Vă prezentăm pe site-ul nostru o serie de 50 personalități, doctori în știință, care cred în Dumnezeu, Creatorul întregului Univers. Acest articol face parte din cartea In six days în care fiecare om de știință are dedicat un capitol în care-și expune părerea sa despre motivul pentru care susține literal creația, așa cum este expusă în Biblie.

Dr. Arthur Jones, biolog

Dr. Jones este consultant în științe și educație. Deține o licență în biologie de la Universitatea din Birmingham; un masterat în educație de la Universitatea Bristol și un doctorat în biologie de la Universitatea din Birmingham. Dr. Jones a ținut cursuri de știință și religie la universitățile din Londra și Bristol. În prezent, lucrează pentru Christian Schools’ Trust în calitate de consultant de cercetare pentru dezvoltarea curriculumului. Este membru al Institutului de Biologie din Londra.

De obicei, oamenii de știință laici susțin că, creaționismul este o „piedică pentru știință”. Discuția este că atribuirea oricărui lucru (de exemplu, originea organismelor vii) acțiunii directe a lui Dumnezeu înseamnă întreruperea oricărei cercetări științifice. Acest lucru pare atât de bun simț, încât a fost foarte convingător. Cu toate acestea, nu este dificil de arătat că argumentul este eronat.

Se pot aduce în discuție numeroase puncte generale. În primul rând, argumentul se bazează pe ignorarea tuturor modurilor diferite în care credința creștină se poate întrepătrunde cu știința și cât de fructuoase au fost acestea. La urma urmei, mulți dintre marii oameni de știință din trecut erau creștini dedicați și mulți dintre aceștia explorau conștient implicațiile credinței lor creștine pentru știință.

În al doilea rând, în timp ce acțiunea directă a lui Dumnezeu poate anula un tip de explicație, altele vor rămâne și pot fi chiar îmbunătățite. A spune că Dumnezeu a creat diferitele tipuri de animale și plante anulează cu siguranță explicația evoluționistă. Cu toate acestea, deschide larg posibilitatea unei investigații științifice privind oricare alt tipar de relație (ecologică, de dezvoltare etc.) între aceste tipuri. Oamenii de știință au fost atât de îndoctrinați în credința că toate tiparele pot fi explicate istoric doar pe baza evoluției darwiniene, încât mulți nici măcar nu ar ști cum să caute alte explicații.

În al treilea rând, există o documentare solidă a faptului că naturalismul evoluționist a oprit adesea cercetarea științifică. Pentru a lua doar un exemplu, presupunerea evoluționistă că anumite organe sau trăsături sunt vestigiale a întârziat mult timp cercetarea (fructuoasă) a funcțiilor lor.

Mai precis, se poate apela la experiență și, astfel, acest eseu devine o mărturie personală a fructificării științifice a unui angajament față de creație.

În perioada studiilor de licență, când părerile mele „eretice” au devenit cunoscute, profesorul meu (Otto Lowenstein, profesor de zoologie) mi-a spus că niciun creaționist nu are voie să facă cercetări în departamentul său! Cu toate acestea, el mi-a permis să fac cercetări. Judecând pe baza presiunii care mi s-a pus, nu pot decât să presupun că s-a crezut că aș putea fi convins de eroarea căilor mele. Dacă aceasta a fost intenția, atunci a eșuat.

Mulți studenți în vizită au fost aduși în laboratorul meu pentru a mă convinge, din aria lor de expertiză, că evoluția este incontestabil adevărată. Desigur, știind cu greu domeniul lor, nu am avut răspunsuri în acele momente, dar după ce au plecat am căutat cercetările relevante și le-am analizat cu atenție. Am găsit întotdeauna că argumentul evoluționist era mult mai slab decât arătase și că erau disponibile interpretări creaționiste alternative cel puțin la fel de convingătoare. Poziția mea a fost consolidată și mai mult de rezultatele propriilor mele cercetări.

Am decis să abordez problema identității și naturii tipurilor create. Acest lucru a fost ca răspuns la o provocare evoluționistă comună care mi s-a părut întotdeauna una rezonabilă. Dacă există tipuri create, atunci acestea ar trebui să fie identificabile. Am vrut să investighez procesele de variație și să înțeleg limitele acestei variații. Aveam nevoie să păstrez și să cresc un număr mare de specii. Formația mea s-a bazat pe studiile asupra vertebratelor, deci aceasta însemnă pești. Îndrumătorul meu era un fan al ciclidelor de acvariu, așa că s-a rezolvat rapid! Acei ani de cercetare au fost fascinanți.

Ținând cont de toată diversitatea speciilor, am găsit că ciclidele sunt un grup natural inconfundabil, un tip creat. Cu cât lucram mai mult cu acești pești, cu atât mai clară devenea recunoașterea mea despre „cicliditate” și cu atât se distingeau mai mult de toți peștii „similari” pe care i-am studiat. Conversațiile de la conferințe și studiile bibliografice au confirmat că aceasta a fost experiența obișnuită a experților din toate domeniile biologiei sistematice. Tipurile distincte sunt într-adevăr acolo și experții știu că așa este. Studiile de dezvoltare au arătat apoi că diversitatea enormă a ciclidelor (peste 1000 de „specii”) a fost, de fapt, produsă de permutarea nesfârșită a unui număr relativ mic de stări de caracter: 4 culori, aproximativ zece modele de pigment de bază și așa mai departe.

Aceleași caractere (sau tipare de caractere) au apărut „aleator” pe parcursul întregii distribuții a ciclidelor. Modelele de variație au fost „modulare” sau de tip „mozaic”; liniile evolutive de descendență nu se găseau nicăieri. Acest tip de variație adaptivă poate apărea destul de rapid (deoarece implică doar ceea ce era deja acolo) și unele cazuri de „radiație” ciclidă (în lacurile „recente” din punct de vedere geologic) s-au putut, într-adevăr, data (de către evoluționiști) în perioade de timp de cel mult câteva mii de ani. Într-un cadru mai larg, fosilele nu au oferit niciun confort evoluționiștilor.

Toți peștii, vii și fosilizați, aparțin unor tipuri distincte; „legăturile” lipsesc categoric. De altfel, creaționiștii nu au niciun motiv să se angajeze în nicio schemă de clasificare specială și nici în cazul unor anumiți taxoni peste nivelul speciei. „Ordinele”, „clasele” și „încrengăturile” nu trebuie să fie lăsate să fie venerate de tradiție. Ele pot sau nu pot fi identificate corect (taxonii superiori sunt reali). Unele „verigi lipsă” au fost rămășițe ale unor sisteme de clasificare defectuoase. Morfologia (și acum biochimia) au dominat clasificarea, dar ecologia s-ar putea dovedi a fi un ghid mai bun.

Peștii mei erau presupuși ca fiind strict de apă dulce, dar au fost găsiți în apele dulci tropicale de pe trei continente – de la Americi până la Africa și Asia. Am emis ipoteza că toate tipurile de pești, sau cel puțin majoritatea, care au supraviețuit Potopului, trebuie să poată supraviețui atât apei de mare, cât și apei proaspete, și amestecului celor două.

După diversificarea de după Potop, ar trebui să constatăm că, în tipurile marine, există unele specii care pot tolera apă mult mai proaspătă și, în tipurile de apă dulce, unele specii pot tolera apă mult mai sărată. Acest fapt l-am constatat la ciclidele mele. Am putut păstra unele specii în apă de mare pură mai mult de doi ani, fără efecte dăunătoare – au trăit și s-au reprodus normal. Studiile bibliografice au relevat din nou că acesta era un model obișnuit în toate clasele de pești.

De asemenea, mă uitam la ereditate și deveneam deja sceptic față de dogma conform căreia „ADN-ul este tot” (atât de legat de scheme reducționiste și evolutive). Am descoperit dovezi substanțiale că ereditatea înseamnă mult mai mult decât genele și procesele genice.

Într-adevăr, este clar că întregul sistem celular este o unitate minimă de ereditate a organismului. Procesele genice au mult de-a face cu variația din tipuri, dar probabil puțin cu legătura dintre tipuri. Genele sunt cel mai bine privite ca declanșatoare în sistemele complexe de dezvoltare, mai degrabă decât ca și creatoare sau cauze ale structurilor organice. În această privință, am constatat că a existat un program creaționist de cercetare în biologia dezvoltării înainte de Darwin, care a fost reluat parțial de biologii moderni „structuraliști” (de exemplu, Stuart Kauffman și Brian Goodwin).

Nu este surprinzător faptul că ultimii evoluționiști sunt anti-darwinieni și anti-Dawkins. Cu toate acestea, opera lor poate fi ușor interpretată în termeni creaționiști. Se poate dovedi, desigur, că este, în cele din urmă, greșită (știința noastră este întotdeauna aproximativă și susceptibilă erorii), dar cel puțin arată că, creaționismul nu este o piedică a științei. În opinia mea, explicațiile evolutive se dovedesc a fi inevitabil inconsistente.

Autor: Arthur Jones
Editat de: Dr John Ashton
Sursa: Creation.com | In Six Days – Why 50 Scientists Choose to Believe in Creation

Traducător: Cristian Monea

A Creationist Critique of Homology, Creation Research Society Quarterly 19(3):166–75, 1982 and 20(2):122, 1983.

Developmental Studies and Speciation in Cichlid Fish. Teză de doctorat, Departamentul de Zoologie și Psihologie Comparativă, Universitatea din Birmingham, Regatul Unit, 1972, Diss S2 B72.

The Genetic Integrity of the “Kinds” (Baramin)—A Working Hypothesis, Creation Research Society Quarterly 19(1):13–18, 1982.