Cum au putut trăi Adam, Noe și Matusalem peste 900 de ani?

Puţini oameni ajung la vârsta de 120 de ani. Astăzi înţelegem mai multe despre fenomenul îmbătrânirii… dar cu toate cercetările, putem noi oare trăi mai mult? Informaţii noi și fascinante despre cum şi de ce îmbătrânim aruncă o nouă lumină asupra duratelor lungi de viaţa dinainte de Potop.

În cartea Facerii, cronologia biblică înregistrează durate de viaţă care sunt extrem de diferite de ceea ce noi experimentăm azi. Adam a trăit 930 an, Noe chiar mai mult, 950 ani (vezi graficul din stânga). Aceste durate de viaţă lungi nu sunt distribuite orbeşte; ele sunt sistematic mai mari înainte de potopul din vremea lui Noe şi descresc brusc după aceea.

Aceste vârste înaintate nu sunt prezentate în Biblie ca şi când ar fi fost ceva extraordinar, și nicidecum miraculoase, pentru acea vreme.

Mulţi oameni iau în derâdere aceste vârste, pretinzând că sunt “imposibile din punct de vedere biologic”. Astăzi oamenii, chiar dacă reuşesc să evite toate bolile fatale, mor în general de bătrâneţe fără să treacă cu mult peste 100 de ani. Chiar şi cazurile excepţionale nu reuşesc să treacă cu mult peste 120 de ani.

Cu toate acestea, o privire asupra dovezilor referitoare la îmbătrânire sugerează că în aparenţă limita superioară a duratei medii de viaţă din zilele noastre nu este ceva “inevitabil din punct de vedere biologic” nici pentru oameni şi nici pentru alte creaturi multicelulare.

Bolile, dieta, “uzura” şi alţi factori de mediu joacă fără îndoială un rol în determinarea lungimii vieţii. Cu toate acestea, se pare că la baza tuturor acestor lucruri stau factori care sunt cumva înscrişi în codul nostru genetic, care determină “limita noastră superioară” de viaţă. Acest lucru nu este foarte surprinzător; majoritatea dintre noi cunoaştem familii în care aproape toţi membrii trăiesc până la adânci bătrâneţi – dar şi opusul, bineînţeles.

Deşi se pare că o “limită superioară” medie este “programată” în fiecare specie, experimentele de împerechere selectivă au arătat că această limită poate fi schimbată, şi chiar dramatic. Experimentele pe musculiţe de oţet şi viermi au arătat că o durată mai lungă de viaţa poate fi introdusă şi scoasă din populaţii, prin împerecheri selective. Aşadar poţi avea două populaţii din aceeaşi musculiţă, având un grup care trăieşte, în medie, cu mult mai mult decât celălalt. La o specie de viermi a fost identificată chiar și o “schimbare” genetică referitoare la longevitate.

Cea mai longevivă persoană din istoria modernă

În anii 1960, un avocat de vârstă mijlocie din Franța a făcut o înțelegere cu o doamnă de aceeași vârstă cu el, în felul următor. El a câștigat dreptul de proprietate asupra apartamentului ei, în schimbul unei burse lunare consistente pe care o plătea doamnei. Părea o situație de câștig reciproc; din cauza vârstei ei avansate, el avea cu siguranță să ajungă la o cumpărare foarte ieftină și ea avea să-și trăiască puținii ani rămași ai vieții cu venituri mari.

Sprea marea nenorocire a avocatului, clienta sa, Jeanne Calment, urma să devină cea mai longevivă persoană vie din istoria modernă. A murit în 1997 (cu toate facultățile mentale intacte) la vârsta de 122 de ani și 164 de zile. Avocatul ei a decedat la o vârstă înaintată cu mult înaintea ei. El a ajuns să-i plătească de câteva ori prețul apartamentului ei.

Doi cercetători francezi au urmărit de curând genealogia lui Calment pe întinderea a cinci generații pe ambele familii ale părinților ei. Fiecare dintre strămoșii ei a trăit, în medie, cu 10,5 ani mai mult decât vârsta medie la moartea persoanelor din aceeași regiune. Ei au ajuns la concluzia că modul în care a trăit sau a mâncat nu a fost factorul principal în epoca, ci că o sumă rară de gene de longevitate trebuie să se fi întâlnit într-un singur individ.

Evident, ea a evitat, de asemenea, orice nefericire care ar fi putut să-i provoace moartea mai devreme. Acest lucru se potriveşte cu teza noastră conform căreia există factori de longevitate genetici. Prezenţa lor într-o rată mare la strămoşii noştri dinainte de Potop poate explica uşor durata de viaţă lungă, în timp ce pierderea lor poate explica scăderea ulterioară a duratei vieţii.

În România, în satul Osoi, comuna Ciubăncuța, moș Maftei Pop a trăit 148 de ani, născându-se la 1804 și murind la 1952.

De ce îmbătrânim?

De ce organismele multicelulare (cum sunt oamenii) îmbătrânesc şi mor în cele din urmă? Nu este de ajuns să spunem doar că există legi fizice care stabilesc ca toate structurile fixe să se degradează în cele din urmă. Acest lucru este adevărat, dar mecanismul biologic are o “inteligenţă” încorporată (programată în ADN) care îi conferă abilitatea să se repare pe sine.

De aceea organismele unicelulare, cum ar fi bacteriile, nu mor de bătrâneţe – ele doar se divid în două copii noi, fiecare dintre aceste copii se divide în alte două copii şi aşa mai departe.
Nota: De fapt, există dovezi consistente conform cărora chiar şi organismele unicelulare pot suferi de senectute, adică îmbătrânire şi moarte, deși având în vedere că se înmulțesc printr-o nouă copie, comparația nu e îndeajuns de corectă. În schimb, pe blogul Societății Regale din 27 martie 2014 s-a vorbit despre organismele multicelulare, cunoscute sub numele de hydra: „Există unele dovezi care sugerează că hidra posedă nemurire biologică – ele se pot reproduce prin înmugurire și nu prezintă senectute evidentă (îmbătrânire până la moarte).

Fiinţele asemenea nouă au organe (de exemplu: ficat, rinichi şi aşa mai departe) care sunt alcătuite dintr-o mulţime de celule individuale. Dar de ce nu se divid continuu aceste celule, ca să repare şi să reînnoiască organele pentru totdeauna? Dacă s-ar întâmpla acest lucru, adică celulele uzate să fie înlocuite de unele noi fabricate, nici una din “părţile” organismului tău nu s-ar uza. Ceea ce, bineînţeles, înseamnă că tu nu ai îmbătrâni niciodată. Ai putea fi omorât de un copac în cădere sau să mori de vreo infecţie, dar niciodată nu ai muri de bătrâneţe.

Bineînţeles lucrurile nu stau aşa. Organele noastre se uzează. Celule lor se pot multiplica pentru o vreme, dar nu pentru totdeauna. După un anumit număr de multiplicări, ele pur şi simplu nu se mai divid. Este ştiut că celulele umane obişnuite se divid de aproximativ 80–90 de ori, apoi nu se mai divid.

Se pare că există, la capătul fiecăruia din cromozomii noştri, o structură numită telomer. Gândiţi-vă la el ca şi la un dispozitiv de măsurat, cu un număr de mărgele la capăt. De fiecare dată când celula se divide, una din mărgele este îndepărtată, scurtând telomerul1. Odată ce toate aceste mărgele au dispărut, diviziunea celulară nu mai poate avea loc. De atunci încolo, fiecare celulă care se “consumă” nu mai este înlocuită de una nouă. Aşadar, chiar dacă eviţi orice fel de accident fatal sau boală, în cele din urmă vei ceda în urma încetării funcţionării unuia sau mai multor organe.

Mecanismul prin care se divid celulele este controlat de instrucţiunile înscrise în ADN, în codul genetic. Astfel, e ca şi cum unele limite genetice preprogramate, deşi nu toate sunt legate de îmbătrânire, pot să fie esența problemei. Pe scurt, nu avem argumente biologice care să ne facă să presupunem că dacă limitele genetice ar fi stabilite la un alt punct, o durată a vieţii de 900 de ani sau mai mult nu ar fi posibilă.

Şi sunt motive să credem că într-adevăr pot fi diferenţe mari în această “limită superioară” genetică. Am văzut deja că doar o simplă rearanjare a frecvențelor genelor, prin împerechere selectivă la musculiţa de oţet, poate creşte drastic durata lor de viaţă.

Întrebarea devine atunci nu “Cum au putut trăi atât de mult?” ci mai degrabă “De ce noi nu mai trăim atât astăzi?”

Noul mediu înconjurător în care se găsea Noe

Cum se compară duratele de viaţă? În afară de moartea prin accident sau boală, se pare că fiinţele vii sunt programate genetic să trăiască pentru perioade medii diferite de timp. Dovezile spun că asemenea programe nu sunt absolut fixe – împerecherea selectivă la unele organisme a crescut puternic durata medie de viaţă.

Privind la scăderea duratei de viaţă a oamenilor după Potop este normal să ne gândim că acest lucru trebuie să aibe vreo legătură cu faptul că lumea s-a schimbat drastic.

Dovezile din fosile sugerează că nivelul dioxidului de carbon (probabil şi al oxigenului) era mai mare în lumea dinainte de Potop. Au fost mulţi care au insinuat că un strat atmosferic alcătuit din vapori de apă a apărat lumea de dinainte de Potop, de radiaţii cosmice. Cu toate acestea, chiar dacă lucrurile stau aşa sau nu, există puţine dovezi cum că îmbătrânirea este influenţată în mod substanţial de vreunul din aceşti factori.

Ideea conform căreia mediul înconjurător a devenit mult mai “toxic” după Potop astfel încât a scurtat durata de viaţă cu aproape opt secole, la a noua parte din durata anterioară, se împotmoleşte într-un punct important. Noe avea deja peste 600 de ani când a ieşit din arcă. Dar acest mediu, chipurile, mult mai ostil nu a cauzat ofilirea lui rapidă şi moarte lui după doar câţiva zeci de ani. În schimb, el a mai trăit alţi 350 de ani, depăşind chiar şi durata de viaţă a înaintaşului sau Adam.

Nu ştim dacă factorii de mediu au cauzat doar probleme în faza de dezvoltare a vieţii omului. Totuşi, o explicaţie simplă a faptului că Noe a trăit atât de mult este moștenirea genetică. Şi că probabil majoritatea oamenilor dinainte de Potop, dacă nu toţi, au fost programaţi pentru o durată de viaţa mult mai lungă decât sunt noi programaţi azi.

Deci, ce s-a întâmplat? Amintiţi-vă că întreaga populaţie s-a redus la o mână de oameni. Sunt bine cunoscute metodele prin care unele forme de gene (cunoscute sub denumirea de gene alele), care pot include orice codare pentru o durată de viaţă mai lungă, pot fi eliminate dintr-o populaţie care a trecut printr-o astfel de “strâmtorare” – ajungându-se la 8 oameni (Noe și familia sa.)

Alţi factori

S-ar putea ca aceste posibile pierderi genetice să nu fi fost singurul motiv al declinului duratei de viaţă. Mutaţiile dăunătoare acumulate la o scară mare s-ar putea să fi avut şi ele un rol. Unele dintre aceste mutaţii se poate să fi cauzat o pierdere a lungimii telomerului, de exemplu. După Potop, varietatea de plante care constituiau hrana a fost drastic redusă, probabil unul din motivele pentru care Dumnezeu a permis omului să mănânce carne de atunci încolo.

Cu toate acestea, nici cel mai avid susţinător al hrănirii sănătoase nu ar sugera că, prin simpla schimbare a dietei, am putea trăi 950 de ani în ziua de azi. Probabil că unii dintre aceşti alţi factori sunt motivul pentru declinul continuu, care durează de secole. Isaac a trăit 180 de ani, Moise 120, Regele David doar 71 de ani. Interesant este că astăzi vedem o creştere a duratei de viaţă datorită factorilor de mediu. Totuşi, cred că pentru a trăi cam cât a trăit strămoşul nostru Noe avem nevoie de unii din factorii lui genetici.

Bineînţeles, motivul principal pentru îmbătrânire şi moarte este blestemul rostit asupra întregii creaţii despre care se vorbeşte în Facerea capitolul 3. Lui Adam i s-a spus că dacă nu-L ascultă pe Dumnezeu, “murind, vei muri” [lit. Ebraică]. Adam a murit imediat spiritual şi a început să moară fizic treptat în aceeaşi zi, aşa cum şi noi toţi murim azi.

Cercetările genetice moderne au arătat că noi moştenim caracterul inevitabil al îmbătrânirii şi al morţii. Când ne uităm în oglindă la ridurile care ne invadează ar trebui să ne amintim de urâciunea păcatului în ochii Dumnezeului Sfânt. Şi ar trebui să fim foarte mulţumitori că Dumnezeu a pregătit o cale de scăpare din judecata Sa dreaptă asupra păcatului, prin Fiul Său, Domnul Iisus Hristos.

Pierderile genetice după Potop – o cauză pentru scăderea duratei vieţii?

Există un fenomen simplu şi bine cunoscut numit “derivă genetică”, prin care forme variate (alele) de gene (extinderi ale codării ADN-ului pentru diverse caracteristici) se pot pierde la populaţiile mici. Genele vin în perechi moştenindu-le una de la mamă şi una de la tată. În exemplul arătat aici sub formă de diagramă, forma “G” a genelor este prezentă la tată dar nu şi la mamă. Fiecare din copiii lor are şanse de doar 50% să moştenească versiunea “G” a acelei gene speciale, aşa cum e arătat. De aceea posibilitatea că niciunul dintre urmaşi să nu moşteneasca această genă este la fel posibilă. (Dacă părinţii au doar trei copii, şansă este de 1 la 8).

Într-o situaţie în care întreaga rasă umană a fost redusă la Noe, cei trei fii ai lui şi soţiile lor, este pe de-a întregul posibil ca unele forme ale genelor prezente la Noe să nu se fi transmis mai departe. Din moment ce se pare că îmbătrânirea este în mare parte controlată genetic, pierderea unor gene dedicate longevităţii poate fi explicaţia pentru scăderea lungimii vieţii după Potop. Probabil o următoare strâmtorare a populaţiei (La Turnul Babel) a contribuit în continuare la această eliminare genetică2. Numărătoarea până la moarte

“Învelişul” de la capătul fiecărui cromozom (numit telomer) este, la fel ca şi învelişul de plastic din vârful şiretului, necesar pentru a preveni destrămarea capetelor. Telomerul se scurtează cu fiecare diviziune celulară – iar odată limita atinsă, celulele nu se mai pot divide. Acesta este probabil doar un mod în care durata de viaţă limitată este “programată” în interiorul nostru. Nu există nici un motiv biologic care să explice de ce oamenii nu pot trăi mai mult decât în prezent, dacă au avut structura genetică potrivită.

Se ştie de mult că există celule umane care se pot diviza în continuu, cum sunt celule cancerigene. Acestea se pare că nu sunt prevăzute cu “întrerupătorul” care spune celulelor să oprească divizarea, aşa că ele continua să facă copii. De aceea laboratoarele medicale, care au nevoie să folosească constant celulă umană, se aprovizionează continuu cu celule care sunt toate “urmaşii” unui cancer de la o persoană nefericită. (Numite celulele HeLa, după Henrietta Lacks, doamna a cărui cancer a fost folosit). Celulele HeLa sunt practic “nemuritoare” (ele ar muri doar dacă toate celulele HeLa existente s-ar distruge în mod fizic).

Rezultate recente de laborator bazate pe o enzima³ care este implicată în replicarea telomerului, au dat satisfacție cercetătorilor. Mai multe linii de celule modificate s-au divizat de mai multe ori decât limita lor.

Unii speculează că asemenea manipulări pot face ca oamenii să trăiască până la vârste mult mai mari, presupunând că între timp nu vor muri din cauza unor boli sau accidente. Îmbătrânirea este cu siguranţă mult mai complexă decât ne dau de gândit aceste discuţii simplificate, bazate pe constatări preliminare. Cu toate acestea, dovezile de până acum sugerează puternic că genetica joacă un rol major în îmbătrânire.

Bibliografie/lectura suplimentară

• New Scientist: November 22, 1997, p. 7; January 3, 1998, p. 6; February 7, 1998, p. 14; February 28, 1998, p. 23.
• Can science beat the body clock? Sunday Times (London) January 18, 1998, p. 15.
• Extraordinary lifespans in ants: a test of evolutionary theories of aging’, Nature 389:958–960, 1997.
• Why do we age? U.S. News & World Report, August 18–25, 1997, pp. 55–57.
• Genetics of Aging, Science 278(5337):407–411, 1997

Autor: Carl Wieland
Sursa: Creation.com | Living for 900 years

Referinţe şi note

1. Simplificat pentru concizie – există o fluctuaţie în lungime, cu o scurtare netă. În celulele creierului, telomerul nu se scurtează.
2. Aceasta presupune că existau probabil variaţii considerabile în durata vieţii în lumea dinainte de Potop, cu doar câteva programate să trăiască, să zicem, maxim între 400 şi 500 de ani. Probabil de aceea fiii lui Noe nu au ajuns la măreaţa lui vârsta. Înapoi.
3. Aceasta enzimă, numită telomeraza, a fost descoperită în 1980 de către câştigătoarea din 1998 a Premiului Australia, Prof. Elizabeth Blackburn. Fără telomeraza, celulele nu pot copia “capetele” cromozomilor.