Dorul e amprenta veșniciei în sufletele tuturor!

Dacă sunt un simplu produs al evoluției materiei, cum de am posibilitatea să mă gândesc (să raționez) la tot procesul devenirii mele? Dacă sunt doar materie, cum de mă pot ridica mai presus de materie, prin rațiune, creativitate și iubire?

Cum poți argumenta științific că bărbatul este atras de femeie și femeia de bărbat? Cum poți argumenta științific prin teoria evoluției că omul iubește? Ce este iubirea? De ce toți oamenii iubesc și simt nevoia de afecțiune, de iubire?

Dacă și eu și calculatorul, conform teoriei evoluției, suntem doar materie, și nimic mai mult, de ce mie mi-e dor de mama și calculatorului meu nu-i este dor de mouse-ul lângă care a stat ani de zile?

De ce mi-e dor de bunica mea care a murit? De ce casa de la țară îmi trezește atâtea amintiri despre bunătatea și blândețea ei? De ce spațiul în care a trăit și obiectele pe care le ating sunt, pentru mine, impregante de prezența ei și moartea n-a reușit s-o șteargă din sufletul meu? Ce este această legătură nevăzută între mine și o persoană care nu se află lângă mine?

De ce mi-e dor de toți oamenii din viața mea, atunci când sunt singur? De ce urâsc singurătatea, dacă se presupune că omul e produs al haosului, al întunericului, al nimicului? De ce mi-e dor de locurile în care am fost și m-am simțit bine? De ce mi-e dor de copilărie, de prieteniile din copilărie, de jocurile copilăriei? De ce mi-e dor de zâmbetul celor dragi?

De ce mi-e dor să fiu încă odată ce am fost, deși atunci când eram, îmi doream foarte mult să fiu ceea ce sunt astăzi?

De ce sufletul meu înregistrează tot ce trăiesc, mai bine decât orice cameră video? De ce rețin mai mult trăirile pe care le-am avut în relația cu oamenii și mult mai puțin vorbele?

De ce sufletul mă leagă de întreaga lume din jurul meu, ca și cum ar vrea să mă țină conectat cu tot ce am văzut, auzit, trăit, simțit, explorat…?

De ce mâine nu e o nouă zi în care să pornesc de la zero, fără amintiri, fără sentimente, fără dor… cu mintea complet resetată?

Cine a apăsat pe REC (butonul de înregistrare) în sufletul meu încă din momentul apariției mele în burtica mamei? De ce sufletul înregistrează continuu? De ce nu pot opri sedimentarea amintirilor? De ce nu pot apăsa STOP și să-mi reiau viața de la zero?

De ce amintirile mele se regăsesc și în sufletele celorlalți? Cum de ne putem aminti împreună ce s-a întâmplat acum 10 ani, ca și cum am retrăi același moment? Dacă totul este întâmplător în lumea aceasta cum de noi oamenii ne asemănăm așa de mult ? De ce evoluționismul vorbește doar de trup sau de materie și mai nimic despre suflet?

Dorul din sufletele noastre e un mare nod din care pornește câte-o frânghie nevăzută care mă leagă de soția mea, de copiii mei, de mama, de tata, de Florin, de Bogdan, de Dan, de George, de Cosmin, de finii noștri, de nașii noștri, de rude, de prieteni, amici, cunoștințe…

Dorul ne leagă unii de alții, ne ajută să ne căutăm atunci când ne-am depărtat. Dorul din noi e forța aceea nevăzută care ne aduce împreună iară și iară, ca și cum am fi fost creați să fim mereu în comuniune. Dorul crează o rețea interconectată între oameni mai ceva decât world wide web-ul (www).

Dorul e amprenta pe care celălalt a lăsat-o în sufletul meu.

Dorul e gândul care nu mă lasă să fiu liniștit până nu ajung să văd chipul persoanei iubite.

Dorul transcende moartea! Mi-e dor de cel ce a murit pentru că omul e veșnic și sufletul meu știe asta, și chiar dacă trupul putrezește, sufletul este imaterial. Dorul de cel drag nu poate fi șters cu buretele, ci doar ignorat, și asta pentru că prezența acelei persoane în viața noastră e una mai presus de timp. Prezența mamei în viața mea este și va fi veșnică, și n-o voi uita niciodată, pentru că iubirea pe care mi-a arătat-o a lăsat urme adânci în sufletul meu.

Dorul e o manifestare a iubirii, iar iubirea nu poate fi limitată în timp!

Poți oare să spui: îmi voi iubi mama până pe 31 august, anul viitor? Sau: îmi voi iubi copilul până când ajunge să facă 18 ani? Și după aceea ce vei face? N-avem putere să ne impunem să nu mai iubim! Suntem „condamnați” la iubire!

Iubirea transcende timpul, și asta e ușor de înțeles. Dorul este un chip al iubirii care așteaptă, care caută pe cel dorit, care nu se stinge până când nu-și revarsă toată afecțiunea în sufletul celui iubit.

Dorul e o lipsă a celui drag, e suferința de a trăi fără cel care te-mplinește. Dorul e mut, dar strigătul lui este mai puternic decât orice țipăt! Dorul este nevăzut dar prin el omul își exprimă dorința de a vedea cât mai aproape pe cel ce nu e prezent.

Mi-e dor de Dumnezeu, deși nu l-am văzut niciodată! Mi-e dor pentru că mi-a atins sufletul cu Harul lui Dumnezeiesc, și de atunci totul s-a schimbat în viața mea. Mi-e dor de Dumnezeu pentru că îmi dă sens vieții, pentru că în sfârșit în preajma Lui sunt eu, Claudiu, fără măști, fără figurație, fără teatru, fără nimic…

Mi-e dor de El pentru că și Lui îi este dor de mine!

Dacă ți-e dor, atunci ești veșnic!

Dacă ai amintiri, atunci le ai ca să înveți să iubești pe baza experiențelor trecute!

Dacă ajungi să iubești pe cineva, atunci cu siguranță vei vrea ca relația ta cu persoana iubită să nu aibă sfârșit.

Dacă iubești, atunci ești veșnic!

Dacă ești veșnic, atunci te asemeni lui Dumnezeu, care este în afara timpului.

Omul a fost creat de Dumnezeu din iubire, după chipul și asemănarea Lui!

Dorul e amprenta veșniciei în sufletele tuturor!

Autor: Claudiu Balan