Celule și ADN găsite în os de dinozaur
În ultimii 15 ani, dr. Mary Schweitzer a zguduit lumea evoluționistă/uniformitară cu descoperiri ale țesuturilor moi în oasele dinozaurilor.[1] Aceste descoperiri au inclus celule sanguine, vase de sânge și proteine precum colagenul. Însă în condiții de descompunere măsurate, acestea nu ar fi putut rezista 65 de milioane de ani presupuși (Ma) de la dispariția dinozaurilor, chiar dacă ar fi fost menținute la punctul de îngheț (ca să nu mai vorbim de climatul mult mai cald propus pentru perioada dinozaurilor).[2] După cum a spus într-o emisiune TV populară:
Când te gândești la aceasta, legile chimiei și biologiei și tot ce știm spun că ar trebui să fi dispărut, atunci ar trebui să se fi degradat complet.[3]
… precum și următoarele dintr-o lucrare științifică:
Prezența componentelor moleculare originale nu este prezisă pentru fosile mai vechi de un milion de ani, iar descoperirea colagenului în acest dinozaur bine conservat susține utilizarea condițiilor actuale pentru a formula rate și modele de degradare moleculară, mai degrabă decât bazarea pe extrapolări teoretice sau experimentale derivate din condiții care nu apar în natură.[4]
În calitate de om de știință scrupulos, după ce dr. Schweitzer a găsit vase de sânge elastice și alte țesuturi moi, ea a verificat datele cu atenție. Un raport a citat-o astfel:
„A fost total șocant”, spune Schweitzer. „Nu am crezut până când am făcut-o de 17 ori.”[5]
Alți evoluționiști au văzut implicațiile neplăcute asupra dogmei lor de vârstă îndelungată și au susținut că vasele de sânge erau, de fapt, biofilme bacteriene, iar celulele sanguine erau sfere bogate în fier (framboids).[6] Cu toate acestea, ei ignoră gama largă de dovezi pe care Schweitzer le-a adus, iar ea a răspuns în detaliu la această afirmație.[7],[8] Cu toate acestea, însăși Schweitzer își păstrează credința în paradigma de vârstă îndelungată.[9]
Celule osoase și proteine de dinozaur
Cercetările mai recente ale lui Schweitzer fac ca vârstele îndelungate să fie și mai greu de crezut. Aici, ea a analizat oasele a doi dinozauri, celebrul Tyrannosaurus rex (MOR 1125[10]) și un dinozaur mare cu aspect de rață, numit Brachylophosaurus canadensis (MOR 2598).[11]
Osul este o structură uimitoare, cu capacitatea de a lucra în funcție de stres,[12] și folosește proteina atent proiectată numită osteocalcină,[13] care a fost găsită în cel mai cunoscut dinozaur cu aspect de rață, Iguanadon, „datat” la 120 Ma.[14] Cele mai abundente celule osoase sunt osteocitele. Acestea au o structură distinctă cu ramificații care se conectează la alte osteocite și au un „rol vital” în „răspunsurile imediate la modificarea stresului”.10
Echipa lui Schweitzer a eliminat din nou mineralul osos dur cu agentul chelator EDTA. Ei au găsit la ambii dinozauri „microstructuri celulare transparente, cu procese dendritice [ramificații, doar forma prevăzută pentru osteocite], unele având conținut intern”.
De asemenea, au folosit anticorpi pentru a detecta proteinele globulare, actina și tubulina, utilizate pentru realizarea filamentelor și tuburilor la vertebrate. Proteinele de la ambii dinozauri au avut modele de legare similare acelorași proteine de la struț și aligator. Nu se găsesc în bacterii, astfel încât aceasta exclude contaminarea. În special, acești anticorpi nu s-au legat de tipul de bacterii care formează biofilme, „deci nu se acceptă o origine de tip biofilm pentru aceste structuri”.10 Mai mult, au testat colagenul, o proteină animală fibroasă și a fost găsit în aceste oase – dar nu și în sedimentele din jur.
Mai mult, deoarece actina, tubulina și colagenul nu sunt unice osului, au testat o proteină foarte distinctă, numită PHEX. Aceasta înseamnă endopeptidaza de reglare a fosfatului legată de X (Phosphate-regulating endopeptidase, X-linked), care este vitală în depunerea mineralului osos dur. Și într-adevăr, anticorpii specifici PHEX au detectat această proteină osoasă unică.[15] Detectarea unei proteine osoase distinctive este un suport foarte puternic pentru identificarea osteocitelor.
Problema pentru vârsta îndelungată reiese din întrebarea următoare:
De obicei, celulele se degradează complet la scurt timp după moartea organismului, deci cum ar putea „celulele osoase” și moleculele care le compun să persiste în osul mezozoic [vârsta evolutivă a dinozaurilor]?10
Ei încearcă să rezolve această problemă propunând ca osul să protejeze celulele de bacteriile care provoacă degradarea. Osul ar împiedica celulele să se umfle, ceea ce se întâmplă înainte ca ele să se autodistrugă (autoliza). De asemenea, ei propun ca suprafețele cristalelor minerale să atragă și să distrugă enzime care altfel ar grăbi degradarea. Ei propun că și fierul poate juca un rol vital, atât prin contribuția la reticularea și stabilizarea proteinelor, cât și prin acționarea ca anti-oxidant.
De fapt, dintr-o perspectivă creaționistă biblică toate acestea sunt rezonabile, până la un punct. Ratele de descompunere măsurate ale unor proteine sunt compatibile cu o vârstă de aproximativ 4500 de ani (de la Potop), dar nu cu multe milioane de ani. Cu toate acestea, a vedea nu numai proteine, ci chiar și microstructuri celulare după 4500 de ani este încă surprinzător, având în vedere cât de ușor pot fi atacate, în mod normal, de către bacterii.
Aceste idei ar putea ajuta la explicarea supraviețuirii pe parcursul a mii de ani. Dar par total implauzibile pentru milioane de ani, deoarece propunerile de conservare de mai sus nu puteau opri degradarea datorată apei (hidroliză) de-a lungul timpului îndelungat.[16]
ADN de dinozaur
Problema pentru susținătorii vârstei îndelungate este mai mare de la descoperirea ADN-ului. Estimările de stabilitate a ADN-ului au propus limita superioară de supraviețuire la 125 000 de ani la 0°C, 17 500 ani la 10°C și 2500 ani la 20°C.2 Un raport recent a spus:
„Există credința generală că ADN-ul este „extrem de stabil”, spune Brandt Eichman, conferențiar de științe biologice la Vanderbilt, care a condus proiectul. „ADN-ul este foarte reactiv.”
Într-o zi bună, aproximativ un milion de baze în ADN-ul dintr-o celulă umană sunt deteriorate. Aceste leziuni sunt cauzate de o combinație de activitate chimică normală în interiorul celulei și de expunerea la radiații și toxine provenite din surse de mediu, inclusiv fum de țigară, alimente gătite la grătar și deșeuri industriale.[17]
O lucrare recentă despre ADN arată că s-ar putea să dureze de 400 de ori mai mult în os.[18] Dar chiar și acolo, nu există nicio cale ca ADN-ul să poată rezista timpul evolutiv de la dispariția dinozaurilor. Duratele lor de timp până la dezintegrarea completă a ADN-ului („fără legături intacte”) sunt de 22 000 de ani la 25°C, 131 000 de ani la 15°C, 882 000 de ani la 5°C; și chiar dacă ar putea fi oarecum păstrat continuu sub punctul de înghețare, la -5°C, acesta ar putea supraviețui doar 6,83 Ma – aproximativ o zecime din vârsta evolutivă presupusă. Cercetătorii afirmă:
Cu toate acestea, chiar și în cele mai bune condiții de conservare, la -5°C, modelul nostru prevede că nici o legătură intactă (cu lungimea medie = 1 bp [pereche de baze]) nu va rămâne în „catena” ADN după 6,8 Ma. Aceasta arată improbabilitatea extremă de a putea amplifica un fragment de ADN de 174 bp dintr-un os cretacic vechi de 80-85 milioane de ani.18
Cu toate acestea, echipa lui Schweitzer a detectat ADN-ul în trei moduri independente. Într-adevăr, unul dintre aceste teste chimice și anumiți anticorpi detectează în mod specific ADN-ul în forma sa cu două fire. Acest lucru arată că a fost destul de bine păstrat, deoarece firele de ADN mai scurte de aproximativ 10 bp nu formează duplexuri stabile. Pata DAPI[19] se află în canelura minoră a unei structuri dublu elicoidale stabile, care necesită și mai multe bp (vedeți diagrama de mai jos), iar pata PI[20] este, de asemenea, un test de intercalare.
Din nou, primul răspuns posibil al susținătorilor vârstei îndelungate este „contaminarea”. Dar ADN-ul nu a fost găsit peste tot, ci doar în anumite regiuni interne ale „celulelor”. Acest tipar a fost la fel ca la celulele de struț, dar deloc similar cu biofilmul luat din alte surse și expus aceluiași tipar de detectare a ADN-ului. Acest lucru este suficient pentru a exclude bacteriile, deoarece în celulele mai complexe (cum ar fi ale noastre și ale dinozaurilor), ADN-ul este depozitat într-o mică parte a celulei – nucleul.
Mai mult, echipa lui Schweitzer a detectat o proteină specială numită histonă H4. Nu numai că încă o proteină reprezintă o mare problemă pentru milioanele de ani, dar aceasta este o proteină specifică ADN-ului. (ADN-ul este acid dezoxiribonucleic, deci este încărcat negativ, în timp ce histonele sunt alcaline încărcate pozitiv, deci atrag ADN-ul). În organisme mai complexe, histonele sunt mici mosoare în jurul cărora este învelit ADN-ul.[21] Dar histonele nu se găsesc în bacterii. Așadar, după cum Schweitzer și colaboratorii spun: „Aceste date susțin prezența ADN-ului non-microbian în aceste celule de dinozaur.”11
Concluzie
Este greu de îmbunătățit vreunul din primele citate ale lui Mary Schweitzer:
Era exact ca și cum ai privi o secțiune de os modern. Dar, desigur, nu puteam să cred. I-am spus tehnicianului de laborator: „Oasele au până la urmă 65 de milioane de ani. Cum ar putea supraviețui celulele sanguine atât de mult?”[22]
Dar acest lucru arată doar influența paradigmei de vârstă îndelungată. O întrebare mai rezonabilă și într-adevăr științifică ar fi:
Acesta arată ca osul modern; am văzut celule sanguine [și vase de sânge] și am detectat hemoglobină [iar acum actină, tubulină, colagen, histonă și ADN], iar chimia reală arată că nu pot supraviețui timp de 65 de milioane de ani. Ceea ce nu văd sunt presupusele milioane de ani. Deci ar trebui să abandonăm această doctrină.
Autor: Jonathan D. Sarfati
Sursa: Creation.com | DNA and bone cells found in dinosaur bone
Traducător: Cristian Monea
[1] Schweitzer, M.H. et al., Heme compounds in dinosaur trabecular bone, PNAS 94:6291–6296, Iunie 1997. Vedeți și Wieland, C., Sensational dinosaur blood report! Creation 19(4):42–43, 1997; creation.com/ dino_blood.
[2] Nielsen-Marsh, C., Biomolecules in fossil remains: Multidisciplinary approach to endurance, The Biochemist, p. 12–14, Iunie 2002. Vedeți și Doyle, S., The real ‘Jurassic Park’? Creation 30(3):12–15, 2008; creation.com/real-jurassic-park și Thomas, B., Original animal protein in fossils, Creation 35(1):14–16, 2013.
[3] Schweitzer, M., Nova Science Now, May 2009, cross.tv/21726. Vedeți și Wieland, C. și Sarfati, J., Dino proteins and blood vessels: are they a big deal? creation.com/dino-proteins, 9 Mai 2009.
[4] Schweitzer, M.H., et al., Analyses of soft tissue from Tyrannosaurus rex suggest the presence of protein, Science 316(5822):277–280, 2007.
[5] Schweitzer, citat în Science 307:1852, 25 Martie 2005.
[6] Kaye, T.G. et al., Dinosaurian soft tissues interpreted as bacterial biofilms, PLoS ONE 3(7):e2808, 2008 | doi:10.1371/journal.pone.0002808.
[7] Researchers debate: Is it preserved dinosaur tissue, or bacterial slime? blogs.discovermagazine.com, 30 Iulie 2008.
[8] Wieland, C., Doubting doubts about the Squishosaur, creation.com/squishosaur-doubts, 2 August 2008.
[9] Yeoman, B., Schweitzer’s dangerous discovery, Discover 27(4):37–41, 77, Aprilie 2006. Vedeți și Catchpoole, D. și Sarfati, J., Schweitzer’s Dangerous Discovery , creation.com/schweit, 19 Iulie 2006.
[10] Cod de clasificare—Museum of the Rockies.
[11] Schweitzer, M. H. et al. Molecular analyses of dinosaur osteocytes support the presence of endogenous molecules, Bone, 17 Octombrie 2012 | doi:10.1016/j.bone.2012.10.010. Vedeți și Thomas, B., Did scientists find T. Rex DNA? icr.org/article/7093/, 7 Noiembrie 2012.
[12] Wieland, C., Bridges and bones, girders and groans, Creation 12(2):20–24, 1990; creation.com/bones.
[13] Sarfati, J., Bone building: perfect protein, J. Creation 18(1):11–12, 2004; creation.com/bone.
[14] Embery G., Milner A.C., Waddington R.J., Hall R.C., Langley M.S., Milan A.M., Identification of proteinaceous material in the bone of the dinosaur Iguanodon, Connect Tissue Res. 44 Suppl 1:41–6, 2003. În rezumat scrie: ‘o fracțiune extrasă timpuriu a avut o reacție imunoreactivă cu un anticorp împotriva osteocalcinei.’
[15] Anticorpii dezvoltați de la puii de găină s-a legat de PHEX-ul dinozaurului, dar nu și al aligatorilor. Schweitzer a folosit de multă vreme datele pentru a susține dogma dinozaur-la-pasăre, dar pentru un răspuns la afirmațiile anterioare vedeți Menton, D., Ostrich-osaurus discovery? creation.com/ostrich-dino, 28 Martie 2005. Vedeți și Sarfati., J., Bird breathing anatomy breaks dino-to-bird dogma, creation.com/dino-thigh, 16 Iunie 2009.
[16] Compare Sarfati, J., Origin of life: the polymerization problem, J. Creation 12(3):281–284, 1998; creation.com/polymer.
[17] Newly discovered DNA repair mechanism, Science News, sciencedaily.com, 5 Octombrie 2010; vedeți și Sarfati, J., New DNA repair enzyme discovered, creation.com/DNA-repair-enzyme, 13 Ianuarie 2010.
[18] Allentoft, M.E. et al., The half-life of DNA in bone: measuring decay kinetics in 158 dated fossils, Proc. Royal Society B 279(1748):4724-4733,7 Decembrie 2012 | doi:10.1098/rspb.2012.1745.
[19] 4′,6-diamidino-2-phenylindole, o pată fluorescentă. DAPI se poate lega de un segment ADN de 12 bp, atât timp cât există 4 perechi A-T, conform lui Larsen, T.A. et al., The structure of DAPI bound to DNA, Journal of Biomolecular Structure and Dynamics 7(3):477-491, 1989 | doi:10.1080/07391102.1989.10508505.
[20] Iodură de propidium (C27H34I2N4), o pată fluorescentă.
[21] Schweitzer, M.H., Montana State University Museum of the Rockies; citat la p. 160 în Morell, V., Dino DNA: The hunt and the hype, Science 261(5118):160–162, 9 Iulie 1993.
[22] Segal, E. et al., A genomic code for nucleosome positioning, Nature 442(7104):772–778, 17 August 2006; DOI: 10.1038/nature04979. Vedeți și White, D., The Genetic Puppeteer, Creation 30(2):42–44, 2008; creation.com/puppet.
