Cum s-au drenat apele Potopului lui Noe de pe continente?

Mulți întreabă: „Dacă Potopul lui Noe a acoperit într-adevăr întregul Pământ, atunci unde a dispărut apa?”

Această întrebare are un răspuns simplu și, odată ce înțelegem ce și cum s-a întâmplat, putem vedea realitatea potopului biblic în întreaga lume.

Apele din inundație se află în oceane

De fapt, Biblia ne spune unde s-a drenat apa. În Ziua 150 a catastrofei Potopului, apele de inundații au crescut până când au acoperit „toți munții cei înalți, care erau sub cer” (Facerea 7:19). După aceea „a început a se scurge apa de pe pământ și a se împuțina” (Facerea 8:3), un proces care a durat aproximativ șapte luni.

Pe măsură ce apa s-a retras de pe continente, ea a trebuit să curgă în oceane. Este nevoie doar de o privire rapidă asupra unui glob al Pământului pentru a aprecia că apa se află într-adevăr în oceane. Doar Oceanul Pacific ocupă aproape jumătate din suprafața Pământului (Figura 1).

Crusta urcă în sus și în jos

În mod logic, singura cale de drenare a apei de pe continente în oceane este ca și continentele să se ridice, iar fundul oceanelor să se scufunde. Pe măsură ce cunoștințele noastre despre structura Pământului au crescut, putem aprecia cum s-ar fi putut întâmpla acest lucru.

Partea superioară a Pământului, numită scoarța terestră, este situată deasupra mantalei (aproximativ 3 000 km), care, la rândul său, se situează pe miezul de fier al Pământului. Scoarța continentală este de aproximativ 40 km (25 mile) grosime, în timp ce grosimea scoarței oceanice este în jur de 7 km (5 mile).

Mișcarea în sus și în jos a scoarței în timpul Potopului lui Noe, numită tectonică verticală diferențială, explică modul în care apele s-au drenat de pe continente. La o scară mai mică, lanțurile muntoase ar fi trebuit să se ridice, iar văile să se scufunde.

Pe măsură ce scoarța continentală s-a ridicat și fundurile oceanelor s-au scufundat, apele de inundații care acopereau globul s-au drenat, provocând o eroziune masivă a continentelor.[1] Odată cu retragerea totală a apelor de inundații, suprafața a fost transformată în forma sa actuală. După aceea, Noe și toți cei împreună cu el au părăsit Arca, 371 de zile[2] după ce Potopul a început (Facerea 8:18-19).

Pe măsură ce bazinele oceanice au început să se scufunde, apa curgea de-a lungul continentelor pe suprafețe largi, erodând suprafața. Geologii numesc asemenea trăsături ‘suprafețe de eroziune’.[3] Scurgerea a erodat munții înalți, transportând resturile de rocă de-a lungul continentului și rotunjind orice roci dure și rezistente în bolovani și pietriș. Depozitele mari de cuarțit bine rotunjit se găsesc în numeroase locuri din nord-vestul Statelor Unite și din apropierea Canadei.[4]

Spre sfârșitul Potopului, lanțurile muntoase au început să se înalțe deasupra apei și scurgerea a devenit mai canalizată. Apele curgeau de-a lungul lanțurilor muntoase, crestelor și platourilor, erodând cheile de la o latură la alta a barierei, o caracteristică numită defileu, prin care trece acum un râu sau un curs de apă.[5]

Există dovezi ale mișcărilor verticale?

Da, există dovezi abundente pentru tectonica verticală diferențială a munților și văilor, continentelor și oceanelor. Acest lucru este arătat prin studiul geomorfologiei, adică a formei suprafeței Pământului.[6] Munții prezintă dovezi ale mișcării ascendente de-a lungul faliilor, în timp ce văile adiacente prezintă dovezi că s-au scufundat și apoi au colectat sedimente.

Sedimentele dovedesc că mișcarea a început în timp ce Pământul era încă sub apele de inundații. Pe măsură ce bazinele oceanice s-au scufundat, mii de metri de sedimente au fost îndepărtate de pe continente, formând marginea continentală. Aceste margini sunt dovezi că bazinele oceanice din apropierea continentelor s-au scufundat.

Alte dovezi ale scufundării bazinelor oceanice sunt vulcanii submarini cu vârf plat numiți guioți (Figura 2), găsiți departe de pământ. Curenții de apă i-au erodat fără probleme și acum se află la o adâncime medie de aproximativ 1500 de metri sub nivelul mării. Geomorfologul secular și călătorul pe glob, Lester King, a exclamat:

„Insulele vulcanice marine, care au fost trunchiate de valuri și care au dispărut sub nivelul mării, sunt numite guioți. Cele mai multe dintre ele par să se fi scufundat cu 600 până la 2000 m și este evident că ele permit o măsură cu care fundul oceanului s-a scufundat în timpul geologic târziu… Toate bazinele oceanice prezintă dovezi de scufundare (de sute și chiar mii de metri) în zone depărtate de pământ [accentul meu, parantezele lui]”[7].

Chiar și detaliile fine ale fundului oceanului, adânc sub suprafață, prezintă semne de mișcări tectonice verticale diferențiale în scoarță – acele zone s-au ridicat și s-au scufundat. Colinele abisale se găsesc în cea mai mare parte a scoarței oceanice adânci, deși acestea sunt preponderent acoperite de sedimente. Acestea sunt creste înguste, de obicei de 10-20 km, de la 2 la 5 km și de la 50 la 300 de metri (160-1000 ft) sau mai înalte (Figura 3).[8]

Un fenomen global

În concordanță cu Potopul din Facere, mișcarea ascendentă și descendentă a scoarței Pământului este un fenomen global. Lester King rezumă:

„Deci, mecanismele tectonice fundamentale ale geologiei globale sunt verticale, sus sau jos: și structurile tectonice normale și cele mai generale din scoarță sunt, de asemenea, dispuse vertical… Dar trebuie să avem în vedere că fiecare parte a globului—pe continente sau în bazinele oceanice—oferă dovezi geologice directe că anterior se afla la diferite niveluri, în sus sau în jos… [accentul meu]”[9]

Într-adevăr, există dovezi numeroase de tectonică verticală diferențială în timpul scurgerilor apelor Potopului.

„Provocarea” acoperirii Muntelui Everest—răspuns

Mulți consideră că înălțimea muntelui Everest, de 8 848 de metri (29.029 ft – Figura 4), reprezintă un punct slab fatal al Potopului din Facere. Cum ar putea apa din inundații să acopere munții, întreabă ei? Chiar dacă fundul oceanic ar fi fost ridicat la nivelul mării, apa actuală de pe Pământ ar avea numai 2 700 de metri adâncime, o treime din adâncimea necesară pentru a acoperi Muntele Everest. Tectonica verticală diferențială din timpul drenării apei oferă răspunsul,[10] deoarece munții au fost împinși ca urmare a Potopului, prin tectonica verticală ascendentă.

Este clar că munții au fost odată sub ocean, deoarece rocile sedimentare care formează vârfurile celor mai mulți munți conțin fosile marine. De exemplu, Muntele Everest este acoperit cu fosile marine crinoide (comatule) încorporate în calcar.[11]

Aceasta înseamnă că Muntele Everest și ceilalți munți înalți din lumea prezentă, cu rocile și fosilele lor sedimentare, s-au ridicat din apele de inundații în timpul ultimelor etape ale Potopului. Figura 5 ilustrează modul în care, odată ce apa de inundații s-a drenat, Munții Uinta din vestul Statelor Unite s-au ridicat cu aproximativ 12 000 de metri față de același tip de rocă din bazinele de la nord și sud, care s-au scufundat cu alte roci sedimentare care umpleau bazinele (formațiunile 5-7, Figura (5d)).

Concluzie

Deci, ridicarea munților și scufundarea văilor a provocat drenarea apelor din inundații la sfârșitul Potopului lui Noe. Apa s-a îndreptat spre locurile joase ale planetei și pământul în creștere a fost expus. Ca urmare a mișcărilor verticale ale scoarței Pământului, continentele și munții au crescut odată cu scăderea văilor și a fundurilor oceanice. Munții s-au ridicat mai întâi deasupra apei, ceea ce explică de ce Arca a eșuat pe „Munții Ararat” (Facerea 8:4).

Dacă Potopul din Facere a fost un eveniment local, Arca ar fi fost transportată în aval. Presupunând că nu s-a scufundat, ar fi ajuns pe o câmpie de inundații sau ar fi fost dusă în ocean. Scriptura declară surprinzător de consecvent că Potopul a fost un eveniment global, iar trăsăturile de pe suprafața Pământului sunt în deplină concordanță.

Autor: Mike Oard
Sursa: Creation.com | How did the waters of Noah’s Flood drain off the continents?

Traducator: Cristian Monea

---

Referințe și note

[1] Oard, M.J., Massive erosion of continents demonstrates Flood runoff, Creation 35(3):44–47, 2013; creation.com/continental-erosion.

[2] Whitcomb, J.C., și Morris, H.M., The Genesis Flood, The Presbyterian and Reformed Publishing Company, pp. 2–3, 1961.

[3] Oard, M.J., It’s plain to see: flat land surfaces are strong evidence for the Genesis Flood, Creation 28(2):34–37, 2006; creation.com/its-plain-to-see.

[4] Hergenrather, J., Noah’s long-distance travellers: Quartzite boulders speak powerfully of the global Flood, Creation 28(3):30–32, 2006; creation.com/noahs-long-distance-travelers.

[5] Oard, M.J., Do rivers erode through mountains? Water gaps are strong evidence for the Genesis Flood, Creation 29(3):18–23, 2007; creation.com/do-rivers-erode-through-mountains.

[6] Oard, M.J., Earth’s Surface Shaped by Genesis Flood Runoff, michael.oards.net/GenesisFloodRunoff.htm, 2013; Oard, M.J., Flood by Design: Receding Water Shapes the Earth’s Surface, Master Books, Green Forest, AR, 2008; Oard, M.J., How the Earth Was Shaped, DVD Internațional Creation Ministries, 2013.

[7] King, L.C., Wandering Continents and Spreading Sea Floors on an Expanding Earth, John Wiley and Sons, New York, NY, pp. 168, 71, 1983.

[8] Macdonald, K.C., Fox, P.J., Alexander, R.T., Pockalny, R., and Gente, P., Volcanic growth faults and the origin of Pacific abyssal hills. Nature 380:125–129, 1996.

[9] King, Ref. 7, pp. 16, 71.

[10] Oard, M.J., Mt Everest and the Flood. In, Oard, M.J., and Reed, J.K. (editori), Rock Solid Answers: The Biblical Truth Behind 14 Geological Questions, Master Books and Creation Research Society Books, Green Forest, AR and Chino Valley, AZ, pp. 19–27, 2009.

[11] Gansser, A., Geology of the Himalayas, Interscience Publishers, New York, NY, p. 164, 1964.

[12] Fraza “se suie munţi şi se coboară văi” este din Psalmul 103:9. Este posibil ca Psalmul 103:6–9 să facă referire la drenarea apelor Potopului lui Noe. Vezi Taylor, C., Did mountains really rise according to Psalm 103:8? J. Creation 12(3):312–313, 1998 și Taylor, C., More on mountains—Charles Taylor replies. J. Creation 13(1):70–71, 1999.