Sf. Isaac Sirul: „Dumnezeu a dăruit măreția și slava dumnezeirii Sale Creației, ca în locul Dumnezeului nevăzut să se numească dumnezeu creaţia văzută”
Chiar dacă a fost un timp în care creaţia nu exista încă, n-a fost un timp în care Dumnezeu n-a iubit-o; căci chiar dacă ea nu era încă, n-a fost totuşi un timp în care Dumnezeu să nu-şi fi cunoscut creaţia. Şi chiar dacă El nu se făcuse cunoscut ei, pentru că nu era creată încă, Dumnezeu o cunoştea însă dintotdeauna în toate feluritele ei părţi şi firi. Căci a făcut-o să existe atunci când i s-a părut lucru bun.
Adevărata iubire a lui Dumnezeu pentru creaţie se cunoaşte din faptul că, după ce a sfârşit plăsmuirea ei în toate feluritele ei părți, a asamblat-o în întregime într-o unică entitate: a asamblat într-o unică legătură cele sensibile şi cele inteligibile; a unit-o cu Dumnezeirea Lui; a făcut-o să urce mai presus de toate cerurile; a făcut-o să şadă pe un scaun veşnic şi a făcut-o dumnezeu peste toate.
Dacă creaţia ar fi primit o soartă mai mare decât asta, oare aceasta te-ar fi convins, omule, că o asemenea stare e un adevărat semn al măreţiei iubirii lui Dumnezeu pentru creaţia Sa?
Ce cerere a făcut creaţia ca să primească aceasta? Ce rugăciune a adus pentru ea însăşi? Când s-a urcat un asemenea gând la inima ei [cf. 1 Co 2, 9]? Ce purtare a oferit în schimb pentru a ajunge dumnezeu? Cum de mai rătăcim în gândurile noastre în faţa măruntelor lucruri muritoare şi nu ne apropiem de marea bogăţie pe care am primit-o şi pe care nu o simţim? De ce nu medităm ziua şi noaptea la frumuseţea noastră, la faptul că am ajuns dumnezei? Spune-mi, aşadar, iubitule: dacă ţi-ar fi fost dată o deplină libertate de alegere, de a alege pentru întreaga fire ceva frumos pentru noi şi ceva foarte nobil, cine dintre noi ar fi ales pentru el însuşi sau pentru întreaga fire ceea ce i-a hărăzit Dumnezeu?
Mai este oare altă stare dincolo de care să fi urcat creaţia? Care stare e mai mare decât Dumnezeirea? Iată: creaţia a devenit dumnezeu!
Dar să nu privim la amănunte pentru a strânge de aici o mărturie privitoare la adevărul puternicei iubiri a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa, ci să privim la limita extremă a bogăţiei Sale şi la ceea ce închide măreţia manifestărilor iubirii Sale într-o unică icoană, ca astfel s-o putem scruta într-un mod sintetic.
Aici vederea noastră nu se risipeşte [oprindu-se] asupra lucrurilor în parte: ca atunci când ne apropiem de cele ce sunt doar amănuntele iubirii Sale, aşa încât intelectul nostru se întinde spre lucrurile uimitoare şi felurite lucrate de El în noi, ca din oricare din acestea de care ne apropiem să strălucească un semn al înflăcăratei Lui iubiri pentru creaţia Sa.
Dar noi să ne apropiem de o gândire sintetică; acolo unde gândirea noastră strânge şi particularitatea celorlalte lucruri; acolo unde, urmărind un astfel de gând sintetic, intelectul nostru nu rătăceşte într-o mulţime de amănunte, ci uimirea, care scrutează gândurile cu rugăciunea puternică şi în multe chipuri a inteligenţei, naşte în mod sintetic o icoană unitară şi neîmprăştiată.
La începutul creaţiei, când Dumnezeu l-a făcut pe Adam, măcar că acesta nu ştia să deosebească dreapta de stânga [Fc 4, 1 I], de-abia creat a dorit treapta dumnezeirii. Dar ceea ce Satan a semănat în el ca un lucru rău – şi anume acel “veţi fi ca nişte dumnezei” [Fc 3, 5], şi ei în ingenuitatea lor s-au încrezut în el – Dumnezeu l-a înfăptuit într-un mod concret; şi la sfârşitul zilelor, din marea iubire a Celui care l-a creat, acestuia i-a fost dăruită diadema dumnezeirii. Bine au spus Părinţii, mişcaţi de Duhul care şoptea în ei puterea dumnezeiască, fiindcă El a înfăptuit aceste lucruri şi le-a descoperit taina lor zicând:
“Unirea lui Hristos în dumnezeire ne-a arătat taina unitătii a toate în Hristos. Aceasta e taina: că printr-unul singur întreaga creaţie s-a unit cu Dumnezeu în taină şi acest lucru s-a împărtăşit tuturor. Astfel totul s-a unit cu El ca mădularele cu trupul; fiindcă El e obârşia a toate. Această lucrare a fost făcută pentru toată creaţia. Căci va fi un timp în care nici una din părţi nu va lipsi întregului. Marea înţelegere care e în Duhul nu se va împărtăşi doar unor fărâmituri, ci va înfăptui ceva şi mai mare atunci când făcând toate acestea îI va descoperi.”
Slavă Ţie, Creatorul şi Domnul nostru, că printr-o riguroasă contemplare a iubirii Tale m-ai umplut de mângâiere şi de bucurie, ai înălţat gândirea mea din adâncurile pământului şi ai primit-o pe scaunul Fiinţei Tale, ca să se lărgească în bogăţia Firii Tale şi să privească tainele negrăite ale iubirii Tale, îndepărtându-se de mulţimea fărâmelor creaţiei şi urcând spre locul Creatorului ei.
Vederea Lui nevăzută mă îmbată şi slava Sa mă aruncă în minunare; tainele Lui mă stârnesc; iubirea Sa mă umple de uimire. Mă pune în faţa tainelor Sale şi-mi arată bogăţia Lui; şi atunci când mi se pare că drumul meu s-a terminat, ele se revarsă încă asupra mea, fiindcă sunt mai slăvite decât cămările pe care le-am străbătut deja. Şi atunci când mi se pare că am pătruns înăuntrul lor, mă întorc să le privesc şi iată ele s-au făcut înaintea mea un ocean imens, infinit când e vorba de străbătut şi dulce de privit. Şi chiar atunci când povestesc toate acestea, iată că descoperirile lui se schimbă, tainele sale cresc şi vederile lui se transformă în minte.
Dacă până şi toate tainele Sale privitoare la cele lucrate de El pentru firea noastră sunt infinite, cine se va mai avânta spre tainele Firii Lui? Şi unde vom mai da de o altă fire care să fie în înţelegere mai puternică decât cea a îngerilor, pentru ca să nu ne îndepărtăm de cunoaşterea lor? Dacă în ceea ce am putut vedea şi atinge [1 In 1, 1] căile economiei Lui se sustrag prin minunare înţelegerii în faţa alergării intelectului, ce se va întâmpla cu cele nevăzute ale Sale?
O, iubire nemăsurată a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa! Să privim această taină într-o înţelegere negrăită! Ca să se facă cunoscut faptul că El a unit creaţia cu Ființa Sa nu pentru că ar fi avut nevoie, ci pentru a o apropia de El, pentru a o face să se împărtăşească de bogăţia Sa, pentru a-i da ceea ce este al Său şi pentru a o face să cunoască bunătatea veşnică a Firii Sale, El i-a dăruit măreţia şi slava dumnezeirii Sale, ca în locul Dumnezeului nevăzut să se numească dumnezeu creaţia văzută şi în locul a ceea ce este necreat şi dincolo de timp să fie încununată cu numele Treimii făptura şi ceea ce e mărginit de un început. Celor pe care le-a creat le-a dat, aşadar, acel nume vrednic de măreţie pentru sfinţirea căruia gurile veghetorilor [îngerilor] nu sunt [ destul de] curate.
Aceasta e „golirea” de care vorbeşte dumnezeiasca Scriptură; e acel „S-a golit pe Sine Însuşi” [Flp 2, 7] de care vorbeşte fericitul Pavel cu minunare negrăită, şi a cărui tâlcuire e înţelegerea adâncă a iubirii dumnezeieşti. Fiindcă El a iubit-o în întregime, până acolo încât creaţia a fost numită dumnezeu şi numele măreţiei Lui a ajuns cel al creaţiei Lui.
”Taina aceasta mare este” [.Ef 5, 32]! Nu ştiu cum de m-am gândit să înot în acest imens ocean şi cine mi-a dat aceste braţe puternice în stare să înoate dulce în adâncul de nepătruns fără să ostenească. Dar pe cât văd mai mult că oceanul e întins şi ţărmurile sale nu pot fi văzute, pe atât mai pline de dulceaţă sunt ele; şi în loc de osteneală, în inimă ţâşneşte bucuria. Nu ştiu însă cum m-am învrednicit de un asemenea har: de a povesti iubirea lui Dumnezeu? Lucru de nespus pentru o limbă creată! Căci până şi minţile îngereşti sunt mult prea slabe pentru a urca spre înălţimea contemplării Lui şi sunt mult prea mici pentru a ţine în gândurile lor întreaga bogăţie a iubirii Sale.
Dar pentru că nu ne-am apropiat de o asemenea înălţime pentru a scruta, ci pentru a ne desfăta, acest gust ne va fi dăruit foarte repede, fiindcă am dobândit ajutorul care vine de la El Însuşi. Atunci ne vom opri şi vom sta în tăcere, după ce El ne va fi arătat ceea ce nu are sfârşit, şi anume iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia lui! Şi până ce nu va fi ajuns timpul în care vom vedea realizat în lumea cealaltă prototipul tainei Sale pregătit pentru arătarea iubirii, să mărginim cuvântul nostru la aceasta, stăruind în această mângâiere care e oglinda celeilalte şi în icoana întunecoasă a cunoaşterii noastre privitoare la iubire şi în credinţa noastră până în ziua descoperirii Sale celei mari şi slăvite, când vom vedea această bogăţie nevăzută a noastră împreună cu noi şi lângă noi.
Cine e în stare să poarte minunarea şi bucuria pentru tot ceea ce, în iubirea Sa veşnică şi în mila Lui nemăsurată, pregăteşte El pentru noi fără ca să o cerem? S-a spus: “Dumnezeu care e bogat în milă, din marea Sa iubire cu care ne-a iubit” şi celelalte [Ef. 2, 4]. Lui fie slava în veci de veci. Amin. Amin.
Autor: Sf. Isaac Sirul
Sursa: Cuvinte către singuratici, Partea a III-a, Editura Deisis, 2007, 63-68)
