Credința – vedere mai presus de orice înțelegere – Partea a 3-a
Credința – vedere trăită ca dobândire a Adevărului celor crezute și nădăjduite
În mentalitatea actuală credința nu este investită cu o autoritate în domeniul cunoașterii, fiind asociată cu o atitudine emoțională. Inclusiv pentru conștiința teologică există riscul de a nu asuma identitatea profundă a credinței care ține de vederea celor nevăzute prin lumina Celui nevăzut. Sf. Grigorie Palama cu multă putere și în mod convingător arată că adevărata credință este o vedere a inimii, mai presus de toate simțirile și înțelegerile. Această vedere este mai presus de orice lucrare a mintii și reprezintă o înțelegere a inimii, o simțire înțelegătoare.
Mai mult decât atât, Sf. Grigorie Palama arată că mai presus de credință ca vedere dincolo de orice înțelegere, există o vedere trăită ca dobândire a celor crezute și nădăjduite. Vederea credinței poate fi trăită în acest veac, însă vederea celor făgăduite este împărtășită eshatologic în veșnicie. Cei care nu cunosc și nu trăiesc credința ca vedere riscă să orbecăie prin desișul conceptelor. Mai mult, unii ca aceștia ajung să se încreadă în cunoștințe, silogisme și puterea demonstrației. În această orientare, adevărul este detașat de vederea credinței și este perceput în registrul slab al conceptelor.
Varlaam, numit „filosoful” de către Sfântul Grigorie, se află în această poziție. Însă, Sfântul Grigorie criticând această linie, afirmă răspicat reciprocitatea dintre adevăr și credință:
Dar filosoful, nefăcând loc în el înălțimii acestei înțelegeri, nu a adus lui Dumnezeu închinăciune și slavă vrednică de El în Duh, iar pe cei ce slăvesc pe Dumnezeu în Duhul lui Dumnezeu îi socotește făcând cu totul dimpotrivă. Și îi așază în lista hulitorilor pe singurii cuvântători de Dumnezeu înalți și vrednici de încredere […]. Credința eliberează pururea neamul nostru de tot felul de rătăciri și ne întemeiază pe noi în adevăr și în noi adevărul, din care nimeni nu ne va clinti, chiar dacă ne-ar socoti nebuni, pe noi cei ce prin credința cea adevărată ieșim prin extazul mai presus de înțelegere mărturisim acest adevăr cu fapta și cu cuvântul, nelăsându-ne «purtați de orice vânt al învățăturii» (Efeseni 4, 14), ci stăruind în cunoștința cea unită a adevărului creștinilor și propovăduind vederea cea mai simplă, mai dumnezeiască și cu adevărat neînșelătoare […]. Dar credința depășind ideile născute din privirea făpturilor, ne-a unit pe noi cu Rațiunea aflată mai presus de toate și cu Adevărul neconstruit și simplu; și am înțeles mai bine decât prin demonstrație nu numai că toate s-au făcut cele ce nu sunt, ci și că s-au făcut numai cu cuvântul lui Dumnezeu[1].
Credința neiscoditoare, trăită cu intensitate, nu este ostilă cunoașterii științifice și filosofice, însă credinciosul angajat statornic în experiența credinței vii ca vedere în Duh și Adevăr, se poate dispensa în efortul său pentru dobândirea mântuirii, de informațiile specifice cunoștinței lumești. Astfel, un credincios simplu, neinstruit, prin credință și viață duhovnicească poate deveni un văzător al tainelor dumnezeiești, mai presus de orice cunoștință discursivă sau erudiție impresionantă.
Sf. Apostol Pavel mărturisește că: „[…] am luat Duhul lui Dumnezeu ca să vedem cele dăruite nouă de la Dumnezeu” (1 Corinteni 13, 3), iar Domnul Hristos spune despre Duhul Sfânt Mângâietorul. „Acela vă va învăța pe voi tot adevărul” (Ioan 14, 26). Atât adevărul, cât și credința sunt realități trăite prin credință, în Duhul lui Dumnezeu. Cel familiarizat cu vederea credinței nu-L mai cunoaște pe Dumnezeu prin similitudini, plecând de la lumea creată, ci credincioșii, devenind fii ai luminii (Efeseni 5, 8), Îl vor vedea pe Dumnezeu precum este (1 Ioan 3, 3).
Sfântul Grigorie dă dovadă de atitudine mărturisitoare, depășind lașitatea unei poziții echivoce sau a unei tăceri în fata atacurilor lui Varlaam. El afirmă că are înțelegere față de insuficiența capacității acestuia de a pătrunde înțelesurile adânci ale cunoașterii Sfinților Părinți sau față de puținătatea credinței lui Varlaam, însă nu poate să rămână indiferent în fața încercărilor acestuia de a se îndrepta împotriva adevărului și de a-i tulbura pe cei ce s-au angajat prin viață în trăirea Adevărului. Sfântul Grigorie mărturisește:
„Dar noi l-am ierta și dacă n-ar înțelege. Căci a înțelege ceea e mai presus de minte nu stă în puterea ființei noastre și a străduințelor ei. Ba, l-am primi cu îngăduință chiar dacă nu crede, știind, potrivit apostolului, «că trebuie să ajutăm celui slab în credință» (Romani 14,11). Dar încercarea de a clătina pe cei ce cred și de a îndrepta împotriva lor și a adevărului, scrieri de luptă și silința de a sminti în tot felul nu numai pe cei mici (Matei 18, 6; Marcu 9, 42; Luca 17, 2), ci și pe cei înaintați în virtute și cuvioșie, cine ar putea-o răbda în tăcere, odată ce s-a hotărât să fie slujitor al adevărului?”[2].
Sfântul Grigorie evidențiază pe de o parte puterea înțelegătoare a minții, dar pe de altă parte și faptul că vederea firii necreate depășește firea minții. Credința ca vedere mai presus de orice fel de înțelegere, presupune depășirea capacității de a percepe și de a înțelege cele inteligibile. Această vedere poate fi numită cunoștință, dar în fond ea este mai mult decât cunoștința, se află într-un alt regim. Nu este vorba doar de o simplă depășire a cunoștinței, ci despre o altă realitate. Pe de o parte vederea luminii prin credință indică o legătură a minții cu Dumnezeu, pe de altă parte este mai adâncă decât relația dintre minte și cele create.
În această perspectivă se poate observa distincția specifică Tradiției ortodoxe, conform căreia adevărul depășește cuvântul și raționamentul (lucru indicat, de exemplu, și de linia lui Gödel), dar în mod fundamental față de alte tradiții religioase, filosofice sau științifice, faptul că adevărul este trăit prin experiența harului în Duhul Sfânt, Duhul Adevărului. Aici este meritul extraordinar al Sf. Grigorie Palama de a delimita duhurile și perspectivele prin care sunt construite diferite teorii.
Inclusiv, pentru teoria scolastică, Sf. Grigorie Palama insistă cu avertismentul că teologia ca discurs despre Dumnezeu este altceva decât vederea luminii prin credință.
Dar altceva este vederea și altceva teologia (cuvântarea despre Dumnezeu), întrucât nu este același lucru a grăi ceva despre Dumnezeu și a dobândi și a vedea pe Dumnezeu. Însă și teologia negativă este cuvânt. Dar vederile sunt mai presus de cuvânt și de raționament […]. Deci văzătorii celor mai presus de cuvânt și de raționament o întrec și pe aceasta nu prin cuvânt, ci prin faptă, prin adevăr și prin harul lui Dumnezeu și al Duhului Care toate le poate și Care ne dă nouă să vedem «cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit» (1 Corinteni 2, 9)[3].
Părintele Stăniloae subliniază că prin vedere se contemplă nemijlocit realitatea, pe când explicațiile și demonstrațiile, specifice cunoașterii discursive se pot îndepărta de realitate:
Sf. Grigorie Palama afirmă că vederea nu este inferioară cunoștinței, pentru că o cuprinde în ea. Explicația nu conduce la ceva ce nu e în vedere, ci desfășoară ceea ce este în ea în mod concentrat. Vederea are drept conținut nemijlocit realitatea. Explicarea poate depărta de realitate. Cel ce vede are în vederea realitatea cunoscută în mod nemijlocit și concentrat[4].
Se pune problema: dacă vederea prin credință face inutilă cunoștința dobândită prin știință, filosofie și teologie discursivă, care ar trebui să fie atitudinea față de cunoașterea achiziționată prin cunoașterea deductivă? Mulți sunt tentați ca în mod simplificator, fără nuanțări să tranșeze faptul că Sfântul Grigorie se opune acestei cunoașteri.
Însă, fără a fi potrivnic cunoașterii discursive, Sfântul Grigorie subliniază riscul de a fi acaparat în mod excesiv de acest tip de cunoaștere. El precizează foarte clar că cel care s-a angajat hotărât pe calea împlinirii poruncilor evanghelice și ajunge la o credință ca vedere mai presus de înțelegerea dobândită prin cunoașterea discursivă, nu ar trebui să lase înțelesurile tari și să se complacă în înțelesurile slabe ale cunoștinței, potrivite poruncilor.
Referitor la această atitudine, precum și la poziția lui Varlaam de a insista pe orientarea spre o cunoaștere prin știință și filosofie, Sfântul Grigorie mărturisește:
Dumnezeu i-a dat, fără îndoială, părții cugetătoare a sufletului ca materie rațiunile firii, dar ca pe unele ce pot călăuzi spre o cunoștință mai înaltă. Noi deci, luând dintre ele numai cât ne este de trebuință, pe cele de prisos le lăsăm celor ce nu pot primi hrana mai desăvârșită. Iar dacă aceștia, chiar după ce au trecut de vârsta copilărească, nu vor să părăsească hrana potrivită poruncilor, noi căutăm să-i smulgem ca pe niște monștri de la acest sân al universului, întrucât nu le mai este folositor și o facem aceasta ca unii ce-l folosim cu cumpătare, odată ce ne-am despărțit de hrana ce nu ne mai e potrivită. Ei însă nemaifiind copii, ci desăvârșiți în răutate, se ridică împotriva noastră și râvnesc mai degrabă să ne tragă și pe noi în jos la năravul lor, decât să se înalțe ei la măsura cuvenită[5].
Autor: Adrian Lemeni
Sursa: Adevăr și demonstrație – De la incompletitudinea lui Gödel la vederea mai presus de orice înțelegere a Sfântului Grigorie Palama, p. 342-346
[1] SF. GRIGORIE PALAMA, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie. Al treilea din cele din urmă, Despre Sfânta Lumină, în Filocalia, vol. 7, pp. 318-319.
[2] SF. GRIGORIE PALAMA, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie…, p. 324.
[3] SF. GRIGORIE PALAMA, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie…, pp. 326-327.
[4] SF. GRIGORIE PALAMA, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie…, p. 350.
[5] SF, GRIGORIE PALAMA, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie…, p. 368.
