sistemele genetice sunt supuse malformaţiei;
• Pericolul bolilor degenerative creşte cu cât este mai apropiată înrudirea;
• În cazul cosangvinării de gradul I, între frate cu soră sau părinte – copil, tot al 4-lea nou-născut este foarte grav bolnav.

Cum se întâmplă toate aceste urmări ne spune genetică, descoperindu-ne din tainele eredităţii.

„Ereditatea, mediul şi destinul sunt factorii de căpetenie care configurează diferenţele persoanei omeneşti. Ereditatea ar fi repetiţia părintelui în fii. După cum se vede în mecanismul eredităţii, fiii repetă pe părinte numai cu oarecare aproximaţie. Aşa e firesc, de vreme ce copilul e o sinteză a celor doi părinţi, o sinteză a celor 4 bunici, a celor 8 străbunici, acelor 16 stră-străbunici ş.a.m.d. Adică: pe măsură ce creşte numărul ascendenţilor în progresie aritmetică, contribuţia lor în descendenţi scade în progresie geometrică. Grafic ar fi aşa:

Aşadar, în persoana noastră trăiesc mai multe generaţii şi un număr mare de inşi. Nu strică să ne luăm puţin pe urma lor; însă – potrivit înţelesului – deocamdată, în cadrele teoriei genetice.

Suportul de transmisie al eredităţii este gena, acea granulă infinitezimală de cromatină, din lanţul cromozomilor. Gena e un centru condensat de materie vie, având să conducă multiplicarea celulelor, obţinerea formei anatomice a organelor şi a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea şi sincronizarea funcţională cu organismele vecine din competenţa altor gene, precum şi durata acestora. Gena trebuie să ştie şi să facă: arhitectură, anatomie, calculul rezistenţelor, chimie, fiziologie, apărare activă, apărare preventivă, armonie muzicală, cutii de rezonanţă, armonizare istorică, previziune şi multe altele.

Suntem sinteza părinților noștri

Ştiind că suntem o sinteză a părinţilor este important faptul că fiecare din cei doi părinţi ai noştri ne dau o serie completă de gene, înlănţuite împreună. Astfel, în fiecare celulă, noi avem două feluri de gene, fiecare complete în ele însele, după se vede în continuare:

Prin urmare noi suntem dubli în ce priveşte genele noastre. Fiecare din cele două lanţuri de gene conţine tot materialul necesar pentru formarea unui individ, fapt care are foarte stranii consecinţe. Mama ne dă tot materialul (în gene) pentru producerea unui individ de un anumit tip; tata, pe de altă parte, ne dă tot materialul pentru producerea altui individ, de alt tip. În acest chip, noi începem viaţa ca fiinţe duble. Fiecare suntem, într-un anumit sens două persoane, destul de legate împreună în întregime, deşi în anumite privinţe, legăturile nu sunt chiar complete. Această dublă natură a sarcinii noastre ereditare are o mulţime de urmări asupra vieţii…

Acum, un fapt de o extremă importanţă practică: deşi cei doi membri ai unei anumite gene au de a îndeplini unul şi acelaşi lucru, totuşi ei se deosebesc în felul lor de a-l face. Gena care vine de la tată tinde să producă o anumită culoare a ochiului, în vreme ce gena de la mamă tinde să producă o altă culoare. Tot aşa, la modul simplist vorbind, gena de la tată produce un creier sărac şi astfel un individ stupid; gena de la mamă un creier superior şi, astfel, un individ înzestrat cu inteligenţa sănătoasă. O genă poate produce ceea ce e bun şi sănătos; cealaltă, ceva ce e bolnav şi infirm. Aici vedem cât de bună este rânduială firii de a avea doi părinţi, adică avantajul de a fi dubli.

De pildă o genă de la tată poate fi defectuoasă; dacă ea ar fi singura genă care ar conduce lucrul, copilul ar fi infir m în funcţiunea aceea; deci ar fi un idiot sau un debil mintal. Se poate însă întâmpla, că gena corespunzătoare, din aceeaşi pereche, care vine de la mamă, să fie normală; atunci această genă normală, ea singură, preia întreaga sarcină, aşa încât copilul e normal; el nu e idiot, nici înapoiat mintal.

În chipul acesta, defectuozitatea unei singure gene din pereche, nu are urmări rele, sau dacă are, le are aşa de mici încât nu pot fi observate. Activitatea genelor în dublu este o măsură de asigurare; individul are două şanse – în loc de una – de a-şi dezvolta în mod normal fiecare din funcţiunile sale. Numai atunci când genele din cele două lanţuri, nimerite în pereche, sunt defective – adică atât cea de la mamă cât şi cea de la tată – numai atunci funcţiunea respectivă a urmaşului e şi ea defectivă şi, ca urmare, copilul e pe rând, fie lipsit de pigmentaţia pielii, sau a ochiului, fie stupid, fie leneş, fie înapoiat mintal, sau ceva asemănător.

Acum, câteva lucruri lămuritoare: Gena normală, care formează organul şi-i conduce funcţia în condiţii normale, a fost numită genă dominantă; iar gena defectuoasă, a cărei funcţiune nu se mai manifestă, a fost numită gena recesivă. Gena care este răspunzătoare de creşterea creierul, prin care se mijloceşte funcţia inteligenţei, e o genă dominantă; iar aceea care împiedică creşterea şi funcţionarea normală, deci aceea care produce prostia, e o genă recesivă.” (Pr. Arsenie Boca)

Echilibrul creat de gena dominantă

Să înşirăm cazuri de ilustrare concretă, cum se lucrează ereditatea: „Presupunem un tată slăbănog la minte, cu amândouă genele privitoare la inteligenţă recesive, şi o mamă inteligentă, cu ambele gene normale. În conformitate cu legile probabilităţii de la baza mecanismului eredităţii, copiii vor fi hibrizi, adică vor prezenta o genă dominantă şi alta recesivă. Cum însă caracterele genei recesive nu se manifestă decât atunci când ambele gene sunt recesive, dar nu şi atunci când cealaltă e dominantă, înseamnă că gena dominantă îşi manifestă singură acţiunea. Copiii, rezultaţi din astfel de părinţi, vor avea inteligenţă normală ca şi mama, atât numai că ei poartă cu ei, în mod latent şi germenul slăbănogiei, care – cum vom vedea îndată – poate să apară în urmaşii lor. Figura următoare ilustrează cazul:

Presupunem acum că un atare copil, cu o genă recesivă moştenire, se face mare şi se căsătoreşte cu o parteneră care are două gene recesive. Potrivit legilor probabilităţii, jumătate din urmaşi vor avea ambele gene recesive, şi, deci, vor fi proşti; cealaltă jumătate vor avea numai o singură genă recesivă şi astfel vor fi deştepţi.

Presupunem acum că un urmaş din primul caz, cu o singură genă recesivă, se căsătoreşte cu o parteneră (partener), care, la fel, are tot o singură genă recesivă. Întrucât defecţiunile nu se manifestă, amândoi părinţii sunt normali, adică inteligenţi sau sănătoşi fizic, etc; atât numai că amândoi poartă sâmburele stricăciunii în structura lor genetică.

În conformitate cu legile probabilităţii, ale cazului când aruncăm doi bani deodată, vom avea 4 permutări şi 3 combinări. Cei doi bani pot cădea – cum am văzut – număr-număr, număr-coroană, coroană-număr şi coroană-coroană, adică 4 posibilităţi de aranjare, sau 4 permutări. Întrucât ordinea nu importă, ci numai faptul dacă un element e cel puţin diferit, cele 4 permutări pot fi reduse la următoarele 3 combinări: odată număr-număr, de 2 ori număr-coroană sau invers, şi odată coroană-coroană.

Avem astfel un copil (a) complet normal şi în aparenţă şi în fond, adică cu amândouă genele dominante; un alt copil (b) idiot, cu ambele gene recesive, deci fără putinţă de tămăduire; şi doi copii (c, d) cu câte o genă recesivă şi alta dominantă, în aparenţă normali, ca şi primul copil, dar în fond numai pe jumătate sănătoşi, şi care, la un recurs, adică în căsătorie, pot pierde, dând 25% din urmaşi pe de-a-ntregul stupizi, atât în aparenţă cât şi în fond… Presupunem că individul b, din schema de adineauri, se căsătoreşte cu un partener cu ambele gene corespunzătoare normale, dar având o altă pereche complet recesivă. Urmaşii acestor doi părinţi, unul defectiv într-o privinţă, altul defectiv în altă privinţă, vor purta în ei sâmburii ambelor defecte, dar altfel, în manifestările lor, vor fi normali în amândouă privinţele…” (Pr. Arsenie Boca)

Figura următoare ilustrează cazul:

Doi părinţi idioţi, cu ambele gene ale inteligenţei recesive, nu pot avea decât toţi copiii idioţi – ceea ce, în conformitate cu aceleaşi legi ale probabilităţii, e perfect natural. Un ban ale cărui amândouă feţe sunt leu, nu poate cădea decât leu, şi niciodată coroană…

Figura următoare ilustrează cazul:

Înapoi în istorie

Cu toate cunoştinţele medicinei de astăzi, genetica nu mai poate studia direct ceva esenţial în privinţa consangvinităţii, aşa că ne întoarcem în timp, de unde ramăsesem. Primele generaţii de oameni nu au fost în starea pe care o cunoaştem astăzi. Că lucrurile au stat altfel, reiese uşor din genealogiile lor:

De la Adam şi până la Noe oamenii au trăit în medie cam 900 de ani, iar după Potop, durata de viaţa începe să scadă semnificativ, de la o generaţie la alta, până ajungem la durata medie pe care o ştim astăzi:

Sem a trăit 600 de ani, Cainan a trăit 460 de ani, Ragav a trăit 339 de ani, Nahor a trăit 204 ani, Avraam a trăit 175 de ani, şi iată că ţinând firul istoriei ajungem la Iosif care a trăit 110 ani, adică foarte aproape de cât trăiesc oamenii astăzi, şi foarte departe de cât trăiau oamenii înainte de Potop. Drept urmare la toate acestea, bine a a concluzionat Pr. Seraphim Roşe: „E vădit deci că omenirea era cu totul altfel decât aşa cum o cunoaştem astăzi, chiar şi trupeşte”.

Ce înseamnă defapt aceasta scădere a duratei de viaţă atât de drastică, de la început şi până astăzi? Lucrul acesta arată ca longevitatea mare a primilor oameni, a fost determinată în mare parte de calitatea materialului genetic aflat aproape de perfecţiune, şi de care aceştia se bucurau din plin. Să nu uităm că Dumnezeu făcuse lucrurile „bune foarte”, şi că apoi a intrat păcatul în ecuaţia timpului, a trupului, a sufletului şi a mediului. Dacă longevitatea extrem de mare nu ar fi fost determinată de aceste cauze, atunci să ne gândim cum ar fi trăit primele generaţii de oameni atât de mult, dacă nu ar fi avut un metabolism exemplar, dacă nu ar fi avut o zestre genetică net superioară celei de astăzi, care să îi ferească de boli ereditare, şi dacă mediul înconjurător nu ar fi fost atât de ostil ca astăzi?

Aşadar, dacă nu existau mutaţii genetice dăunătoare, boli în general, şi mai ales boli cu transmitere ereditară, înseamna că nu exista niciun pericol ereditar determinat de căsătoria intre fraţi şi verişori. Biologul şi geneticianul A. E. Wilder-Smith confirma:

„Pe vremea lui Cain, căsătoria cu una dintre multele sale surori nu ar fi constituit nici o dificultate din punct de vedere genetic, neexistând decât o mică sau chiar nici o deteriorare a zestrei genetice de care să se teamă vreuna dintre părţi”.

Odată cu trecerea timpului însă, vedem cum durata de viaţa a oamenilor scade aproape la cea cunoscută astăzi, semn clar al degenerării cauzate de păcat, atât în firea umană, cât şi în mediul ce ne înconjoară. Drept urmare, la un moment dat, efectele negative ale deteriorării genetice au devenit prea mari în cazul căsătoriei intre rude (consangvinizării). Ce a urmat, aflam în continuare…

Genetica acum 3500 de ani: Moise şi Leviticul

Cu toată mirarea multora, documentul există, şi, cu oarecare bunăvoinţă, textul desluşeşte problema eredităţii mult mai bine, decât teoria cromozomică modernă, întrucât indică şi factorul primordial al eredităţii – Dumnezeu: mobilul, izvorul şi susţinătorul a tot ce se mişcă, trăieşte şi există. Iată genetica modernă, dată în nucleu lui Moise, de Mântuitorul însuşi prin revelaţie, acum 3.5oo ani pe muntele Sinai. Nu e nicio mirare: Iisus avea conducerea spirituală şi înainte de venirea Sa în trup omenesc. Pe urmă, că iniţia pe Moise în tainele eredităţii nu este nicio mirare, întrucât cine poate să cunoască mai bine omul, decât Cel ce l-a făcut şi i-a dat legile vieţii?

Iată şi restricţiile lui Dumnezeu, care au reglementat problemele de ereditate apărute intre rude:

„Nimeni să nu se apropie de vreo rudă de sânge cu gândul de a-i descoperi goliciunea. Eu sunt Domnul!” (Leviticul 18:6)

„Goliciunea surorii tale, a fiicei tatălui tău sau a fiicei mamei tale – fie că s’a născut în casă, fie în afara ei – să n’o descoperi.” (Leviticul 18:9)

„Dacă cineva-şi va lua [de femeie] pe sora sa, fie după tată, fie după mamă, şi-i va vedea goliciunea aşa cum şi ea va vedea goliciunea lui, aceasta-i [faptă de] ocară; stârpiţi să fie sub ochii fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale, păcatul e asupră-le.” (Leviticul 20:17)

„Blestemat să fie cel ce se culcă cu sora lui dinspre tată sau cu cea dinspre mamă! Şi’ntregul popor va zice: Amin!” (Deuteronomul 27:22)

Că poporul evreu şi-a însuşit poruncile acestea, sta mărturie răspunsul pe care îl primeşte Amnon în încercarea de a se împreună cu sora să Tamara:

„Şi l-a îmbiat să mănânce, dar el a prins-o şi i-a zis: „Vino şi culcă-te cu mine, sora mea!” Ea însă i-a zis: „Nu, fratele meu, nu mă umili, că aşa ceva nu se face în Israel; nu face această nebunie! “(II Regi 13:11,12)

„După teoria cromozomică, vedem cum apar genele recesive în urmaşi: după legile eredităţii, care nu sunt altceva decât legile probabilităţii. După cunoştinţele ştiinţei, genele recesive apar în mod accidental, şi ca urmare a interacţiunii cu mediul exterior, însă după textul Scripturii e clar că toată recesivitatea apare în părinţi pe urma vreunui păcat. Ştiinţa, neavând termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut în ascendenţi genele defective, prin ce accident, sau după care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentă şi anterioară procesului eredităţii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale degenerative şi cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură?

Ca să răspund pe scurt, genele recesive apar în ascendenţi în chip independent, nu după legile probabilităţii, ci după legile care atârnă peste fărădelegi. Toate faptele omului, toate mişcările lui, se înseamnează undeva, într-o nevăzută carte, şi se înseamnează şi în sămânţa sa, şi cu aceasta îşi trage urmaşii sub povara isprăvilor sale. Legile vieţii sunt legile Creatorului; păcătuieşti împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, că Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie şi că venirea lui Iisus la nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificaţie neînchipuit mai largă pentru aducerea şi conducerea personală a fiecărui om ce vine în lume.” (Pr. Arsenie Boca)

Dispoziţiile de drept bisericesc sunt confirmate de genetică

„În spiritul teoriei cromozomice, putem înţelege acum şi normele de drept bisericesc în privinţa căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia în linie directă, căsătoria e oprită la infinit; iar în linie colaterală se îngăduie abia la depărtarea gradului opt.

De la un strămoş primar, se transmit în copii, nepoţi, strănepoţi – cum zice Scriptura – până într-al treilea şi al patrulea neam, câteva grupuri de gene recesive – urmare a cine ştie ce păcate – însă în stare latentă. Dacă se urmează şirul căsătoriilor cu persoane sănătoase în privinţa aceea, genele lor dominante vor acoperi infirmitatea corespunzătoare şi, astfel, urmaşii au toată aparenţa sănătăţii deşi pot fi purtători ai unei gene recesive.

Dacă însă urmaşii, în gradul 4, 5, 6, 7 sau 8 de rudenie se vor căsători întreolaltă, atunci în copiii lor vor apărea, cu probabilitate maximă, genele recesive ale străbunului, în pereche perfectă, şi deci, infirmitatea fără leac, corespunzătoare acestei perechi. Iată de ce Biserica, observând degenerările ce trebuie să le îndure urmaşii căsătoriţilor rudenii, declară vinovate asemenea căsătorii şi le opreşte la timp.” (Pr. Arsenie Boca)

O problemă de logică

Motivul principal pentru care nu înţelegem corect interzicerea căsătoriei intre rude este dat de logica defectuoasă cu care comparăm cadrele istorice pe care le desparte legea Leviticului.

A pune problema „incestului” pe seama generaţiilor care au trăit înainte de Legea Leviticului e ca şi cum ne-am acuza strămoşii de prohibiţie în cazul pescuitului, fără că înaintaşii noştri să fi apucat legea prohibiţiei şi pericolele care au determina existenţa unei asemenea legi.

Ca să înţelegem mai bine contextul în care s-a produs necesitatea interdicţiei căsătoriei intre rude, vom lua un exemplu foarte întâlnit astăzi pe toate drumurile. Presupunem că monitorizăm, pe o perioadă lungă de timp, o intersecţie care iniţial este nesemaforizată, iar participanţii la trafic sunt puţini. Regulamentul auto spune că singurele reguli în astfel de intersecţii cu trafic redus, sunt oprirea înainte de a pătrunde în intersecţie şi acordarea priorităţii de dreapta, dacă este cazul. Dacă şoferii respectă aceste reguli simple, nu se expun la riscuri de accident, nu exista nici alta încălcare de lege, deci nici altă vinovăţie.

Odată cu trecerea timpului, se înmulţesc participanţii auto la traficul din această intersecţie, traficul devine din ce în ce mai intens şi prin urmare mai riscant pentru participanţi, aşa încât intersecţia nesemaforizată iniţial, necesită reguli noi şi mai stricte, menite să fluidizeze traficul actual şi să reducă riscul de accidentare al participanţilor. Din momentul semaforizării intersecţiei, toţi şoferii vor trebui să respecte dispoziţiile noilor indicatoare şi nu vor fi traşi la răspundere decât pentru încălcarea noului regulament.

Aşadar, adoptarea noilor reguli de trecere prin intersecţie, nu sunt un motiv justificat să tragem concluzia că şoferii care au traversat intersecţia înainte de noile reglementari, ar fi vinovaţi de încălcarea noilor reglementari din intersecţie, din simplul motiv ca noile reglementari încă nu erau promulgate la momentul acela, deci nici vinovăţia nu există.

De aceea, a trage la răspunderea incestului primele generaţii de oameni, e ca şi cum am acuza şoferii de încălcarea noilor reguli ale intersecţiei semaforizate, pentru modul în care au traversat intersecţia când încă nu era semaforizata. Pur şi simplu sunt două ipostaze diferite în timp ale aceleaşi intersecţii.

Tot aşa stau lucrurile şi când vine vorba de ipostaza căsătoriei (intersecţia) şi cei care o traversează (participanţii la trafic). Într-un fel mai simplu stăteau lucrurile atunci, deoarece nu existau riscurile medicale care există astăzi, şi în alt fel stau lucrurile astăzi, deoarece riscurile medicale sunt mult mai mari ca altă dată.

Şi cum era să nu reglementeze Dumnezeu la timp căsătoria, intersecţia dragostei dintre bărbat şi femeie, aşa încât să răspundă la toate nevoile înmulţirii neamului omenesc şi la toate riscurile înaintării păcatului în fire?

Şi totuşi mai este un motiv

Dacă până acum am aflat că interzicerea căsătoriilor intre rude are la bază un motiv de ordin medical, totuşi lucrurile nu se opresc aici, căci omul nu este doar trup ci şi suflet. Când vine vorba de înmulţirea neamului omenesc, de la început şi până astăzi, Sfântul Ioan Gură de Aur ne lămureşte de ce radiografia umanităţii are forma unui arbore:

„Aşadar în felul acesta Dumnezeu, dintr-un singur om, Adam, a făcut să se nască tot neamul omenesc, la fel ca ramurile din trunchiul copacului. Şi pentru ca iubirea să nu se micşoreze, ci să se întindă la toată omenirea, n-a îngăduit ca oamenii să se căsătorească cu surori şi fiice, impunându-ne despărţirea de rudele noastre.”

De aici, înţelegem cât de mult s-ar fi răcit răcit dragostea dintre oameni, dacă omenirea nu ar fi fost stimulată printr-o poruncă care să o scoată din sfera îngustă a familiei la timpul potrivit.

Odată cu înmulţirea neamului omenesc a fost necesară extinderea geografică pe suprafeţe mari, extindere care a generat diferenţe de ordin material: zone mai sărace şi zone mai bogate, oameni mai săraci şi oameni mai bogaţi. Formarea naţiilor după potopul lui Noe şi înmulţirea limbilor după dărmarea turnului Babel a fragmentat omenirea şi mai mult: au apărut diferenţe culturale, lingvistice şi de ordin psihosocial. Ce au născut toate aceaste diferenţieri între oameni? Ura între popoare, vrajba între semeni, ucideri, siluiri, cotropiri şi multe alte nedreptăţi.

Drept urmare, omenirea s-ar fi stins în egoism şi ură, dacă dragostea dintre bărbat şi femeie nu s-ar fi transmis în toată umanitatea, aşa cum un copac s-ar usca, dacă seva nu s-ar trasmite de la rădăcină până la vârfurile frunzelor. Aşadar, tocmai îngrădirea relaţiilor intre rude, a fost presiunea care i-a determinat pe oameni să-şi transmită iubirea prin relaţia bărbat-femeie, până la capătul pământului, fără deosebire de culoare, de avuţie, de limbă vorbită şi de toate celelalte provocări apărute.

Să ne gândim cât de multe avantaje a adus omenirii, porunca lui Dumnezeu prin care s-a îngrădit căsătoria intre rude, atunci când necesitatea timpului a impus-o:

• Dragostea dintre bărbat şi femeie, proveniţi din naţii diferite, a îmblânzit rivalităţile dintre popoare;
• Dragostea dintre bărbat şi femeie, proveniţi din spaţii culturale diferite, a făcut punte de înţelegere peste prăpastia diferitelor mentalităţi;
• Dragostea dintre bărbat şi femeie, proveniţi din straturi sociale diferite, a sfărmat zidul prejudecaţilor dintre cei bogaţi şi cei săraci;

Dintr-acestea câteva, vedem cât de mult bine a făcut oprirea căsătoriilor intre rude, căci i-a ajutat pe oameni să-şi întindă dragostea dincolo de universul îngust al familiei, până în universul mare al întregii umanităţi. Iată cum îngrădirea relaţiilor dintre rude, nu a fost numai o necesitate de ordin medical, ci mai ales o necesitate de ordin spiritual iar aceasta este iubirea. Dumnezeu l-a prevenit pe om şi îl previne mereu.

Autor: Dan Tudorache