Dacă Dumnezeu este bun de ce a îngăduit suferința în lume?

Este o întrebarea firească. Dacă Dumnezeu – Creatorul nostru, a făcut lumea atât de frumoasă, de ne minunăm de ea în toată natura și în tot universul, atunci de ce totuși a îngăduit ca omul să sufere? De ce nu e și omul fericit și deplin împlinit, așa cum “casa” (natura) în care locuiește este atât de frumoasă și plină de perfecțiune?

1. Faptul că Dumnezeu este bun e adevărat, pentru că Sfânta Scriptură dă mărturie despre aceasta în multe locuri:

Bun şi drept este Domnul, pentru aceasta lege va pune celor ce greşesc în cale.” (Ps. 24, 9)

Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El.” (Ps. 33, 8)

“Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui.” (Ps. 105, 1)

“Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1In. 4, 8)

El Însuși mărturisește despre Sine că este bun și blând:

“Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mat. 11, 29)

2. Faptul că Dumnezeu a îngăduit suferința în lume este adevărat, dar nu Dumnezeu este autorul suferinței. A îngădui înseamnă a accepta temporar o stare de imperfecțiune / o situație problematică, cu scopul de a o repara / corecta și readuce la starea de perfecțiune.

Dumnezeu a creat lumea în șase zile în deplină perfecțiune, așa încât la sfârșit a spus:

Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Fac. 1, 31)

După ce Dumnezeu a finalizat creația Sa toate erau excepționale, toate erau noi și unice, totul funcționa așa cum Marele Maestru a vrut, după inima și dragostea Lui blândă, după mintea lui genială. Nu exista violență între animale, nu existau cataclisme naturale, nu exista ură între oameni și nu exista moartea în niciuna din formele pe care le cunoaștem astăzi. Nu exista neascultare a oamenilor și a îngerilor față de Dumnezeu.

Dar totuși Dumnezeu a creat pe îngeri și pe oameni ca persoane, nu ca roboți, având rațiune, fiind conștienți de viața lor și de tot ce-i înconjoară, având libertate de a alege să facă voia lui Dumnezeu sau să n-o facă. Aici e punctul de început al suferinței.

Putea Dumnezeu să creeze îngeri-slujitori ca niște soldăței “robotizați” vii și buni, care să facă numai binele, așa cum astăzi animalele acționează doar din instinctul așezat de Dumnezeu în ele, fără a fi conștiente de sine, fără a avea libertate și rațiune. Putea să ne facă și pe noi oamenii la fel, făpturi frumoase, inteligente dar dependente “robotizat” de instrucțiunile inserate în noi de Creator, ca într-un computer, și în acest caz nu ar mai fi existat oameni care să aleagă greșit, și nici suferință.

Dar Dumnezeu a preferat să creeze pe om după chipul și asemănarea Sa, a Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

„Şi a zis Dumnezeu: ‘Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!’ Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Fac. 1, 26-27)

Adică în ce fel? Dumnezeu L-a creat pe om conștient de sine și de viața sa, rațional, capabil să se exprime prin cuvânt, inteligent, sensibil, iubitor, creator, stăpânitor peste întreaga planetă, dar mai presus de toate l-a creat liber și i-a respectat libertatea.

Faptul că omul e liber să aleagă îl pune în situația ca uneori să greșească și de aici apare suferința în lume. Faptul că îngerii sunt liberi de aceea au apărut unii îngeri care au ales greșit și au căzut din poziția lor, fiind pedepsiți de Dumnezeu și devenind demoni, îngeri care se împotrivesc Creatorului.

Dar exercițiul libertății omului și al îngerilor nu e unul fatalist care-i condamnă la suferință, ci e unul pedagogic prin care Domnul ne învață să alegem mereu doar binele, învățând din greșeli şi crescând în asemănarea cu El.

După neascultarea lui Adam și a Evei, care au mâncat din pomul din rai din care Domnul le spuseseră să nu mănânce, ei au cunoscut moartea și moartea a intrat în întreaga Creație.  Sfântul Apostol Pavel ne spune acest lucru:

“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. (Rom. 5, 12 )

De acum înainte Adam va trebuie să muncească pentru a obține mâncarea pe care înainte o primea fără efort. Va trebui să sufere pentru a-și câștiga existența. Eva va naște copii în dureri și va fi atrasă și stăpânită de bărbatul ei. Adam și Eva nu vor mai trăi veșnic ci trupurile lor vor cunoaște moartea.

Aici este punctul de început al suferinței umanității

Păcatul odată intrat în om se va rostogoli în generaţiile următoare mărindu-se şi diversificându-se continuu în faptele oamenilor.

De aici încolo apare prima crimă, Cain care-l omoară pe fratele său de Abel. De aici începe să se răcească iubirea între oameni, căci S-au depărtat de Dumnezeu prin neascultare şi încep să trăiască în egoism.

De ce există astăzi atât de multă suferinţă în lume? Noi oamenii suntem autorii răului. Noi ne facem rău unii altora. Noi creem răul acum prin faptele noastre. Noi în egoismul nostru, uneori fără să vrem, aducem multă suferinţă oamenilor de lângă noi, uitând că toţi suntem fii lui Dumnezeu şi toate resursele planetei trebuie împărţite echitabil fiecăruia. Uităm că suntem o familie.

E evident în orice familie, în orice comunitate, indiferent cât de mare sau mică: acolo unde oamenii fac binele şi se ajută unii pe alţii, suferinţa e mult diminuată faţă de acolo unde oamenii sunt egoişti şi se luptă doar pentru ei înşişi.

Sunt oameni care suferă din vina alegerilor lor. Dar sunt şi oameni care suferă din vina părinţilor lor, din vina altor persoane din jurul lor. Suferinţa în lume îmbracă atâtea forme şi uneori pare inexplicabilă, dar totul are sens la Dumnezeu.

Da, Dumnezeu a îngăduit suferinţa şi răul în lume, dar a făcut acest lucru ca un tată care îngăduie uneori ca al său copil să sufere puţin ca să-i dea o lecţie, pe care altfel n-ar primi-o printr-o vorbă bună. Tatăl care acceptă să-şi lasă copilul în pericol pentru a-i da o lecţie, suferă El Însuşi alături de copil.

Creatorul nostru nu doar că a îngăduit suferinţa între oameni ci El Însuşi S-a făcut om şi a suportat toată răutatea lumii asupra Sa, lăsându-se răstignit pe Cruce.

Pe Cruce, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, a acceptat tot răul lumii şi l-a întors înapoi către noi în iubire. Pe Cruce Dumnezeu transformă toate răutatea în bunătate, toate neascultarea în ascultare, tot păcatul în fapte bune şi le întoarce înapoi oamenilor, ca să ne arate cât de mult ne iubeşte.

Pe Cruce Domnul nostru a suferit şi suferă alături de toţi cei care acum suferă, şi le dă tuturor putere să treacă peste suferinţă vindecându-i trupeşte şi sufleteşte.

De ce a îngăduit Dumnezeu suferinţa în lume?

Ca să confirme libertatea pe care a dat-o oamenilor.

Ca să transforme treptat răul din noi în bine, cu acordul nostru.

Ca să ne cointereseze şi pe noi să luptăm pentru alegerea binelui.

Ca să nu ni se mai pară porunci cuvintele Domnului, ci Lumină şi Viaţă, Fericire şi Binecuvântare.

Ca făcând toţi experienţa răului să nu ne mai atragă niciodată întunericul.

Ca să ne unească El prin suferinţă şi ca unirea aceasta să fie nedespărţită.

Ca să fim toţi una. Una între noi oamenii şi una cu Dumnezeu.

Ca să refacă întreaga Creaţie aşa cum era la început: bună foarte. Perfectă.

Suferinţa este exerciţiul libertăţii noastre.

“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”  (In. 16,33)

Suferința este temporară și ajunge doar până în pragul morții. În viața veșnică, în Împărăția Cerurilor nu va mai exista durere, întristare sau suspin ci doar bucurie permanentă și viață plină de Harul Preasfântului Duh.

Fă binele și vei suferi puțin și binecuvântarea Domnului va fi mereu peste tine!

Autor: Claudiu Balan

Share, dacă ți-a plăcut articolul: