Credința – vedere mai presus de orice înțelegere – Partea 1
Cunoaștere apodictică, cunoaștere dialectică și credință
Pentru a înțelege mai limpede legătura dintre adevăr și demonstrație este de folos să observăm relația dintre cunoașterea apodictică și cea dialectică, plecând de la poziția Sf. Grigorie Palama. Acest mare sfânt, reprezentant de vârf al misticii ortodoxe nu anulează valoarea demonstrației. Este important să înțelegem această perspectivă conform căreia vederea duhovnicească, rezultată prin experiența harului, nu este potrivnică rațiunii, ci împlinește și depășește cunoașterea bazată pe demonstrații, fără, să îi anuleze valoarea specifică. Există o prejudecată prin care mistica este asociată cu obscurantismul, fiind percepută în mod ideologic ca ireconciliabilă cu rațiunea discursivă.
Sf. Grigorie Palama, în epistolele către Varlaam și Achindin, arată că nu este în linia Sfinților Părinți poziția lui Varlaam prin care acesta insistă în mod radical asupra faptului că demonstrația nu poate fi folosită nicidecum cu privire la cele dumnezeiești. Întrucât Dumnezeu S-a revelat, iar Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, împlinind Legea și proorocii, se poate ajunge la o cunoaștere a celor dumnezeiești, folosind inclusiv raționamentul deductiv. Însă nu trebuie să ne încredem în mod autosuficient în autoritatea acestui tip de demers, întrucât discursivitatea dezvoltă o cunoaștere bazată doar pe cuvinte.
Sf. Grigorie Palama insistă consecvent asupra faptului că adevărata cunoaștere stă în lucruri, nu în cuvinte (este o expresie a Sf. Grigorie Teologul preluată și dezvoltată de Sf. Grigorie Palama). Cunoașterea prin lucruri desemnează cunoștința rezultată prin experiența realității cunoscute, prin viața întrupată în demersul cognitiv. Cunoașterea întemeiată pe cuvinte ține de o dialectică bazată pe speculații. Sfântul Grigorie recunoaște valoarea metodei (demonstrative) prin faptul că aceasta pleacă de la premise certe (atestate prin Revelație), folosește demonstrația plecând de la cele descoperite și se împlinește prin certitudinea dată de credință, o vedere mai presus de orice fel de înțelegere. Metoda dialectică pleacă de la premise improbabile și ajunge la o cunoștință incertă, întemeiată prin silogisme abstracte.
În mod bizar, Varlaam înlătură total metoda apodictică din teologie, ajungând în cele din urmă să se încreadă în autoritatea metodei dialectice. Varlaam se bazează pe poziția lui Aristotel care susținea că nimic din cele dumnezeiești nu se supune demonstrației, întrucât demonstrația necesită o premisă anterioară, iar cele dumnezeiești preced orice premisă.
Însă Sf. Grigorie Palama, urmând liniei marilor Sfinților Părinți ai Bisericii, nu a avut niciun complex de a dezvolta silogisme apodictice (demonstrative, folosind demonstrația, în limitele cuvenite, dar bazându-se pe experiența eclesială). Asumând conștiința eclesială ca o temelie neclintită, Sfinții Părinți, împărtășindu-se de cele dumnezeiești, mai presus de minte, au învățat, investiți prin autoritatea Duhului Sfânt, inclusiv prin forme ale raționamentului discursiv, netemându-se în folosirea cu discernământ a demonstrației.
Sf. Grigorie Palama, urmând Sfinților Părinți arată că unele din cele ale lui Dumnezeu pot fi demonstrate, altele sunt cu totul de neînțeles și de necercetat. Astfel, metoda apodictică este valorificată, dar cu precizarea importantă că dezvoltarea demonstrativă nu se realizează plecând de la premise închipuite prin gândire speculativă, ci de la ceea ce este descoperit prin Revelație. Totodată este fundamental să se înțeleagă că demonstrația nu reprezintă o etapă obligatorie pentru credință, întrucât credința nu se bazează pe demonstrație și nu are nevoie de acesta.
Cunoștința dialectică, elaborată prin silogisme abstracte, riscă să devină înșelătoare întrucât se bazează pe cele ale omului și rămâne exclusiv în limitele puterii naturale omenești. În traseul cunoașterii dezvoltat prin silogisme apodictice se pleacă de la principii neînșelătoare, întrucât acestea sunt de Dumnezeu descoperite și învățate, celor care au mintea și inima deschise pentru a primi cunoștință de Sus.
Sf. Grigorie Palama evidențiază distincția dintre silogismul apodictic și cel dialectic, arătând că primul se întemeiază pe principii neclintite, descoperite de Dumnezeu și este pus în căutarea si mărturisirea adevărului.. Această orientare a metodei apodictice către adevăr este esențială. Silogismul dialectic pleacă uneori de la premise improbabile, alteori chiar de la supoziții mincinoase, întrucât se întemeiază pe păreri ale oamenilor.
Totodată, silogismul dialectic este angajat în convingerea interlocutorului. Atitudinea nu este aceea de a căuta și de a primi adevărul, ci de a convinge auditoriul, de a fi recunoscut ca învingător în cazul unei dispute bazată pe speculații dialectice. Se poate observa că resortul cunoștinței apodictice este înrădăcinat în preocuparea pentru adevăr, pe cunoștința dialectică este interesată să convingă prin persuasiune, dialecticianul fiind astfel sensibil la imaginea publică. De aceea, silogismul dialectic este unul variabil, modificându-se în funcție de împrejurări.
Sf. Grigorie Palama menționează că silogismul apodictic „se face în privința a ceea ce este necesar și pururea adevărat și pururea la fel, pe când cel dialectic [în privința] a ceea ce este părut și probabil și din fire de fiecare dată altfel, se care acum este, acum nu, și ba este adevărat, ba nu […]. Că cel apodictic se îngrijește de adevăr și, cu știință lucrând, nu are trebuință să își asume cealaltă parte a contradicției, pe când celălalt [se îngrijește] doar să convingă și, uzând la nesfârșit de [polarizarea] dialectică, este nevoit să își asume cele pe care le încuviințează interlocutorul, chiar de acestea nu ar fi așa.
Fapt pentru care acela neînduplecat și neclintit rămâne în privința supoziției celei odată demonstrate, pe când cel dialectic, el însuși este lesne schimbător, că singur, de bunăvoie, asupra lui însuși se întoarce. Căruia vom socoti că se potrivește ceea ce este drept-credincios? Oare celui întărit, celui neclintit, celui ce întru nimic nu se înfricoșează – după cuvântul Apostolului – sau celui ce și de către sine însuși se clatină pururea? Iar cel dintâi pornește de la lucruri adevărate și totdeauna proprii subiectului, pe când celălalt nu doar de la păreri, care nu sunt neapărat și adevărate, dar uneori chiar de la lucruri cu totul mincinoase, așadar cu totul străine subiectului”[1].
Sf. Grigorie Palama arată că cei care asumă metoda apodictică, inclusiv în cunoașterea celor dumnezeiești sunt interesați și motivați de adevăr, străduindu-se ca inclusiv cele demonstrate să le pună în acord cu ceea ce ține de cunoașterea dobândită în Duhul Adevărului. Totodată, metoda apodictică nu este absolutizată și nu se rămâne doar la ea, întrucât cel ce trăiește experiența harului, depășește înțelegerea rezultată prin cunoașterea discursivă.
Această atitudine a Sf. Grigorie Palama care rezumă linia Sfinților Părinți ai Bisericii, ne ajută să asumăm cu discernământ relația dintre teologie și științele înțelepciunii profane. Pe de o parte este folositoare exersarea rațiunii discursive, dezvoltând o anumită vigilență a minții, pe de altă parte cel care vrea să înainteze în cunoașterea Adevărului, nu poate stărui îndelungat și să rămână doar la rigoarea bazată pe demonstrații. Credința și împlinirea poruncilor evanghelice conduc la o cunoaștere dincolo de puterea oricărei demonstrații De aceea Adevărul este rezultatul exclusiv al metodei apodictice, fără ca valoarea acesteia să fie desființată.
Sf. Grigorie Palama subliniază că cel angajat în viața de despătimire, ajungând la o curăție a inimii, luminat fiind prin puterea harului, se adâncește într-o mistagogie dumnezeiască de nepătruns. Unul ca acesta, însă poate fi exponentul unei filosofii, dezvoltând o acrivie a demonstrațiilor mult mai consistentă în raport cu demonstrațiile închipuite, construite prin dialectică. Astfel, este mărturisită forța și limpezimea unei cunoașteri dezvoltată printr-o minte curată și luminată de harul dumnezeiesc, inclusiv în orizontul cunoașterii discursive. În aceste condiții se poate afirma superioritatea și distincția metodei apodictice în raport cu cea dialectică.
Valorificând metoda apodictică, Sf. Grigorie Palama nu condiționează și nu rezumă credința la cunoașterea apodictică. Credința nu se întemeiază și nu are nevoie de silogisme, nici măcar de cele apodictice. Sfântul Grigorie arată că Varlaam se iluzionează atunci când afirmă că prin cunoașterea celor din afară (filosofia profană) se poate ajunge la aceeași cunoștință a credinței. Sfântul Grigorie afirmă că vrea să îl înalțe pe Varlaam la școala Sfinților Părinți pentru a înțelege distincția dintre cunoașterea întemeiată pe știință și cea bazată pe credință.
Sfântul Grigorie arată că știința dumnezeiască reprezintă o cunoaștere dată prin vederea credinței, întrucât prin credință sunt asumate și trăite atât premisele cunoașterii, cât si concluziile acesteia. Metoda apodictică este împletită cu credința, întrucât traseul de la premisele asumate prin credință (descoperite prin Revelația dumnezeiască) poate fi dezvoltat prin silogisme apodictice, însă rezultatele cunoștinței apodictice nu infirmă, ci adeveresc realitățile trăite prin credință. Acest lucru nu înseamnă că adevărul credinței. trebuie demonstrat prin silogisme apodictice, însă din iconomie, pentru cei slăbiți în credință și sensibili la autoritatea raționamentului deductiv, se poate da o mărturie a cuvântului adevărului, inclusiv în formă apodictică.
Credința întemeiază și împlinește metoda apodictică. Sfântul Grigorie arată că este importantă capacitatea „[…] științei de a trece, prin cuvânt, și asupra celorlalți – nu în chip îndoielnic, adică dialectic, ci apodictic – șuvoiul acestei științe dumnezeiești. Iar de nu vom izbuti [trecerea aceasta] – că pe cei slăbănogi întru cele ale credinței prea puțin avem noi a-i împuternici prin puterea cuvintelor – [măcar noi] înșine să avem, prin credință, știința aceasta [dumnezeiască].
Că nu prin demonstrații credem tot [ceea ce credem], nici socotim că trebuie a se meșteșugi în scris taina credinței, nici noi nici cei ce înaintea noastră prin cuvânt au apărat cuvântul adevărului, ci [doar că] arătăm și în acesta tăria cuvântului adevărului și dăm celor ce șchiopătează în vreo privință a lui prilej de îndreptare, iar celor de drept îl învață pe acesta – temei de neclătinare”[2].
Folosirea îndelungată a rațiunii discursive, a dezvoltării succesive a raționamentelor bazate pe demonstrații poate să conducă la o anumită înșelare, la o închipuire de sine. Atunci când mintea își folosește predominant capacitatea discursivă, neglijând adunarea ei într-o contemplare unitară, dincolo de multiplicitatea dată de rațiunea discursivă, există posibilitatea de a ne amăgi crezând că tainele dumnezeiești pot fi pătrunse doar prin ascuțimea unei rațiuni iscoditoare. Credința este strâns legată de smerita cugetare, întrucât se dezvoltă conștiința conform căreia cunoașterea autentică este dată și aprofundată prin putere de Sus.
Cel care șfăruiește în desfășurarea și complexificarea raționamentelor discursive, riscă să nu dobândească smerita cugetare, întrucât se bazează pe forța demonstrațiilor pe care le consideră proprii, fiind rezultate ale exersării rațiunii sale discursive. Vederea prin credință favorizează o întoarcere a minții spre cele lăuntrice, pe când înșelarea poate veni din multiplicitatea realităților dinafară, măcinată de lucrarea desfășurătoare a gândurilor discursive.
„Lumina înșelării se vede totdeauna venind ca din afară, nu prin adunarea și întoarcerea în sine însăși a minții; că adunarea și întoarcerea aceasta este cea care pururea călăuzește în chip nerătăcit la dumnezeiesc; deci nu prin aceasta, ci prin lucrarea desfășurătoare cea prin gânduri, adică prin cugetări se iscă cele ale rătăcirii, când cineva, fără a dobândi tăcerea minții, poftește vederea tainei. Că având atunci sufletul lucrări amestecate, duhul rătăcirii află în cei ce nu neștirbită au luare aminte și nu s-au întărit cu totul, prin smerita-cugetare prilej să strecoare înlăuntrul sufletelor acestora și să se amestece cu ele; și astfel furișându-se înăuntru, dacă și după aceasta izbutește a se ascunde, rămâne în suflet, fățărind binele dinaintea unora din părțile sufletului și prin părțile acestea legându-se de suflet, dar nu unindu-se cu el”[3].
Autor: Adrian Lemeni
Sursa: Adevăr și demonstrație – De la incompletitudinea lui Gödel la vederea mai presus de orice înțelegere a Sfântului Grigorie Palama, p. 328-334
[1] SF. GRIGORIE PALAMA, Epistola întâi către Achindin, în Opere Complete, vol. 2, traducere de Cristian Chivu et alii, Editura Gândul Aprins, București, 2013, pp. 93, 95.
[2] SF. GRIGORIE PALAIVIA, Epistola întâi către Achindin, în Opere Complete, vol. 2, pp. 97, 99.
[3] SF. GRIGORIE PALAIVIA, Epistola întâi către Achindin, în Opere Complete, vol. 2, p. 101.
