Constituția hristologică a omului
Pentru că în lume e potop de informație dar abia rare semințe de esențial, se cuvine a face cunoscut acel unic esențial definitoriu al omului. Și, deci, nu pot să nu adâncesc misterul său de temelie, care e însăți filigranul frumuseții adevărului condiției umane. De aceea, voi fi nevoit, pentru a nu scăpa nuanțe esențiale, să folosesc provizoriu un stil dogmatic, chiar dacă poate părea arid.
Dar, uneori, claritatea luminoasă și de lipsită de nori văzduhului e cea care aduce belșugul de viață. Și e bine să fie clară cunoașterea Adevărului al cărui suflu ne poate șlefui sufletele, croindu-ne destinul. Și atunci, despre un asemenea om, lumea va întrezări, sau măcar va presimți, că este acea oază ce duce în ochi fântână în care cerul își cântă limpezimea.
Adevărul ontologic al omului stă în a fi „după chipul lui Dumnezeu”. Acesta este temeiul și axul întregii antropologii ortodoxe. Dar ea face o distincție: Hristos este „Chip [eikon] al Dumnezeului Celui nevăzut” (Col. 1, 15), iar omul, „după chipul lui Dumnezeu”, mai e numit „chipul lui Hristos”, deci este „chip al Chipului” [eikon Eikonos].[1]
Din eternitate exista în gândirea lui Dumnezeu planul și rostul omului ca și „chip al lui Dumnezeu” spre asemănarea cu Fiul Său. Și din veci în planul și gândul lui Dumnezeu era dată în firea umană posibilitatea înomenirii Fiului și Cuvântului (Logosul) lui Dumnezeu.[2] Așadar, există o conformitate între ființa divină și cea umană. E un acord „primordial”[3] ce-i dă omului putința și imboldul participării la Dumnezeu, adică avem în noi pus temeiul îndumnezeirii.
Însă, deși „chipul se vădește mai ales ca rațiune și libertate, specifice persoanei, el se referă la întregul omului, inclusiv la trup, deși „chipul” însuși rămâne o taină. Existenta rațiunii în om este o consecință a „chipului”, dar chipul e mai presus de rațiune, și ce este „chipul lui Dumnezeu” în om rămâne imposibil de cunoscut și definit, așa cum Arhetipul, adică Dumnezeu, este incognoscibil în ființa Sa divină:
După Sfântul Grigorie de Nyssa, chipul lui Dumnezeu în om, întrucât este desăvârșit, este în mod necesar cu neputință de a fi cunoscut, căci oglindind plinătatea Arhetipului, el trebuie să dețină de asemenea și caracterul incognoscibil al ființei dumnezeiești. De aceea nu se poate defini în ce constă chipul lui Dumnezeu din om. Noi nu-l putem concepe altfel decât prin mijlocirea ideii de participare la bunurile nesfârșite ale lui Dumnezeu.[4]
Dumnezeu a creat numai din iubirea Sa. Nu din vreo necesitate a Sa sau lipsă a creat lumea. „El nu creează deci viața omenească dintr-un alt motiv decât că este bun.” (Sfântul Grigorie de Nyssa) Desăvârșirea bunătății lui Dumnezeu se manifestă și în crearea omului. Și se arată prin aceea că nu i-a dat doar o parte din bunurile sale, ci, aducându-l la ființă, nu l-a lăsat lipsit de vreun bine prin care omul să poată atinge desăvârșita „asemănare” și îndumnezeire.
Or, șirul acestor bunătăți este așa de lung încât este imposibil să le enumerăm. De aceea toate sunt conținute pe scurt în expresia că omul este chipul lui Dumnezeu.[5]
Chipul lui Dumnezeu constituie omul ca o simfonie de trăsături și calități ce oglindesc pe cele ale lui Dumnezeu. Fiecare din aceste trăsături ființiale (rațiune, libertate, creativitate, etc.) sunt menite întipăririi trăsăturilor lui Hristos în noi, contribuie la dinamismul transfigurator care e dat „chipului” ca să atingă „asemănarea”.
Fiindcă pentru Omul cel nou [adică Hristos] a fost alcătuită firea omului, iar mintea și pofta au fost făcute spre Acela. Am primit, așadar gândire ca să-L cunoaștem pe Hristos, poftă ca să alergăm spre El, memorie ca să-L purtăm pe El, fiindcă El a fost Arhetipul nostru atunci când am fost creați. Fiindcă nu Adam cel vechi este modelul celui Nou, ci Adam cel Nou este modelul celui vechi […] iar a iubi sau a te gândi la orice altceva afară de El este un păcat evident față de singurul lucru de lipsă și o abatere de la fundamentele așezate dintru început la baza firii [noastre].[6]
Astfel, numai antropologia ortodoxă poate răspunde la întrebarea de ce este omul dotat cu rațiune. Omul nu este după chipul lui Dumnezeu pentru că e rațional, ci are rațiune pentru că e zidit după chipul lui Dumnezeu. Și toate celelalte calități esențiale specifice care fac demnitatea împărătească a omului provin din aceea că el este „după chipul lui Dumnezeu”.
„Întâlnim adeseori la Părinți expresia că omul e o ființă rațională/cuvântătoare [on logiko] pentru că a fost zidit după chipul Dumnezeu […] Atanasie cel Mare, care cercetează în special această temă, o formulează cu claritate: «După Însuși Chipul Său i-a făcut pe ei, dându-le și puterea Cuvântului/Rațiunii[7], ca având-o în ei ca un fel de umbră a Cuvântului/Rațiunii și făcându-se raționali, să poată rămâne în fericire.»
În același mod putem înțelege că omul e creator [demiourgos], pentru că e chipul Cuvântului/Rațiunii creatoare prin excelență: «Și în această privință omul este făcut chip al lui Dumnezeu, întrucât ca om conlucrează [synergei] la facerea [nașterea] omului» (Clement Alexandrinul).
Este stăpân [kyriacrchos], pentru că Hristos, după al cărui chip a fost zidit, este Domn și Împărat Atoatețiitor: «Faptul că a fost făcut chip al naturii care stăpânește toate nu înseamnă nimic altceva decât că natura lui a fost creată dintru început ca împărăteasă» (Grigorie al Nyssei).
Este liber [eleutheros], pentru că e chip al libertății absolute: «În libertatea alegerii și-a avut asemănarea cu Cel ce stăpânește toate și, ca atare, nu a fost aservit prin nicio necesitate la ceva din afara lui, ci după propria lui voie s-a condus spre ceea ce i se părea potrivit și a ales ce i-a fost plăcut cu deplină putere» (Grigorie al Nyssei)
Este responsabil pentru creație, ca unul ce este recapitulare și conștiință [anakephalaiose kai syneides] a întregii creații, pentru că Arhetipul lui, Hristos, este Recapitularea și Mântuitorul a toate: «Iar ultimul în ordinea creației l-a creat pe om, după Chipul propriu, de parcă întreaga creație s-ar arăta legată de nevoile omului» (Teodor de Mopsuestia)”[8]
De asemenea, omul e constituit din suflet și trup, dar într-un ipostas (persoană), pentru că este după chipul lui Hristos care este un ipostas în două firi, divină și umană. Și după cum Hristos orice lucrează, lucrează dumnezeiește-omenește (divino-uman sau teandric), asemenea și omul lucrează sufletește-trupește (psihandric), după modelul teandric al lui Hristos. Omul este simultan persoană și natură pentru că este chip al Fiului, care e ipostas (persoană) al naturii divine unice și a Sfintei Treimi. Și enumerarea calităților „chipului” ar putea continua.
Așadar, nu doar că omul are obârșia în Hristos, Care îi e Cauză și Model, și nu doar că are destin spre Hristos („destin hristologic”) ci și constituția omului este hristologică.
Astfel, devine limpede că motivul pentru care omul rămâne și va rămâne pentru știință un mister ține de faptul că se află dincolo de limitele științei, că în nucleul din cauza constituției sale proprii, el este o ființă teologică [on theologiko].[9]
„Chipul” e principiul constitutiv al omului, deci plinătatea omului e numai unirea cu Hristos. Omul nu e doar după chipul lui Hristos, ci e creat și spre Hristos, e centrat ontologic în Hristos. Însăși firea umană se cere după unirea cu Hristos. Și Hristos e „lumina cea adevărată care luminează și sfințește pe tot omul ce vine în lume”.
Orice om este constituit într-o relație specială interioară cu Hristos, care nu îi e doar Model, ci mereu nou izvor de putere, viață, înțelepciune și luminare. Omul are în el sădită chemarea să devină la rându-i un „hristos” (adică „uns”, înzestrat cu darurile Duhului Sfânt), prin întipărirea în sine a trăsăturilor omenității îndumnezeite a lui Hristos. Deci viața creștină nu e de natură morală, ci e sălășluirea în noi a lui Hristos, care nu e doar Adevărul omului, ci și Calea și Viața lui. ,,Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”, zicea Sfântul Apostol Pavel (Gal. 2, 20).
Rațiunile lumii sunt icoane ale gândirii Rațiunii divine și omul e icoana Ipostasului acestei Rațiuni întrupate. Dar rațiunea umană se dezvoltă din împletire cu rațiunile lumii și ale virtuților. Astfel că sensul lumii e același cu sensul spre care omul se simte stimulat interior, de la natura sa.
Omul este înțeles de Părinți în mod ontologic numai ca ființă teologică. Ontologia lui este iconică.[10]
Autor: Ieromonah Ioan Bute
Sursa: Frumusețea care va salva lumea, p. 134-139
[1] Panayotis Nellas, op. cit., p. 62. Aici e citat și Sfântul Ioan Gură de Aur zicând că omul e creat „după chipul lui Hristos; căci aceasta înseamnă după chipul Celui ce l-a zidit.”
[2] Dumnezeu pe toate le preștie, dar numai pe unele le predetermină. El n-a predeterminat păcatul lui Adam (și nici păcatul altcuiva), care fost rodul libertății omului, dar a predeterminat ca firea umană să aibă trăsături prin care să poată deveni și fire a ipostasului lui Dumnezeu Cuvântul. Din veșnicie în gândul lui Dumnezeu era ca omul să fie creat „capax divini, capax infiniti”.
[3] Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, Humanitas, Cap. 6: Chip și asemănare.
[4] Ibidem.
[5] Sfântul Grigorie de Nyssa, De hominis opificio, XVI, P. G., t. 44, col. 184 AC, apud Vladimir Lossky, op. cit., cap. VI, v. nota 191.
[6] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, VI, P. G., 680A, apud Panayotis Nellas, op. cit., p. 217.
[7] Logos semnifică în greacă nuanțe diferite: cuvânt, rațiune, sens.
[8] Panayotis Nellas, op. Cit., pp. 62-63. Astfel, arată Nellas, „din moment ce reprezintă un chip al atotînțelepciunii Creatorului, înțelepciunea [sophia] omului are putința și datoria de a se ridica și ea la atotînțelepciune.” (Ibidem, p. 64.) Așa că progresul științific nu e întâmplător, ci se datorează chipului lui Dumnezeu din om, prin care „cunoașterea umană este împinsă de propria natură să se înalțe la atotcunoștință.” (Ibidem, p. 65.)
[9] Ibidem, p. 66.
[10] Ibidem, p. 69. Delirul audio-vizual de azi, când omul trăiește în lumea imaginilor, când esențială pentru el este imaginea sau „capitalul de imagine”, este tot o dovadă a „ontologiei iconice” a omului, dar prin strâmbarea ei cu schimbarea sensului originar: omul rămâne „imagine”, dar nu imaginea lui Dumnezeu („imago Dei”) ațintită spre El, ci o imagine confecționată de sine însuși și întoarsă spre propriile obiecte. Chiar și expresia „ești pe net, deci exiști” redă această strâmbare existențială. Omul se ascunde îndărătul unei măști poreclită „imagine”, pe care o mânuie și o cosmetizează cum vrea, și numai dinlăuntrul ei se manifestă public. De aceea niciun dialog nu mai pare autentic, ci pare mai mult un dialog al măștilor. Căci e o lume în care esențială e imaginea ta, nu contează ceea ce ești, cât ceea ce te crezi sau se crede că ești. Omul, prin structura sa iconică, trebuia neapărat să fie cu fața spre ceva căci e definitoriu persoană (pros-opon: „cu fața spre”). Dacă în antichitate omul era cu fața spre natură, în Evul Mediu creștin căuta să fie cu fața spre semeni sau spre Dumnezeu, în modernitate e mai mult cu fața spre propriile obiecte.