Dovezile moleculare
Datorită progreselor uriașe în biochimie, putem compara nu numai trăsăturile ale organismelor, ci și moleculele lor. Principalele componente ale celulei biologice includ proteinele, care guvernează procesele biochimice esențiale, și acizii nucleici (celebrii ADN și ARN), care conduc sinteza proteinelor. Structura și compoziția acestor molecule extrem de complexe sunt acum parțial înțelese, astfel încât proteinele și acizii nucleici ai diferitelor tipuri de creaturi pot fi comparați, iar diferențele dintre ei pot fi cuantificate precis.
Fiecare moleculă de proteină constă, de exemplu, într-un lung șir de aminoacizi așezați într-o secvență specifică, similar modului în care o frază este alcătuită dintr-o înșiruire de litere și spatii așezate într-o anumită ordine. Aminoacizii sunt compuși organici mai simpli, iar 20 dintre ei pot fi combinați în moduri diverse pentru a crea proteine.
O proteină (precum. hemoglobina) care se găsește într-o mare varietate de specii va diferi mai mult sau mai puțin în privința secvenței aminoacizilor de la o specie la alta. Diferența poate fi cuantificată prin alinierea secvențelor și numărarea pozițiilor în care diferă aminoacizii. Dacă numărul total de poziții este de 100, iar aminoacizii sunt aceiași în 80 dintre poziții și diferă în 20, atunci biochimistul poate spune că gradul de divergență este de 20%.
Tehnici similare pot fi folosite pentru a măsura divergențele în secvențele moleculare ale moleculelor de ADN și ARN. Ca rezultat, biochimiștii au descoperit că este posibilă clasificarea speciilor și a grupurilor mai mari pe baza gradului de asemănare la nivel molecular. Validitatea clasificărilor obținute astfel este un subiect controversat.
Nu toate moleculele sugerează același tipar al relațiilor, iar în unele cazuri clasificările moleculare diferă de cele tradiționale. În plus, nu pare a exista o relație necesară între gradul de diferență moleculară între două specii și diferențele în privința caracteristicilor vizibile. Toate speciile de broaște arată cam la fel, de exemplu, însă moleculele lor diferă la fel de mult ca cele ale mamiferelor, un grup care conține forme extraordinar de diverse precum balena, liliacul și cangurul.
În ciuda acestor dificultăți, mulți savanți consideră clasificarea moleculară ca fiind nu doar posibilă, ci, în principiu, chiar mai obiectivă decât clasificarea bazată pe trăsăturile vizibile. Studiile moleculare au produs și afirmații cu implicații filosofice importante, mai ales pe tema sensibilă a evoluției umane, deoarece, conform anumitor măsurători moleculare, cimpanzeii sunt mult mai asemănători oamenilor decât altor primate nonumane.
Acest grad de asemănare ar putea pune în discuție importanța comparațiilor moleculare, deoarece nu explică diferențele profunde existente între oameni și animalele de orice fel. Evident, conținutul informațional al sistemului genetic uman este semnificativ diferit de cel al maimutelor, chiar dacă aranjamentul Jiterelor, chimice pare aproape același. Unii dintre darwiniști nu înțeleg acest lucru. În Blueprints: Solving the Mystery of Evolution, Maitland Edey și Donald Johanson declară nonșalant: „Deși oamenii pot arăta cu totul diferit față de cimpanzei și gorile, acele diferențe sunt superficiale. Unde contează — în genele lor — toți trei sunt identici în procent de 99%.” Expresia „unde contează” are o mare încărcătură filosofică.
Întrucât darwiniștii consideră de la sine înțeles faptul că „relația” este echivalentă cu obârșia comună, ei presupun clasificările moleculare adeveresc „realitatea evoluției” prin confirmarea existenței a ceva cauzat prin definiție de evoluție. De asemenea, au tendința de a presupune că relațiile specifice stabilite de taxonomiști au fost „prezise” de teoria lui Darwin. Atunci când se fac aceste presupuneri eronate, pare că o asemănare moleculară de „99%” între maimuță și om confirmă în mod decisiv darwinismul.
Neînțelegerea este fundamentală. Darwin nu a inventat clasificarea și nici nu a reformat practica acesteia. Contribuția sa a fost să ofere o explicație în termeni materialiști a modului în care au apărut categoriile și a motivului pentru care clasificatorii au avut dreptate când au intuit că „tipurile” sunt entități naturale reale, și nu sisteme arbitrare de sortare (cum folosesc bibliotecile pentru cărți). Clasificatorii predarwinieni erau, la rândul lor, conștienți că oamenii sunt foarte asemănători din punct de vedere fizic cu maimuțele antropoide. Din acest motiv, creaționistul Linnaeus, părintele taxonomiei, a inclus fără ezitare oamenii în rândul primatelor.
Asemănarea genetică îl confirmă pe Linnaeus, nu pe Darwin. Ne spune, o dată în plus, că maimuțele și oamenii sunt remarcabil de asemănători sub anumite aspecte, la fel cum sunt remarcabil de diferiți sub alte aspecte, dar nu ne spune cum au luat ființă asemănările și deosebirile.
Ceea ce confirmă dovezile moleculare este faptul că grupurile ordinii naturale sunt izolate unele de altele, cu alte cuvinte, nu sunt conectate prin nicio formă intermediară care a supraviețuit. O proteină numită citocrom c, care se găsește într-o mare varietate de specii, a fost studiată intens. Un tabel de referință standard indică divergența procentuală a secvențelor între citocromul c al unei anumite bacterii și o varietate largă de organisme mai complexe, inclusiv mamifere, păsări, reptile, amfibieni, pești, insecte și angiosperme (plante). Divergența secvențelor față de forma bacteriană variază de la 64% (la iepure, țestoasă, pinguin, crap și viermele șurub) la 69% (la floarea soarelui). Dacă limităm comparația la animale, de la insecte la om, gama este de doar 64 până la 66%.
Judecând după comparațiile citocromilor c, susanul și viermele de mătase diferă la fel de mult de bacterii pe cât diferă și oamenii. De fapt, orice specie de plante de animale se află la aproximativ aceeași distanță moleculară față de orice specie de bacterie și nu există nicio urmă supraviețuitoare a vreunui intermediar care să fi umplut „spațiul” dintre viața unicelulară și cea multicelulară. Dacă moleculele au evoluat gradual până la forma lor prezentă, atunci intermediarii trebuie să fi umplut acel spațiu de-a lungul timpului, însă comparația moleculelor de azi nu ne poate spune dacă aceste forme tranziționale au existat vreodată.
Un alt rezultat al studiilor moleculare a fost descoperirea faptului există un număr mai mare de diviziuni fundamentale în lumea vie decât se recunoscuse până atunci. Un biochimist numit Woese a comparat „secvențele de ARN ale unei varietăți mari de organisme. ARN este o macromoleculă foarte importantă, care ajută, în orice tip de organism viu, la formarea proteinelor.
Înainte ca Woese să publice rezultatele sale, toți presupuneau că diviziunea fundamentală din natură era între procariote (bacterii) și eucariote (toate plantele și animalele). Diferența dintre ele ține de structura celulară fundamentală. Celula procariotă nu are un nucleu adevărat, iar celula eucariotă are un nucleu învelit în propria-i membrană. Woese și colegii săi au arătat că domeniul procariotelor include două tipuri total diferite de bacterii, la fel de diferite una de alta pe cât sunt amândouă diferite de eucariote.
Asta înseamnă că există trei diviziuni primare ale lumii vii (în termeni de construcție celulară), și nu două. Woese a redenumit procariotele mai convenționale eubacterii și a numit noul grup arhebacterii. Arhebacteriile preferă ceea ce s-ar putea numi un stil de viață neobișnuit: un grup anaerob poate produce gaz metan, altuia îi plac mediile saturate în sare, care ucid aproape orice altceva, iar un al treilea preferă mediile cu temperaturi foarte ridicate, cum ar fi izvoarele sulfuroase fierbinți. Prefixul „arhe” înseamnă „vechi”.
Woese l-a ales speculând că un grup căruia îi plac mediile atât de extreme ar fi putut fi potrivit pentru presupusele condiții de la începuturile Pământului. Acest lucru ar putea sugera că arhebacterlile sunt strămoașele eubacteriilor, însă cele două grupuri sunt atât de diferite, încât niciunul nu ar fi să evolueze din celălalt. Sunt despărțite de o distanță moleculară imensă (și multe alte caracteristici tangibile) și nu există nimic între ele.
Biochimiștii cred că cele trei grupe celulare au evoluat dintr-un strămoș comun, deoarece alternativa, aceea de a lua în calcul două sau mai multe origini independente ale vieții, prezintă dificultăți și mai mari. Acest strămoș comun este doar ipotetic, așa cum sunt și numeroasele forme tranziționale care ar trebui să lege strămoșul de grupuri extrem de diferite. Dintr-un punct de vedere darwinist, toate aceste creaturi ipotetice reprezintă o necesitate însă nu există nicio confirmare empirică a existenței lor.
Autor: Phillip E. Johnson
Sursa: Procesul lui Darwin, p. 128-133
