Asumarea și mărturisirea primului articol al Crezului valorificând perspectiva eclesială a relației dintre teologie și știință în contextul cosmologic actual
Mulți cosmologi încearcă să explice taina facticității contingente a universului plecând de la condițiile inițiale ale acestuia. De aceea, în teoriile cosmologice contemporane, parametrii referitori la condițiile inițiale ale universului au o importantă particulară. Există opinia că aceste date inițiale conțin informații suficiente pentru istoria ulterioară a universului. Astfel, se constată cercetări asidue privind taina începutului universului, considerându-se că originea cosmosului poate fi o sursă veritabilă de explicare a identității universului.
Mai mult, sunt cosmologi contemporani care recunosc limitele structurale ale cercetării științifice, plecând de la imposibilitatea determinării condițiilor inițiale ale universului. Știința poate să atingă maximum în vecinătatea singularității inițiale. Reprezentarea dominantă a universului este un con curbiliniu cu vârful identificat prin singularitatea inițială. Însă aceasta nu poate fi explicată de matematica și fizica din interiorul conului. Atât matematica, cât și fizica se dovedesc incomplete cu privire la începutul universului. Cei care sunt încurcați de originea temporală a universului au încercat s-o elimine.
De exemplu, Steven Hawking, prin timpul imaginar, a încercat să substituie variabila temporală din explicarea universului timpuriu. Fluxul temporal, în viziunea lui Hawking, este un produs al imaginației noastre. Timpul imaginar introdus de Hawking este o realitate abstractă, înțeleasă în termeni spațiali, astfel încât cosmologia să ofere o reprezentare exclusiv spațială a universului, eliminându-se astfel tainica și inaccesibila realitate a începutului universului.
În acest fel, Hawking postulează un monism epistemologic în cosmologie, plecând de la aspirația sa de a găsi o explicare a universului, într-o manieră autosuficientă, în absența unui reper transcendent. „Reinstaurând de facto monismul în fizica cosmologică, Hawking a susținut un anumit monism în epistemologie, afirmând că conștiința este «izomorfă» universului, în sensul că nu are nevoie de nicio raportare la ceva ce îl transcende pe acesta.
Dacă câmpul conștiinței este izomorf universului nelimitat, atunci acesta, fiind compact, nu are hotare: în integralitatea sa, nu admite nicio alteritate a sa. De vreme ce, potrivit lui Hawking, întrebarea de ce există universul nu are niciun sens dacă acesta nu are un început în timp, o situație similară se petrece și cu privire la întrebarea de ce există conștiința. De vreme ce hotarele conștiinței (delimitând-o în întrupare) sunt eliminate, nu există o alteritate a conștiinței și de aceea nu există fundamente ale conștiinței ca orizonturi și limite clar articulate”[1].
Aspirația de tip luciferic de a crede că universul poate fi explicat în totalitate este depășită prin asumarea tainei începutului universului. Acest început transcende universul fizic, întrucât nu se poate face o reflecție asupra începutului universului dincolo de pragul vecinătății singularității inițiale. Plinătatea adevărului referitor la fundamentele universului depășește presupozițiile exprimate în diferite teorii și scenarii cosmologice fragmentate. Astfel, adevărul despre universul timpuriu rămâne structural inaccesibil oricărei teorii cosmologice științifice.
Taina începutului universului, deși afirmată în numeroase scenarii cosmologice contemporane, rămâne de nepătruns pentru mintea discursivă și dezvăluie dimensiunea apofatică a cosmologiei științifice contemporane. „De vreme ce nu există acces empiric la Big Bang, tot ce exprimăm referitor la el, folosind teorii cosmologice, poate fi caracterizat ca o metaforă și un simbolism ezoteric, bazat pe formalism matematic.
Frumusețea acestui simbolism, coerența sa ne oferă o anumită garanție pentru a crede în Big Bang ca principiu de explicare și justificare. Totuși, «adevărul» despre Big Bang rămâne, într-un sens ontologic, neclar și, ceea ce e și mai important, fundamental inaccesibil. Cu alte cuvinte, toate teoriile cosmologice ne dau o anumită reprezentare simbolică a aspirațiilor lor, dar care nu va fi cunoscută și atinsă niciodată în sensul adevărului.
Apofatismul este astfel prezent în cercetarea cosmologică, ca limită a gândirii ce se învârte în jurul ideii de Big Bang, dar nu va ajunge niciodată la ea ca origine ultimă a universului. În acest caz, toate teoriile aflate într-o competiție sunt egale din punct de vedere epistemologic și axiologic, dar niciuna nu poate să pretindă deplinătatea adevărului și cognoscibilitatea Big Bang-ului ca ceea ce este intențional într-o teleologie ascunsă cunoașterii cosmologice.
Astfel, întreaga cunoaștere cosmologică este apofatică în sensul validității sale limitate, determinate de granițele fizicului și din cauza caracterului nelimitat al orizontului propus și a faptului că adevărul referitor la univers nu poate fi epuizat prin gândirea discursivă”[2].
Transcendența în cosmologie, plecând de la începutul universului, ar trebui să conducă modul personal de cunoaștere, spre taina comuniunii împărtășită în liturghia de tip cosmic afirmată de Tradiția Bisericii. Astfel s-ar valorifica vocația cosmică a Bisericii, menirea ca întreaga creație să fie transfigurată eshatologic într-o dinamică eclesială a cosmosului. Acest lucru este posibil prin activarea metanoiei în sens eclesial.
Opțiunea pentru o logică impersonală riscă să asocieze în cosmologie Absolutul cu Big Bang-ul, întrucât taina metanoiei nu este asumată eclesial. „Cum se poate petrece metanoia transfiguratoare? De vreme ce ea nu poate fi descrisă științific, rămânem numai cu posibilitatea de a o descrie empiric, pentru că nu există fizică în metafizică.
Atunci când inversăm intuiția noastră cosmologică și reafirmăm, în timp ce studiem universul, prezența personeităţii, ne îndreptăm inevitabil spre pocăință. Mândria rațiunii, care anihilează sensul personeităţii, primește o credință falsă, legată de propriile capacități și despre acea realitate care se presupune că ar conduce lumea. Aici se petrece disoluția personeității în substanța impersonală a lumii. În cosmologie, Big Bang ia locul acestui Absolut”[3].
Medierea unei relații oneste între teologie și știință prin fenomenologia filosofică, având ca interfață cosmologia actuală, poate să ajute la activarea dimensiunii eclesiale în dialogul dintre teologie și știință. Dacă teoriile cosmologice științifice actuale sunt reduse la atitudinea naturalistă, prin care se încearcă explicarea fizicistă a facticității universului folosind diverse modele ale Big Bangului, atunci se accentuează fenomenul dizolvării într-o materie cosmică impersonală. Asumarea transcendenței ca reper al comuniunii favorizează deschiderea către o reprezentare eclesială, prin care universul este personalizat.
Astfel, „cercetarea cosmologică poate fi tratată ca lucrare para-euharistică, dacă este implicată în comuniune într-un sens eclesial profund. Acest lucru implică activarea intenționalității Duhului, prin care va fi descoperită detașarea abisală de Dumnezeu (dacă plasăm adevărul viețuirii Big Bang) și prin care va fi evocată pocăința ontologică, cea care va conduce în cele din urmă la recuperarea personalității pierdute, pentru a obține comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune interioară și Euharistie.
Dacă se obține aceasta, se poate afirma că atitudinea apofatică față de adevăr, afirmată de cosmologie și dezvoltată în concordanță cu filosofia fenomenologică, evocă o relație cu mult mai înțeleaptă și mai smerită cu originea universului, reflectând astfel o relație cu mult mai înțeleaptă și mai smerită cu originea noastră”[4].
Crezul niceo-constantinopolitan nu este o mărturisire de credință detașată de experiența concretă și imediată în planul existenței cotidiene. Asumarea și mărturisirea Simbolului de credință presupune angajarea în viața Bisericii cu implicații de ordin existențial. Nu întâmplător Crezul este rostit în cadrul Sfintei Liturghii; întrucât este evidențiată relația internă și reciprocitatea dintre învățătura de credință și viața spirituală și liturgică a comunității euharistice. Asumarea eclesială a mărturisirii de credință impune un mod de a fi concretizat prin consecvența dintre învățătura Bisericii și viața validată în existența concretă.
Perspectiva eclesială nu presupune o abordare abstractă și exclusiv conceptuală a învățăturii de credință, ci o concretețe istorică, întemeiată pe realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu în lume.
Astfel, relevanța mărturisirii de credință este semnificativă și actuală inclusiv în contextul contemporan, marcat de diferite tendințe ideologice. Ideologia, ocultând și parazitând concretețea vieții, favorizând promovarea clișeelor și a lozincilor de tip propagandistic, cultivă o atitudine dominată de insignifiant și de artificialitate. Tocmai de aceea asumarea exigențelor perspectivei eclesiale favorizează mărturisirea și trăirea în Duh și Adevăr a învățăturii concentrate în Crez.
Asumarea și mărturisirea eclesială a primului articol al Crezului în contextul contemporan este de mare actualitate. Cosmologia științifică actuală poate constitui o interfață în dialogul dintre teologie și știință, o posibilă întâlnire cu semnificații deosebite între perspectiva teologică și cea științifică referitoare la creație.
Tradiția ortodoxă fundamentată patristic și eclesial poate fi valorificată în contextul actual pentru generarea și cultivarea unei relații adecvate între teologie și știință în perspectivă eclesială. Astfel, dialogul are motivații și implicații existențiale, nu este rezultatul unor curiozități de tip academic sau al unor combinatorii speculative.
„Dacă dispare această dimensiune existențială imediată din teologie sau știință, orice mod de «combinare» a științei cu teologia, cu scopul de a stabili un model coerent al coexistenței lor, are sens doar ca joc abstract și lipsit de substanță a rațiunii, fără consecințe existențiale sau spirituale. Se pot crea multe scheme sofisticate ale dialogului, fără a înțelege totuși de ce se petrece separarea dintre teologie și știință (ca două expresii ale aceleiași subiectivități în lume) și de ce există o dorință necurmată a psihicului de a le reconcilia”[5].
Conturarea unui dialog dintre teologie și știință în perspectivă eclesială presupune valorificarea reperelor patristice, prin care este depășită abordarea schematică conceptuală a dialogului structurat pe ipoteza unei simetrii între teologie și știință, plecând de la uniformitatea epistemologică a acestora.
Numeroasele modele ale relației dintre teologie și știință în contextul actual sunt realizate plecând de la compararea diferitelor teorii științifice și cercetându-se posibila compatibilitate dintre semnificațiile rezultatelor cercetării științifice și afirmațiile teologiei. Însă teologia este redusă doar la discursul academic, detașat de implicațiile existențiale și vii ale teologiei trăite ca expresie a experienței eclesiale. Asumarea perspectivei eclesiale presupune ca noutate asimetria dintre teologie și știință, în sensul că teologia nu poate fi redusă doar la o știință teologică.
Astfel, se poate recupera și valorifica perspectiva cuprinzătoare și generoasă a Tradiției patristice și eclesiale. „Tratat din punct de vedere fenomenologic, dialogul, în formele lui diverse în Occident, este exercitat în secțiuni ale atitudinii naturale ale minții umane, comparând realitățile susținute de știință și convingerile teologiei ca și când ar putea exista independent de prezența vie a persoanei, care este chiar centrul articulării viziunii despre lume și a experierii lui Dumnezeu și, astfel, punctul inițial și fundamental de plecare dialogului dintre știință și teologie.
Teologia, în sens patristic, înseamnă experierea prezenței vii a lui Dumnezeu în comuniune, potențial dăruită omului în însuși faptul existenței, astfel încât pe fundalul existenței și prezenței toate articulațiile lucrurilor exterioare (inclusiv cele științifice) își primesc sensul și interpretarea lor. Din primesc această perspectivă, metodologia medierii dintre știință și teologie își va asuma reevaluarea științei și revelația contextelor preștiințifice, care oferă câteva repere ale științei și indică fundamentul de bază al acesteia. Dialogul dintre teologie și știință nu se va referi doar la o simplă comparație între teorii și practici științifice și seculare ale religiei, ci, în primul rând, la o înțelegere a faptului că știința însăși este posibilă numai ca mod al experienței lumii oferite omenirii prin comuniunea vie cu Dumnezeu”[6].
Prin logica naturalistă, prin cultivarea rațiunii autonome știința încearcă să obiectivizeze realitățile cunoașterii. Adesea obiectivitatea este înțeleasă ca exterioritate, ca detașare a subiectului cunoscător față de realitatea cercetată. Perspectiva eclesială a dialogului dintre teologie și știință impune depășirea acestei abordări fragmentare și recuperarea articulațiilor care vizează relația personală dintre om și lume, reciprocitatea dintre om și univers în contextul asumării credinței, conform căreia Dumnezeu este Creatorul și Atotțiitorul întregii existențe.
Astfel, mărturisirea primului articol al Crezului, prin care este proclamată credința în Dumnezeu Tatăl, Atotțiitorul, Făcător al cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute, dobândește o relevanță specială în contextul cosmologic actual, în care există posibilitatea articulării unui dialog între teologie și știință. Este responsabilitatea eclesială a teologiei de a mărturisi Adevărul cuprinzător al credinței, împărtășit în plinătatea vieții Bisericii, plecând inclusiv de la deschiderile existente astăzi dinspre diferite domenii de vârf ale cercetării științifice contemporane.
Cosmologia științifică actuală, prin implicațiile cercetărilor specifice acestui domeniu, poate constitui o veritabilă interfață de materializare a unui dialog ziditor între teologie și știință. Teologia ortodoxă poate da o mărturie consistentă și relevanță în contextul cosmologic actual, întrucât Tradiția patristică presupune numeroase și bogate repere în această privință. Valorificarea acestei tradiții patristice în cosmologie evidențiază originea comună și sensul comun al omului și universului, a lumii văzute și nevăzute, create de Dumnezeu Tatăl prin Cuvântul Său veșnic în Duhul Sfânt.
În acest sens, Părintele Stăniloae preciza: „O teologie preocupată de punerea în evidentă a destinului umanității și a sensului istoriei nu poate evita contactul cu lumea în care oamenii își trăiesc în mod real viața. De aceea, teologia ortodoxă a devenit – împreună cu cea occidentală – o teologie a lumii, revenind prin aceasta la tradiția Părinților răsăriteni care au avut o viziune asupra cosmosului recapitulat în Dumnezeu.
Din acest punct de vedere, cea mai importantă problemă a teologiei ortodoxe de mâine va fi să reconcilieze viziunea despre cosmos a Părinților cu cea care se conturează ca rezultat al științelor naturale… Teologia trebuie să rămână deschisă pentru a cuprinde atât umanitatea, cât și cosmosul; trebuie să ia în calcul și aspirațiile întregii omeniri, și rezultatele științei și tehnologiei moderne”[7].
Autor: Adrian Lemeni
Sursa: Adevăr și comuniune, p. 94-102
[1] Alexei NESTERUK, Universul în comuniune, p. 358. Această atitudine a lui Hawking denotă încrederea sa în puterea minții discursive de a explica lumea și faptul că prin cosmologie mintea matematizată devine un garant al adevărului. „Mintea umană discursivă este «definită’» aici ca judecător și garant suprem al adevărului. Matematica, dacă existența sa este de la sine înțeleasă, devine un fel de Dumnezeu care guvernează universul și treburile umane. În acest caz, identitatea universului este asociată cu starea sa specială de «nelimitare».” Alexei NESTERUK, Universul în comuniune, p. 359.
[2] Alexei NESTERUK, Universul în comuniune, p. 364.
[3] Alexei NESTERUK, Universul în comuniune, pp. 376-377. Doar prin experiența eclesială este împlinită trăirea universului în comuniune „Orice încercare de a împlini intenția de a aiunge la Dumnezeu prin univers, la nivel discursiv, este lipsită de sens: confirmă doar faptul că semnificanții cosmologici nu epuizează realitatea sau ce intenționează să semnifice. Intențiile teiste pot fi satisfăcute sau îndeplinite numai dacă sunt plasate în cadrul comuniunii. Depășirea dorinței de a elimina prezența în absență a lui Dumnezeu din univers corespunde teologic invocării liturgice a lui Dumnezeu și speranței în harismatica Lui apariție ca răspuns la ele. Rolul Duhului Sfânt, prezent în spatele acestor invocări, este de a umple și împlini intenționalitățile goale către Dumnezeu, prin lume, prin participare și comuniune euharistică”. Alexei NESTERUK, Universul în comuniune, p. 376.
[4] Alexei NESTERUK, Universul în comuniune, p. 393.
[5] Alexei NESTERUK, Universul în comuniune, pp. 10-11.
[6] Alexei NESTERUK, Universul în comuniune, p. 20.
[7] Alexei NESTERUK, Universul în connmiune, p. 23.
