Coșmarul lui Cain după uciderea fratelui său. Învierea lui Abel, învierea tuturor oamenilor…

Cain, primul Născut al lui Adam şi Eva, după uciderea Fratelui său Abel, stătea mai mult „izolat”. O nelinişte permanentă îl tortura Ziua şi Noaptea. „Ucisese”! Păcatul lui Adam se concretiza în Fiul său „ucigaş”. Păcatul înseamnă „moarte” şi el, Cain, l-a „omorât” tocmai pe Fratele lui. Şi „moartea” a produs o „memorie generatoare de moarte”. Această „memorie a morţii” s-a făcut „fantoma” ce-l torturează fără oprire.

O, ce imagine cutremurătoare i-a rămas când l-a văzut pe Fratele său Abel „mort”! Un Trup fără mişcare, fără Viaţă, din care i s-a scurs Sângele… Şi mai ales Sângele. Ce fior Tainic are Sângele!
Abel este prima „victimă” a păcatului. Toate parcă s-au îngrozit la vederea „cadavrului” lui Abel.

Era după amiază. O Zi plină de Soare şi toate parcă se bucurau de Viaţă. Şi el, Cain, a îndrăznit să-şi „omoare” Fratele… Deodată o „ceaţă” a umbrit Soarele, un vuiet de vânt tăios a cuprins toată Natura, şi un nor ca din senin şi-a lăsat un ropot de ploaie, ca un „plâns” de Cer. Şi când Sângele a înroşit Pământul, un „abur străveziu” s-a urcat în Sus şi Viaţa l-a părăsit pe Abel. Şi Însuşi DUMNEZEU „strigă” din Cer.

– „Sângele morţii” m-a „lovit” drept în „INIMĂ”.

PRIMA „moarte”…

PRIMUL care a „simţit-o” a fost Însuşi DUMNEZEU.

Şi Cain, Fiul lui Adam, simte din plin „moartea”. L-a „omorât cu adevărat” pe Fratele său Abel. Îl munceşte Ziua şi Noaptea „blestemul omorului”. A slăbit şi nu mai poate dormi. Pare pe jumătate „nebun”. Soţia sa încearcă să-i aline zbuciumul, dar nimic nu-l linişteşte.

În puţinele clipe de Somn, îl visează permanent pe Abel, când mort, scăldat în Sânge, când „Înviat”.

– O, ce Bucurie! Abel, nu eşti „mort”? Vasăzică ai Înviat. Ce minune! Dacă ai Înviat, „păcatul omorului” s-a „şters”. DOAMNE, L-ai Înviat pe Abel! Prin aceasta şi eu am scăpat de „tortura morţii”.

Şi sare de-l îmbrăţişează pe Abel.

– Abel, tu m-ai „iertat”. Am fost răzbunător. Când vedeam că DUMNEZEU îţi Primea JERTFA şi pe a mea „nu”, mă tulburam de o ură cumplită. Ştii că te-am întrebat odată de ce ţie ţi se Primesc Jertfele şi mi-ai zis că le „aduci din ce este mai bun şi cu toată Inima”. Eu, într-adevăr, le aduceam cu jumătate de Inimă şi nu din ce era mai bun şi mai frumos. DUMNEZEU vrea ceva din „toată Inima”. O, Abel, iartă-mă! Cum de ai Înviat?

Şi sărea din pat plin de o Bucurie nespusă. Şi când îşi dădea seama că a fost doar vis, o şi mai mare „durere” îl apuca, de „urla” ca un nebun.

– Abel, Abel, tu te arăţi Înviat ca să mă „torturezi” şi mai mult? Nu! Tu vrei să-mi alini „durerea” mea insuportabilă. Tu mă mângâi cu Învierea ta, care este „REALĂ”. Abel, încredinţează-mă că Învierea ta este REALĂ. Aşa voi suporta „blestemul morţii”, cu o picătură de „Nădejde”. Abel, „păcatul este moarte”, dar „moartea şi păcatul” vor fi şterse de Taina ÎNVIERII. Abel, Învierea este „scăparea mea”! Abel, Înviază şi eu mă voi „Renaşte” la VIAŢĂ.

Şi de când avu Visul cu „Învierea lui Abel”, Cain se mai învioră. Îl muncea tot atât de des coşmarul cu un Abel plin de Sânge şi mort, dar Încredinţarea că Abel va Învia îi înjumătăţea chinul.
De când l-a văzut pe Abel Înviat, i s-a schimbat şi Inima. Uitase să mai aducă JERTFĂ DOMNULUI. Acum alese cel mai Bun Loc, unde Răsărea prima dată Soarele, un Loc unde făcu „ALTAR” DOMNULUI şi Zilnic venea aici cu „Cele mai Bune Roduri” şi le JERTFEA DOMNULUI. Şi DOMNUL acum i le Primea. O, ce Bucurie, când FOCUL DIVIN se coborî peste JERTFELE sale! Era pentru Întâia oară aceasta. Lacrimi de „durere” şi totodată de „Mare Nădejde” vărsă, de udă tot Jertfelnicul.

– DOAMNE, DOAMNE, DOAMNE, eu nu te-am IUBIT şi de aceea am „omorât”. Nici pe Fratele meu nu l-am Iubit şi pe nimeni, mă „iubeam” doar pe mine. Acum Înţeleg şi eu ce este IUBIREA. Este VIAŢA! Doamne, lasă Inima mea să simtă IUBIREA, chiar dacă este „ucigaşă”. Nu, nu, nu, niciodată nu te voi mai „uita”, DOAMNE. Pentru Om „lipsa” IUBIRII este „moarte”. TU, DOAMNE, eşti IUBIREA absolută şi doar cei care Te IUBESC vor fi cu TINE.

DOAMNE, Tu POŢI învinge „moartea” prin ÎNVIERE… DOAMNE, mă Plec în Genunchi Înaintea Ta, cu Fruntea la Pământ, şi-ţi MULŢUMESC că „faci” RENAŞTEREA din „moartea noastră”.

DOAMNE, dacă nu ai ÎNVIA pe „cei morţi”, noi, Creaţia ta, am deveni un „iad” insuportabil. O, DOAMNE, noi îţi „Răspundem” IUBIRII Tale cu „ucidere”. Ce oribil.

Nu, nu se poate aceasta! IUBIREA este Natura noastră Fiinţială, după CHIPUL şi ASEMĂNAREA Ta. Păcatul noi îl facem ca o „anormalitate”.

Se zice că ultimele Zile Cain le-a petrecut mai liniştit, deşi „nebunia” sa a rămas. Frica „morţii” îl urmărea permanent, dar „Nădejdea ÎNVIERII” i-o atenua. În ultimul timp nici nu mai lucra Pământul, ca să nu „omoare” vreo Vietate… Umbla desculţ şi cu grijă să nu calce pe ceva ca să „omoare” vreo gâză. Din greşeală a călcat peste un pui de Pasăre şi trei Zile la rând a plâns şi n-a mâncat.

– Sunt „PRIMUL ucigaş”, DOAMNE, dar vreau să fiu şi PRIMUL care strigă în gura mare: „am greşit, DOAMNE, IARTĂ-mă!”. Nu mai vreau să „omor” …

Într-una din Zile îl vede pe Copilul său cel mai mic, cum „omoară” un Şoarece.

– Ce faci nenorocitule, de ce omori?
– Mi-a ros Pâinea.
– Şi ce dacă, nu trebuia să-l omori! Vei fi şi tu „omorât”, îţi convine?
– Şi cu durere observă la Copil o „răutate” mocnită, o înclinare spre „omor”.
– DOAMNE, eu, „ucigaşul”, las „moştenire” păcatul uciderii. Toţi „urmaşii” mei vor fi nişte „ucigaşi”. Se vor omorî chiar unii pe alţii. Lumea va fi „un război” permanent, mulţi vor fi nişte „nebuni ucigaşi”. O, groaznic „blestem al păcatului”!

VINO, DOAMNE, mai repede cu ÎNVIEREA Ta, ca să se oprească „uciderea”!

Autor: Pr. Ghelasie Gheorghe
Sursa: Moșul din Carpați (Neofit Pustnicul), Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Editura Platytera, pp. 198-200