Când au fost creaţi îngerii?

Îngerii apar în textul biblic brusc, fără să fie prezentaţi înainte şi fără să se precizeze în referatul creaţiei când anume au fost făcuţi. Ca şi în cazul îngerilor răi, Scriptura nu spune nimic despre starea lor iniţială. Oare care să fie cauza?

Îngerii apar abia la sfârşitul capitolului 3 din Facere:

„Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii” (Fc. 3, 24).

Nu se spune când au fost creaţi heruvimii, nici care era raportul lor cu omul până atunci. Prima funcţie, un fapt deosebit de interesant, este cea „militară”: trebuie să restricţioneze cu sabie de foc accesul omului căzut la pomul vieţii.

În Facere 6 „fiii lui Dumnezeu” au legături cu „fiicele oamenilor”, născându-se astfel „cei căzuţi” (nefilim în ebraică) sau „uriaşii” (gigantes) din Septuagintă. Este greu de interpretat cine sunt aceşti fii ai lui Dumnezeu, dar la rescriptorul Codexului Alexandrin al Septuagintei, ei sunt numiţi „îngeri” (aggeloi), exegeză confirmată şi de Sf. Irineu sau de tradiţia iudaică (cartea lui Enoh). Oricum, în tradiţia răsăriteană s-a impus identificarea lor cu oamenii duhovniceşti, care s-au lăsat seduşi de pofte, pentru că îngerii nefiind corporali nu ar putea să aibă relaţii cu „fiicele oamenilor” (totuşi în Tobit 3:8 şi 6:14 se spune despre demonul Asmodeu că o iubea pe Sara, ucigându-i toţi potenţialii soţi în noaptea nunţii, iar în 1 Corinteni 11:10 întâlnim precizarea ciudată: „femeia este datoare să aibă semn de supunere asupra capului ei [adică să-şi acopere capul cu un văl pentru îngeri, ca să nu-i ispitească pe îngeri?]”).

În fine, îngerii apar cu „acte în regulă” începând cu Facere 16, când „îngerul Domnului” (malâah Iahve) joacă un rol foarte important în episodul fugii lui Agar.

Oştirea cerească

Există însă în Facere 2:1 un mic amănunt care ar putea să clarifice problema menţionării îngerilor la creaţie:

„Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor”.

Termenul „oştire”, preluat în Biblia sinodală din textul masoretic (ţebaâam), ridică mari probleme de interpretare. Ce înseamnă „oştire”? Şi, mai ales, cui aparţine oştirea? Am crede că „lor” se referă la „cer şi pământ”, iar oştirea ar desemna deci multitudinea şi diversitatea creaturilor: lumină, tăria cerului, mare, uscat, plante, astre, peşti, zburătoare, animale terestre şi omul. Septuaginta chiar traduce prin „podoaba/ordinea/frumuseţea lor” (kosmos auton).

Atât că termenul ebraic ţabaâ nu apare niciodată în Vechiul Testament asociat cu „pământul”, ci exclusiv în formula consacrată „oştirea cerului”. Doar că în ebraică substantivul „cer” este defectiv de singular, având deci doar o formă plurală, şamaim. De aceea o traducere mai corectă ar fi „s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lui (a cerului)”.

Iniţial, „oştirea cerului” (ţebaâ haşşamaim) desemna alaiul de fiinţe cereşti în fruntea cărora se află Iahve, care este numit chiar „Iahve al oştirilor”, Iahve ţebaâot (Domnul Savaot, o formulă care apare în Vechiul Testament de 267 de ori). În Iosua 5:14, Iosua se întâlneşte chiar cu generalul oştirii lui Iahve, iar în 4 Regi 6:17, oştirea este descrisă ca având „cai de foc şi care de foc”. În Facere 32:2-3 şi patriarhul Iacob se învrednicise să vadă „tabăra lui Dumnezeu”, de unde şi numeşte locul acela Mahanaim.

În 3 Regi 22:19-23 profetul Miheia, fiul lui Imla, descrie un adevărat consiliu divin: Iahve stă pe tron în mijloc, iar de jur împrejur, membrii oştirii cereşti (v. 19). La consfătuire, strategia faţă de regele Ahab este sugerată de „un duh” (v. 21), care propune să ne prefacă într-un „duh mincinos” în gura proorocilor lui Ahab şi să-l ademenească pe rege să iasă la război ca să-şi găsească sfârşitul.

Oştirea cerească şi astrele

Această concepţie despre oştirea cerească reflecta de fapt modul de înţelegere al anticilor, plecând de la instituţii cu care erau familiarizaţi, regalitatea şi armata. Ulterior însă, în special în perioada asiriană (sec. 8-7 î.Hr.), „oştirea cerească” a trecut printr-un proces de astralizare, decelabil şi în cazul religiilor din Mesopotamia şi Siria (H. Niehr, „Host of Heaven”, în: K. van der Toorn, B. Becking, P. W. van der Horst (ed.), Dictionary of Deities and Demons in the Bible, Brill, Leiden / Boston / Köln, 21999, pp. 428-429). Astfel, membrii „oştirii cerului” au fost identificaţi cu soarele, luna şi stelele.

În Deuteronom 4:19, identificarea este confirmată de apoziţie: sunt menţionaţi „soarele şi luna şi stelele, toată oştirea cerului”. Israeliţii trebuie să-L cinstească pe Iahve, în vreme ce celorlalte popoare Iahve le-a dat să cinstească oştirea cerului. Această identificare apare şi în Deuteronom 17:3, unde se arată că israeliţii nu au ascultat, ci au ajuns să adore şi ei „soarele, luna şi toată oştirea cerului”. Această astralizare este atestată şi în alte texte, dar unul dintre ele ne atrage special atenţia.

În Iov 38:7 se spune:

„Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau”.

În manualele de dogmatică versetul este folosit pentru a proba faptul că îngerii erau deja creaţi în ziua a patra, atunci când au fost create stelele. De fapt, în baza paralelismului membrelor, îngerii (aşa sunt numiţi în Septuaginta, pe când textul masoretic îi numeşte chiar „fiii lui Dumnezeu”) sunt unii şi aceiaşi cu „stelele”, fapt probat de acţiunea lor comună: „cântă” sau „sărbătoresc”.

Textul din Neemia 9:6 confirmă în fine foarte asemănător această interpretare la Facere 2:1:

„Numai Tu eşti Domn şi numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, pământul şi toate cele de pe el, mările şi toate cele ce se cuprind în ele; Tu dai viaţă la toate şi ţie se închină oştirea cerurilor”.

Se observă aici foarte clar că oştirea este asociată cu cerul, nu cu pământul, cum s-ar putea înţelege din Facere 2:1, apoi se arată că „oştirea” se închină lui Iahve, sugerându-se vechea tradiţie a alaiului militar care Îl însoţea pe Iahve ca pe un suveran.

Răspunsul apofatic

Ce am câştigat din toate precizările de mai sus? Ştim doar că îngerii, fiinţele cereşti din oştirea cerului, apar şi ei în referatul creaţiei, dar… la sfârşit. Facere 2:1 închide o paranteză amplă (inclusio) deschisă în Facere 1:1. Şi aici, şi acolo sunt amintite „cerul şi pământul”, conţinutul parantezei descriind crearea elementelor din ele. La sfârşitul parantezei însă se aminteşte în treacăt şi de crearea „oştirii cerului” (oştirea lui).

Această menţionare extrem de voalată are un scop bine determinat. Interesant că dintre toate elementele create, referatul biblic se opreşte cel mai mult asupra astrelor create în ziua a patra. Ele nu sunt numite însă direct, soare şi lună, ci „luminătorul mare” şi „luminătorul mic”.

Dacă vom ţine cont de contextul istoric când a fost scris Facere 1:1 – 2:4a, vom înţelege mai bine de ce această tratare specială, dar şi de ce „oştirea cerului” apare abia la sfârşit. Referatul creaţiei face parte din redactarea sacerdotală din sec. 6 î.Hr., deci din perioada exilică-postexilică, or, tocmai atunci iudeii se confruntau mai mult decât oricând cu pericolul influenţelor religiei mesopotamiene. Pentru babilonieni, Şamaş (zeul soarelui), Sin (zeul lunii) şi Iştar (zeiţa planetei Venus sau Luceafărul) constituiau o a doua triadă a panteonului, deosebit de importantă. Şamaş era protectorul dreptului, el fiind acela care i-a înmânat codul de legi lui Hammurapi. Sin avea un cult deosebit în Harran, iar ultimul rege babilonian, Nabonide, va încerca să impună cultul lui Sin ca un unic cult oficial.

În Facere 2:1 însă, soarele, luna şi stelele sunt deposedate de orice calitate i-ar putea pune pe acelaşi plan cu zeităţile mesopotamiene. Statutul lor este redus la acela de simpli luminători. „Oştirea cerească” ar fi trebuit să apară chiar aici, în ziua a patra, asociată cu astrele, aşa cum am văzut că se sugerează în multe texte ca urmare a astralizării. Totuşi, redactorul preoţesc le separă, învăluind în taină momentul creării „oştirii cereşti”.

Abia Philon din Alexandria, reprezentant al platonismului de mijloc, în baza concepţiei filosofice despre întâietatea spiritului asupra materiei, va considera că lumea intelectului, necorporală, trebuie să fi apărut înaintea celei sensibile (De opificio mundi, 27-29).

„Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau.” (Iov 38:7)

Autor: Diac. conf. dr. Alexandru Mihăilă
Sursa: ZiarulLumina.ro | Când au fost creaţi îngerii?