Creatorul şi Stăpânul întregii creaţii este în fiinţa Lui Bunătate
Orice fire raţională şi înţelegătoare are substanţă şi viaţă, dar şi energie care însufleţeşte trupul. Firea înţelegătoare a îngerilor nu are această energie. Fiindcă nu a luat de la Dumnezeu trup din
pământ şi nu a dobândit puterea însufleţitoare, pe care a căpătat-o trupul omului. Animalele au corp, dar nu au energie dumnezeiască. Când mor se termină și viața lor. Sufletul fiecăruia dintre oameni se află înlăuntrul trupului viu, dar are şi energie dătătoare de viaţă şi substanţă. Tocmai de aceea, în momentul despărţirii trupului de suflet prin moarte, energia dumnezeiască nu se descompune odată cu el, pentru că este suflarea lui Dumnezeu şi are viaţa prin ea însăşi.
Sufletul raţional şi cugetător al omului are ca substanţă viaţa, dar este receptiv la răutate precum şi la bunătate. Se află într-una sau alta conform cu dispoziţia lui către acestea: Când sufletul omului, după ce a primit liberul arbitru de la Creator, se îndreaptă către El şi trăieşte în conformitate cu voinţa Lui, dobândeşte bunătatea.
Dumnezeu este adevărul şi bunătatea supremă, are deci înlăuntrul Lui bunătatea, deoarece El este izvorul oricărei bunătăţi. În El există viaţă fiindcă El este viaţa. Orice gând şi faptă a omului, când este de comun acord cu Dumnezeu, este bună. În firea lui Dumnezeu există bunătatea, fericirea, veşnicia şi orice bine la care ar putea să se gândească cineva. Toate acestea se află înlăuntrul lui Dumnezeu într-un mod unitar şi foarte simplu. Acest Dumnezeu este numit şi este Unul şi Adevărat. Câţi gândesc cu mintea lui Dumnezeu şi teologhisesc cu o limbă duhovnicească, simt acest lucru şi îl exprimă despre Dumnezeu.
Făcătorul şi Stăpânul întregii creaţii este în fiinţa Lui Bunătate. De aceea nu îngăduie nici o putere potrivnică, deoarece El Însuşi nu este potrivnic nici unei fiinţe. Dumnezeu nu poate fi descris prin cuvântul nostru raţional şi nici nu poate fi înţeles de către om. De aceea Fiul lui Dumnezeu devine om, ca să cunoaştem prin El adevărul lui Dumnezeu şi să trăim şi noi comuniunea cu El.
Iisus Hristos, după ce a intrat în relaţie cu noi având trup, ne-a arătat cine este Tatăl și cine este Duhul Sfânt, ,,Duhul Adevărului care purcede de la Tatăl”. Aşa am cunoscut că de la acest Tată provine nu numai Cuvântul, ci şi Duhul. Între cele trei Persoane există o relaţie de iubire. Noi am fost învăţaţi de Hristos să adorăm pe Unul Dumnezeu în trei ipostasuri adevărate şi desăvârşite. Această Sfântă Treime a unui singur Dumnezeu le stabileşte pe toate şi Se întinde dincolo de toate şi nu lasă în afara Ei nici o fiinţă.
Când sufletul omului respinge relaţia de înrobire prin patimi şi păcate şi prin iubire, se lipeşte de Dumnezeul Cel Întreit şi se supune Lui prin fapte şi feluri ale virtuţii, este luminat de către Acesta.
Atunci într-adevăr sufletul se înfrumuseţează şi progresează convins de voinţele şi poveţele lui Dumnezeu, şi se desfată de adevărata şi veşnica viaţă. Când omul nu vrea să se lepede de păcat şi să
recunoască decăderea sa, se înstrăinează de Dumnezeu şi de adevărata viaţă. Deoarece sufletul este spiritual şi cugetător, are nevoie să păstreze această valoare a lui. Acest lucru este posibil când ascultă numai de Dumnezeu, Îl urmează şi I se supune.
Numai El îl convinge şi numai către El se îndreaptă. Aşa sufletul se împodobeşte prin amintirea continuă şi vederea lui Dumnezeu, prin iubirea fierbinte şi înflăcărată către Acesta şi atrage strălucirea tainică şi ascunsă a lui Dumnezeu. Atunci este cu adevărat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi devine plin de har, înţelept şi sfânt. Trăind în acest fel omul învaţă de la Dumnezeu cum să-L iubească mai presus de sine, dar şi pe aproapele său precum pe sine însuşi.
Nu există nimic mai nedrept şi mai înfricoşător decât să nu vrea cineva să şi-L amintească, să-L simtă şi să-L iubească pe Cel Care l-a zidit. Este sădită în om puterea cunoaşterii, a adevărului şi a iubirii. Cel mai mare duşman al sufletului nostru, îngerul vicleniei, încearcă să inducă fiecăruia dintre noi, în mod ascuns, duhul neascultării. El însuşi este mai prejos şi mai rău decât toţi, deoarece a vrut să încerce pentru el, cu atâta mândrie, să semene cu Acela Care l-a zidit şi de Care a fost părăsit pe drept, pentru că el L-a părăsit primul. Urmarea a fost să devină potrivnic lui Dumnezeu şi dușman învederat al lui Dumnezeu.
Pe când Dumnezeu Cel Sfânt este Bunătate vie şi Dătător de viaţă pentru toate, el, diavolul, este răutate moartă şi pe toate le omoară. În răutatea lui rămâne nemuritor, fiindcă Dumnezeu înainte de căderea lui l-a cinstit cu liberul arbitru. Nu există în creaţie nimic mai presus decât omul. Fiecare poate să se gândească şi să aibă părere liberă, să se cunoască pe sine şi să păstreze toate câte a învăţat de la Dumnezeu şi de la Mântuitorul nostru Hristos. Omul nu a fost rânduit numai să fie stăpânit de Dumnezeu, ci şi să fie stăpânul tuturor fiinţelor pământului.
Această putere şi stăpânire a omului este văzută de către diavol cu ochi invidioşi şi foloseşte orice chip ca să-l facă să o piardă. Oferă cu dărnicie şi cu viclenie orice îndreptăţire şi se luptă să ducă în rătăcire, sau, mai bine zis, să convingă pe om să considere ca fiind nefolositoare sau de neîndeplinit porunca lui Dumnezeu. Se luptă de asemenea, ca omul să se împotrivească lui Dumnezeu şi să înfăptuiască cele potrivnice poruncilor Lui. Cel rău cunoaşte că aşa o să reuşească să-l facă pe om să fie părtaş la apostazia şi la întunericul şi la moartea, care î l caracterizează pe el însuşi.
Deseori se întâmplă să moară duhovniceşte sufletul omului şi să se lipsească de bucuria Mirelui duhovnicesc. Atunci există un singur drum: pocăinţa. Deoarece, dacă sufletul acesta nu trăieşte pe
viitor cumpătat şi cu părere de rău pentru păcatele sale, dacă nu se hotărăşte să treacă pe calea cea îngustă şi dureroasă a întoarcerii şi se împrăştie în lume sau singur se predă plăcerilor şi îşi risipeşte puterile, atunci moare, deşi trupul e în viaţă. (..)
Dumnezeiescul har şi energia lui Dumnezeu încălzeşte, luminează, dă viaţă şi îi slăveşte cu lumina sa pe cei care se găsesc în starea duhovnicească de a li se înfăţişa. Sfântul Vasile cel Mare zice: ,,Care sunt lucrările Duhului? Sunt de nedescris în cuvinte din pricina mărimii, şi sunt nenumărate din pricina mulţimii. Cum, aşadar, vom pricepe noi în mod raţional aceste taine, care sunt dincolo şi mai presus de timp?” Puterile şi energiile Sfântului Duh sunt necreate. Se împart fără să se despartă. Se dăruiesc acelora care prin viaţa lor lăuntrică duhovnicească se învrednicesc să intre întru dumnezeiasca strălucire.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ,,O picătură a harului le umple pe toate cu cunoaştere. Cu acesta s-au săvârşit minunile şi s-au dezlegat şi s-au iertat păcatele lumii”. Astfel se poate înţelege ceea ce zice apostolul Pavel: ,,Cele nevăzute ale Lui (Dumnezeu) se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica lui putere şi dumnezeire”.
După cum lumina soarelui este nedespărţită de rază, tot aşa şi energiile sunt nedespărţite de Fiinţa Lui. Razele soarelui nu pot fi percepute de către aceia care nu au ochi ca să le vadă. De minunea
îndumnezeirii s-au bucurat toţi cei care au bineplăcut lui Dumnezeu. Dumnezeu, desigur, ne-a plăsmuit pe toţi pentru a ne face părtaşi ai dumnezeirii Sale. Minunea aceasta, însă, se înfăptuieşte în cei care hotărăsc să se nevoiască cu cinste. Aceştia sunt întru Dumnezeu. Sunt îndumnezeiţi de către El, participă la dumnezeieştile Sale energii, şi Dumnezeu este întru ei.
Firea lui Dumnezeu, cea mai presus de fiinţă şi de viaţă, mai presus de dumnezeire şi de bunătate, nu poate fi descrisă, nu poate fi înţeleasă, nu poate fi observată, pentru că este îndepărtată de toate şi necunoscută. Este aşezată dincolo de ceruri şi există prin putere neconcepută, fără posibilitatea de a fi înţeleasă sau descrisă. Teologii consideră că cea mai apropiată definiţie referitoare la Dumnezeu este „deplina neînţelegere”.
Dumnezeu este în acelaşi timp cauza tuturor lucrurilor şi toate sunt în jurul Lui, deoarece El este mai înainte de toate. Dacă cineva ar vrea să-L numească pe Dumnezeu, ar folosi fraza Sfântului Grigorie Teologul despre firea Lui: ,,Firea lui Dumnezeu oferă bogăţie”. Sfântul Dionisie scrie următoarele: ,,E în firea Bunului Dumnezeu să producă şi să mântuiască”. Această calitate există în mod firesc la Dumnezeu. Încă şi cea mai mică parte a fiinţei lui Dumnezeu are toate puterile Lui. Este ca scânteia care iese din foc şi este arzătoare pentru
cei care o ating. Fiecare scânteie are toate însuşirile focului din care provine.
De asemenea şi o picătură are toate calităţile lichidului din care provine. Noi avem posibilitatea de la Dumnezeu să participăm la energiile Lui, iar când acest lucru se întâmplă suntem atotputernici. Când cineva aprinde lumânări dintr-una care este deja aprinsă, va avea tot atâtea lumânări aprinse. Puterea comună şi energia firii tripostatice a lui Dumnezeu este dăruită pretutindeni prin diferite şi potrivite moduri celor care participă la ea, în timp ce este împărtăşită şi se odihneşte în cei plini de har. Aceştia sunt icoanele vii ale lui Hristos.
Dumnezeul cel în Treime este Unul, şi în acelaşi timp există în trei Persoane, cu trei Ipostasuri, care au legătură între Ele şi se întrepătrund deplin, dintotdeauna, fără a Se amesteca şi fără a
Se confunda. Energia Lor este una. Această taină nu o poate găsi cineva în nici una dintre zidiri. Noi mărturisim că Fiul lui Dumnezeu este viaţa noastră şi El Însuşi este Viaţă pentru întreaga zidire. Este Viaţa din care luăm viaţă, este Cauza celor vii şi menţine universurile cu energia Lui dumnezeiască. Teologia care-L descrie pe Dumnezeul cel de neînţeles, arată în mod catafatic toate despre Dumnezeu, dar Dumnezeu nu are nimic care este conform modului nostru de înţelegere.
Dumnezeu este începutul şi stăpânul creaţiei. Nu Se numără împreună cu creaturile. Este viaţa creaturilor. Domnul a spus ucenicilor Săi: ,,Sunt unii, dintre cei care stau aici, care nu vor gusta
moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”. După şase zile a luat pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi a urcat pe muntele Tabor. Acolo a strălucit precum soarele şi îmbrăcămintea Lui a devenit albă ca lumina.
Ucenicii nu au avut posibilitatea să vadă cu ochii lor această minune cu lumina ei orbitoare şi au rămas la pământ îngenunchiaţi. Însă în acel ceas au simţit strălucirea Împărăţiei lui Dumnezeu prin lumina dumnezeiască şi tainică. Sfântul Grigorie şi Sfântul Vasile au spus despre Dumnezeu: ,,Dumnezeirea este lumină precum s-a arătat ucenicilor sus pe munte”. Acea lumină este şi frumuseţe inteligibilă, care e văzută doar de către sfinţi cu puterea Sfântului Duh. Această frumuseţe a luminii dumnezeiești este vederea și desfătarea sfinților în veacul cel fără de sfârsit”.
Autor: Sf. Grigoria Palama
Sursa: „Viața în Hristos după Sfântul Grigorie Palama”, Tesalonic 2018, Ediția a 2-a revizuită și îmbunătățită, Mitropolia Tesalonicului, Biserica Mitropolitană a Sf. Grigorie Palama, pp. 32-40.