Calcularea vârstei Pământului
Acum un secol, Lordul Kelvin a calculat o limită superioară pentru vârsta Pământului. Estimând cât timp ar dura ca o sferă topită de dimensiunea pământului să se răcească la temperaturile actuale, el a obținut o vârstă maximă de aproape 100 de milioane de ani. Unii dintre contemporanii săi au susținut o vârstă maximă de 10 milioane de ani.[1] Nu este dificil de văzut de ce aceste valori erau atât de mici pentru biologii evoluționiști, cât și pentru geologii uniformitari.
Dar, ni se spune, calculele lui Kelvin au fost ignorate imediat ce a fost descoperită radioactivitatea. Scrierile lui Burchfield arată această atitudine. Subcapitolul său care discută despre descoperirea radioactivității este intitulat: „Kelvin Detronat”.[2]
Dar acest lucru s-a stabilit sau s-a presupus? De fapt, este recunoscut în mod liber că sursele de căldură radioactive din pământ nu țin cont de temperaturile interne actuale dacă pământul ar fi existat cu adevărat timp de 4,5 Ga (1 Ga = 109 ani):
„Fluxul de căldură din interiorul Pământului este de 4 x 1013 W. Energia dezintegrării elementelor radioactive (235U, 238U, 232Th și 40K) este de același ordin de mărime (2,4 x 1013 W) ca și cea a fluxului de căldură…”[3]
Dacă pământul ar avea cu adevărat o vechime de 4,5 Ga, aceste două numere ar trebui să fie în acord exact. Galimov discută posibilele cauze ale diferenței (1,6 x 1013 W), cum ar fi lipsa de cunoștințe despre cantitatea de material radioactiv din scoarța terestră. În ciuda faptului că unii ar susține că, cantitatea de radioactivitate la adâncime este puțin mai mare decât cea presupusă, Galimov consideră că, constrângerile geochimice fac puțin probabil ca această cantitate de materiale radioactive de la adâncime să fi fost subestimată semnificativ. El conchide:
„Acest lucru indică faptul că diferența dintre valoarea observată a debitului de căldură (4,0 x 1013 W) și fracțiunea sa datorată dezintegrării radioactive (2,4 x 1013 W) este probabil semnificativă și necesită explicații.”3
Alte procese din interiorul pământului nu reușesc să țină cont de căldura „lipsă” (lipsă, adică dacă pământul are cu adevărat o vechime de 4,5 miliarde de ani):
„Calculele arată că, contribuția unor astfel de surse de căldură precum transformările de fază în manta (de exemplu, tranziția olivină-spinel etc.), interacțiunea mareică cu Luna și cristalizarea miezului interior, este mică și nu depășește 0,1 x 1013 W.”3
Deci, cum trebuie să facă față susținătorul vârstei îndelungate la această problemă? Galimov sugerează că, căldura „lipsă” poate fi furnizată prin schimbarea treptată a mantalei în miez:
„Prin urmare, o creștere a miezului de numai 170 km (1/20 din raza sa) pe parcursul întregii istorii geologice oferă energie suficientă pentru a explica deficiența observată (dacă, pentru simplificare, se presupune că debitul este constant)”.3
Stați puțin! Acest argument pune întrebarea în mod deschis. Presupune ceea ce își propune să demonstreze: vârsta îndelungată a pământului. „Soluția” problemei nu poate funcționa dacă pământul nu este vechi. Și, desigur, un astfel de model poate fi doar speculativ. În cel mai bun caz, uniformitarii pot „salva” un pământ vechi apelând la procese chimice nedovedite (și nedemonstrabile) ale pământului interior. În schimb, creaționiștii științifici pot confrunta dovezile direct, fără nicio ipoteză discutabilă. Să lăsăm deoparte modele speculative și să privim în mod clar faptele. Dovezile empirice susțin că Pământul este mult mai tânăr de 4,5 miliarde de ani.
Autor: John Woodmorappe
Sursa: Creation.com | Lord Kelvin revisited on the young age of the earth
Traducător: Cristian Monea
[1] Burchfield, J.D., Lord Kelvin and the Age of the Earth, Science History Publications, New York, p. 110, 1975.
[2] Burchfield, Ref. 1, p. 166.
[3] Galimov, E.M., Growth of the Earth’s core as a source of its internal energy and a factor of mantle redox evolution, Geochemistry International 36(8):673–675, 1998.
