Despre Isaac
1.1. Întru părintele Sfântului Isaac ni s-a înfățișat îndeajuns de limpede obârșia și darul acestuia. Născut dintr-un astfel de bărbat fără de seamăn, și Isaac prisosește în toată slava, ca unul ce a fost dat ca răsplată părintelui său, Avraam. Și cu adevărat nici nu este lucru de mirare, pentru că printr-însul s-a arătat de mai înainte chipul nașterii și patimii Domnului[1], de vreme ce l-a născut pe el o bătrână stearpă, după. 18:11ss; după făgăduința lui Dumnezeu.
S-a făcut aceasta ca noi să credem că puternic este Dumnezeu a face ca și fecioara să poată naște. Încă este chip al Domnului și pentru că fiind adus spre jertfire ca Facere singurul fiu[2], nu moare părintelui său, ci împlinește încă și jertfa. Și așa, cu însuși numele său înfățișează chipul și darul[3], căci Isaac înseamnă pe latinește râs, iar râsul este semn de veselie. Și cine nu știe că veselie tuturor este Acela Care, punând capăt fricii și alungând întristarea morții celei înfricoșate, S-a făcut tuturor slobozire de păcate?
Și astfel era numit și acela, dar era arătat și Acesta, unul era înfățișat[4], însă Altul era vestit. El este acela pe care slujnica îl prigonea încă de pe atunci. El este acela pentru care se spunea încă de pe atunci: «Gonește pe slujnică, căci nu va fi moștenitor feciorul slujnicei împreună cu feciorul meu, Isaac»[5]. El este cel căruia părintele său i-a agonisit femeie de alt neam.[6] El este cel blând, smerit și liniștit, care, venind Rebecca, adică răbdarea, a ieșit pe câmp să se înstrăineze cu cugetul.[7]
Căci a celui înțelept este a se depărta de poftele cărnii, a-și înălța sufletul și a ieși din trup, adică a cunoaște că este om, care în graiul chaldeilor se zice Enos, iar în tâlcuire om. Enos[8] este cel ce pus în gând și a nădăjduit a chema pe Dumnezeu și pentru aceea se crede că a fost mutat la cer[9]. Drept aceea nu este socotit om decât numai acela care nădăjduiește în Dumnezeu. Iar cel ce nădăjduiește într-însul nu își duce viața pe pământ, ci în tâlcuirea cea limpede a adevărului se arată că se alipește de Dumnezeu, ca și cum ar fi mutat la cer.
2. Bun este, dar, adevăratul Isaac, ca cel ce este plin de dar și izvor de veselie. La izvorul acesta venea Rebecca să-și umple ulciorul. Și zice Scriptura că «pogorându-se la izvor, și-a umplut ulciorul și s-a suit»[10]. Și se pogoară la izvorul înțelepciunii fie Biserica, fie sufletul, ca să-și umple tot vasul sau și sa soarbă învățăturile înțelepciunii celei curate, pe care nu au voit a le sorbi iudeii din izvorul cel îmbelșugat.
Și Cine este izvorul acesta, ascultă pe Cel Care zice: «M-au părăsit pe Mine, izvorul apei vieții»[11]. La izvorul acesta alerga însetat sufletul proorocilor, precum și David grăiește: «Însetat-a sufletul meu către Dumnezeu Cel viu»[12], ca să-și astâmpere setea sa cu bogăția dumnezeieștii cunoștințe și să se spele de sângele neștiinței cu curgerea apelor celor duhovnicești. Căci, după cum spune Legea[13], aceasta este curgerea sângelui ce se pornește atunci când bărbatul se împreună cu femeia aflată în zilele sângerării ei. Femeia închipuie desfătarea și amăgirea trupului.
Drept aceea păzește-te, ca nu cumva să slăbească tăria minții tale, plecându-se spre împreunarea cu vreo poftă trupească și să se piardă toată în îmbrățișarea ei și să deschidă izvorul ce se cuvine a rămâne închis și împrejmuit cu râvna vegherii și cu paza cugetului. «Iată, grădină închisă este și izvor pecetluit»[14]. Căci risipindu-se tăria minții, se revarsă simțirile desfătării trupești cele grozav de vătămătoare, care se năpustesc spre pofta cea plină de grea primejdie. Dacă paza celei veghetoare ar fi rămas trează, le-ar fi ținut în frâu pe unele ca acestea.
2.3. Ia aminte, dar, o, omule, cine ești, ca să-ți păzești mântuirea și viața ta! Și ce este omul? Au nu cumva suflet sau trup sau amestecul dintre ele? Căci una suntem noi și altceva ce este al nostru, unul este cel înveșmântat și altui veșmântul. Citim în Vechea Lege: «Toate sufletele care s-au pogorât în Egipt»[15]. Despre oameni s-a spus aceasta.
Și într-alt loc se spune: «Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceștia, pentru că sunt trupuri»[16]. Despre amândouă citim, dar, că sunt numite om, și trupul, și sufletul. Dar se face osebire, pentru că atunci când în loc de om se spune suflet, este arătat evreul ce rămâne lipit de Dumnezeu, iar nu de trup, precum este în cuvântul acela: «Binecuvântat este tot sufletul cel simplu»[17].
Iar când în loc de om se spune trup, este arătat păcătosul, precum zice graiul acela: «Iar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Și ceea ce lucrez, nu știu. Căci nu fac ce vreau, ci ceea ce urăsc, aceea fac»[18]. Iată, graiul acesta din urmă arată și pe unul, și pe celălalt. Căci cel ce voiește este unul, cel ce urăște este altul și altcineva este cel ce face. A mai adăugat încă: «Deci dacă fac aceasta care urăsc, laud Legea că este bună. Iar acum, iată, nu eu fac aceea, ci păcatul care locuiește întru mine»[19].
Mai limpede încă este cuvântul acela: «Văd legea cărnii mele oștindu-se cu legea minții mele și dându-mă pe mine rob legii păcatului»[20]. Dar după ce a spus că și un om și celălalt se vrăjmășesc înlăuntrul său, adică omul cel lăuntric cu cel din afară, spune că a voit mai lesne a se sălășlui în partea sufletului decât cea a trupului, pentru că sufletul său robit era tras spre păcat. Voia să se sălășluiască în partea sufletului și întărea că acolo și este, zicând: «Ticălos om sunt eu! Cine mă va slobozi din trupul morții acesteia?»[21] Ca de un vrăjmaș străin, așa voiește a se slobozi de dânsul.
4. Deci sufletul nu este sânge, căci sângele ține de carne. Nici armonie, pentru că și o astfel de armonie este a cărnii; nici văzduh nu este sufletul, căci una este suflarea și altceva sufletul. Nu este nici foc, nici esență[22], ci sufletul este ceea ce are viață, pentru că Adam a fost făcut cu suflet viu.[23] Și sufletul dă viață și cârmuiește trupul cel nesimțitor și lipsit de viață.
Este încă și un om mai slăvit, despre care se spune: «Dar cel duhovnicesc le judecă toate, numai el de nimeni nu se judecă»[24]. Acesta este mai presus de ceilalți. De unde și David zice: «Ce este omul, că Ți-ai adus aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi pe el?»[25] «Omul s-a făcut asemenea deșertăciunii». Omul deșertăciunii nu este acela după chipul lui Dumnezeu, ci cel ce a pierdut aceasta și a căzut în păcat și a alunecat întru cele materialnice, acela este omul deșertăciunii.
5. Deci sufletul este, după firea sa, desăvârșit, dar adesea prin cele neînțelegătoare ale sale se face supus stricăciunii, încât se pleacă spre poftele trupului și spre nerușinare, până ce nu mai păzește măsura lucrurilor sau se amăgește în cugetul său și, lunecând spre materie, se lipește de trup. Și așa vederea sa se poticnește și se umple de răutăți, căci câtă vreme se îndreaptă spre răutate, se umple de patimile ei, iar lipsa bunătății ajunge și mai neînfrânată.
Autor: Sf. Ambrozie cel Mare
Sursa: Tâlcuiri la Facere vol. III, p. 177-182
[1] Facere 18:11ss; Facere 21:2.
[2] Facere 22:2ss.
[3] Facere 21:6.
[4] Facere 16:4.
[5] Facere 21:10.
[6] Facere 24:3ss.
[7] Facere 24:63.
[8] Este de fapt vorba despre Enoch, nu despre Enos. Despre acesta spune Scriptura că a fost mutat la cer (Facere 5:24).
[9] Facere 5:6ss.
[10] Facere 24:16.
[11] Ier. 2:13.
[12] Ps. 41:2.
[13] Lev. 20:18.
[14] Cant. 4:13.
[15] Facere 46:26.
[16] Facere 6:3.
[17] Pilde 11:25.
[18] Rom. 7:14ss.
[19] Rom. 7:16ss.
[20] Rom. 7:23.
[21] Rom. 7:24.
[22] Sfântul Ambrozie amintește feluritele învățături ale filosofiei păgâne privitoare la suflet: peripateticul Dicearcus din Messina crede sufletul este o armonie, stoicii socotesc ca este văzduh sau foc, iar Aristotel îl socotește a fi entelechia, esența.
[23] Facere 2:7.
[24] I Cor. 2:15.
[25] Ps. 143:4.
