Bufnițele, un vârf tehnologic în optică și audiție, având un zbor total silențios
Bufnițele sunt păsări interesante, maiestuoase, cu ochii mari, ca niște smocuri asemănătoare urechilor, cu un zbor fără zgomot și strigătele lor de noapte caracteristice. Ele trăiesc pe fiecare continent, cu excepția Antarcticii. Aceste păsări sunt solitare și sunt de obicei active în amurg sau noaptea. Unele specii, cum ar fi bufnița de viziună (Speotyto cunicularia) și bufnița cu urechi scurte (Asia flammeus) sunt active în timpul zilei.
Bufnițele mănâncă insecte și/sau animale mici, cum ar fi rozătoarele. Unele specii, cum ar fi bufnița vultur eurasiatic (Bubo bubo), a fost chiar observată ucigând puii de cerb.1 Astăzi cunoaștem două familii de bufnițe, bufnițele adevărate (Strigidae) cu 25 de genuri și 190 de specii (fig. 1a) și bufnițele de hambar (Tytonidae) cu două genuri și 20 de specii (fig. 1b). Bufnițele adevărate pot avea „smocuri de urechi” (așezare simetrică de pene care nu sunt de fapt urechi, fig. 2), ochi mai mari și ciocuri mai mici. Bufnițele de hambar au față în formă de inimă și picioare lungi. Ochii lor sunt în general mai mici decât cele ale bufnițelor adevărate și au ciocurile mai lungi.
Bufnițele au dimensiuni de la 13 cm înălțime pentru bufnița elfă (Micrathene whitneyi) până la 82 cm la bufnița cenușie mare, Strix nebulosa. Spre deosebire de majoritatea celorlalte păsări, bufnițele femele sunt mai mari și mai colorate decât masculii.
Cum văd bufnițele noaptea?
Bufnițele au în mod caracteristic ochii mari, care pot ajunge până la 5% din greutatea corporală – un raport de 100 de ori mai mare decât la oameni.2 „Ochii lor sunt mult mai sensibili la lumină și mișcare decât ai noștri și conțin o densitate relativ mare de celule rod de detectare a luminii, utilizate în vederea nocturnă de toate creaturile. Într-un ochi de bufniță există până la un milion de celule rod pe milimetru pătrat în comparație cu aproximativ 200.000 pe milimetru pătrat la un om.3
Spre deosebire de multe alte păsări, bufnițele au ochi orientați înainte, câmpul vizual suprapunându-se pentru ambii ochi. Acest lucru permite o viziune binoculară, prezentă la păsările de pradă. Cu toate acestea, numai bufnițele au structuri osoase numite inele sclerotice care își mențin ochii în formă de tub (fig.3.). Prin urmare, ele nu pot „da ochii peste cap”, ci trebuie să întoarcă capul pentru a vedea mediul înconjurător. Cu toate acestea, bufnițele pot întoarce capul lor la 270 de grade în orice direcție sau chiar cu susul în jos! Pentru aceasta, au 14 vertebre în gât, un număr de două ori mai mare decât avem noi oamenii. De asemenea, au o a treia pleoapă transparentă, numită pleoapă nictitantă (sau membrană – fig. 2). Aceasta poate fi trasă peste ochi pentru a-l umezi sau proteja.
Bufnițele au deasemenea și un auz foarte bun
Pe lângă viziunea lor nocturnă acută, bufnițele se bazează și pe sunetul prăzii atunci când vânează noaptea. Auzul lor este foarte sofisticat și foarte sensibil; Marea Bufniță Cenușie poate auzi scârțâitul unui șoarece la peste 750 m distanță! Multe bufnițe au fața în formă de disc, trimițând sunetul către urechi (care se află pe acest disc facial, acoperit de pene). Acest disc funcționează ca o antenă satelit și poate fi, de asemenea, mutat de mușchi speciali de pe craniul bufniței pentru a regla distanța focală, asemenea modului în care obiectivul ochiului nostru își schimbă forma pentru a focaliza lumina de la diferite distanțe. Urechile bufnițelor sunt situate sub penele care acoperă discul facial.
La multe specii urechile sunt așezate asimetric(fig. 4). Acest lucru ajută bufnița să-și localizeze prada în trei dimensiuni. La vânătoare, bufnița își va întoarce capul la stânga sau la dreapta, până când undele sonore de la pradă ajung simultan la ambele urechi. Apoi, pe baza diferenței de niveluri sonore de sus sau de jos, bufnița își va mișca capul în sus sau în jos pentru a-și localiza prada.4 Acest mecanism de direcționare este atât de precis încât bufnița poate localiza prada cu o precizie de 1,5 grade atât pe verticală, cât și pe orizontală.
Zbor liniștit
Bufnițele zboară aproape total silențios atunci când vânează, astfel încât să nu alerteze prada la sosirea lor. Aripile mari permit zborul lent, care este mai puțin zgomotos. Turbulența aerului este descompusă de structuri asemănătoare pieptenilor pe penele primare ale marginii aripii bufniței. Marginile zimțate ale penelor secundare ale bufniței reduc și mai mult turbulența aerului. Barbulele majorității penelor bufniței au structuri asemănătoare părului numite pennula (singular pennulum, latină = aripă mică). Acestea dau o senzație catifelată aripilor,5 permițând penelor să alunece una pe cealalaltă fără zgomot.6 Cresc, de asemenea, porozitatea aripilor, reducând și mai mult zgomotul.7 Acest aspect a inspirat pe ingineri la crearea elicelor mai silențioase pentru coolerele computerelor.8
Speciile de bufnițe care vânează numai pești și insecte, care nu aud sunetul unei bufnițe zburătoare, nu au aceste trăsături de amortizare a sunetului. Genul original se poate să le fi pierdut prin mutații care distrug informațiile. Selecția naturală nu ar fi eliminat astfel de mutații dacă caracteristicile pe care le corupeau nu aveau niciun efect asupra capacității de supraviețuire.
Ce ne spun peletele de bufniță despre bufnițe?
Bufnițele își înghit mâncarea fără să o mestece. Mâncarea merge mai întâi în partea glandulară a stomacului său în două părți, unde acidul și enzimele descompun alimentele pentru o digestie mai ușoară. Apoi, mâncarea trece în a doua parte, în pipotă, unde părțile nedigerabile ale alimentelor, cum ar fi blana, penele și oasele sunt compactate într-o peletă. Peleta se deplasează apoi înapoi în stomacul glandular și este ulterior regurgitată. Peletele sunt gri sau negre și pot fi găsite în zone de pădure sau în hambare. Conținutul lor ne vorbește despre dieta unei bufnițe și despre tipul de specie prădate din acea zonă specială.
Un singur „fel” de bufnițe sau mai multe?
Este firesc să vedem cele două divizii majore din bufnițe astăzi ca reflectând două tipuri separate create (baramine, din ebraicul בָּרָא bārā, a face). Cu toate acestea, bufnița fosilă Ogygoptynx wetmorei are trăsături atât din ale bufniței Strigidae, cât și din Tytonidae, dar are și propriile sale trăsături unice.9 Este posibil ca acest tip de bufniță să fi trăit înainte ca Potopul să reflecte mai multe din informațiile totale din acest gen, înainte ca specificațiile și diversificarea mai largă să apară ulterior. Unele dintre aceste informații nu mai sunt prezente în bufnițele de astăzi, așa cum sugerează specificațiile din fosilele speciei dispărute, bufnița gigantică cubaneză, Ornimegalonyx oteroi – care avea peste un metru lungime. Nu este surprinzător faptul că nu există dovezi care să susțină ideea că bufnițele au evoluat; Ogygoptynx, menționat mai sus, este de fapt cea mai veche fosilă de bufniță cunoscută, cu o vechime de aproximativ 60 de milioane de ani.10 Cu toate acestea, arată exact ca o bufniță modernă.
Rezumat și concluzie
Bufnițele sunt animale interesante, cu sisteme complexe vizuale și auditive. Ele vorbesc despre planul lui Dumnezeu, mai degrabă decât despre evoluția întâmplătoare. Este mult mai logic să crezi ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre aceste animale, decât să crezi în teoria evoluției.
Autor: MATTHEW CSERHATI, PhD
Sursa: Revista Creation, nr. 42 (3) / 2020
Traducător: Claudiu Balan
Referințe și note
[1] Nelson, V., Monumental Monsters, Untold Secrets of Planet Earth Publishing Company, Inc., Red Deer, Alberta, Canada, p. 56-57, 20 17.
[2] Lewis, D., Owl Eyes & Vision; owlpages.com, accessed 30 sept 2019.
[3] Jonas, J.B. et al., Count and density of human retinal photoreceptors, Graefes Arch Clin Exp Ophthalmol. 230(6):505- 10, 1992.
[4] Krumm, B. et al., The barn owls’ Minimum Audible Angle, PloS One 14(8):e0220652, 2019.
[5] Weger, M. and Wagner, H., Distribution of the characteristics of barbs and barbules on barn owl wing feathers, J. Anatomy 230(5):734-742, 2017
[6] Wagner, H. et al., W. Features of owl wings that promote silent flight, Interface Focus 7(1), 2017.
[7] Bachmann, T. el al., Morphometric characterisation of wing feathers of the barn owl Tyto alba pratincola and the pigeon Columba livia, Frontiers of Zoology 4(23), 2007.
[8] Catchpoole, D., As silent as a flying owl, Creation 40(2):56,2018; creation.com/silent-owl.
[9] Rich, P.V. , and Bohaska, D. J., The Ogygoptyngidae, a new family of owls from the Paleocene of North America, Alcheringa 5(2):95-102, 1981.
[10] Ogygoptynx Rich and Bohaska 1976 (owl); fossilworks.org; accessed 4 Nov 2019.
