Dumnezeu – Icoana omului și omul – icoana lui Dumnezeu
Dumnezeu și omul își sunt unul altuia model, spun Părinții Bisericii. Această afirmație nu-i mai mult decât ceea ce Mântuitorul a spus în Evanghelie: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face” (In. 14, 12).
A face omul ceea ce Dumnezeu face este destulă îndrăznire, dar ca omul să facă mai mult decât ceea ce Dumnezeu face, așa ceva sună cu totul imposibil. Și totuși, nu a omului este această afirmație, ci a lui Dumnezeu pentru om.
Totul pleacă de la principiul ipostatic întru care Este Dumnezeu și întru care existăm și noi, după chipul lui Dumnezeu. În baza acestui ax ipostatic/personal, omul este numit dumnezeu creat și fiu al celui Preaînalt (Ps. 81, 6), de o cu totul altă ființă decât Dumnezeu, dar de aceeași cinste cu El. Și chiar dacă nu suntem deoființă cu Dumnezeu (aporie ontologică!), totuși El nu-și „permite” (deși ar putea) să ne trateze pe noi „mai puțin decât pe Sine Însuși” (pr. Rafael Noica). Și dacă iubirea interpersonală, cea care face din Trei, Unul, în Dumnezeu, este toată rațiunea existenței creației, atunci El, Dumnezeu, care și-a pus chipul Său în om, adică maxima Sa lucrare „de care este capabil”, atunci cu omul, fiul Său creat, are aceeași purtare ca și cu Fiul Său cel necreat, ca și cu Sine.
În Viața de iubire a Preasfintei Treimi, fiecare persoană Se ascunde pe Sine în favoarea celorlalte două, trăind în Ele mai mult decât în Sine, dându-le lor mai multă cinste și întâietate decât Sieși, sau trăind în Ele ca în Sine Însuși și descoperindu-Se pe Sine din Ceilalți. În acest sens, Fiul întrupat, afirmă pe Tatăl și pe Duhul mai mult decât pe Sine, zicând: „Tatăl este mai mare decât Mine” (In. 14, 10); sau: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face și Fiul întocmai” (In. 5, 19). Iar despre Duhul spune: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va corbi și cele viitoare vă va vesti” (In 16, 13). Și Tatăl zice către Fiul: „Acesta este Fiul Meu cel iubit în care am toată bunăplăcerea. De El să ascultați” (Mt. 17, 5), iar Duhul grăiește prin proroci despre Fiul că întru El se vor desăvârși toate (Isaia 53).
Și față de om, Dumnezeu se raportează cu aceeași întâietate, cu aceeași dăruire, cu aceeași alteritate, pe om făcându-l mai de cinste decât pe Sine Însuși. Așa Îl vedem pe Dumnezeu că se bucură nespus când omul își ocupă locul său propriu: dumnezeu după har. Îl bucură Noe, Îl uimește Avraam, Îl biruiește Iacov, îl încântă Moise, Îl copleșește Fecioara Maria; după cum se bucură și de credința sutașului și a cananeencei, de femeia păcătoasă sau de tâlharul de pe cruce. Dimpotrivă, nimic nu-L întristează mai mult din partea omului, decât atunci când acesta își refuză propria demnitate, motiv pentru care spune cuvinte grele: „Voi dumnezei sunteți, dar ca niște oameni muriți și ca unul din căpetenii cădeți” (Ps. 81, 6-7).
La rândul său, omul autentic, omul îndumnezeit, adică omul plinit și cu totul deschis măreției Chipului cu care a fost înzestrat, nu are nici el altă atitudine față de Dumnezeu, pe sine însuși ascunzându-se și propunând pe Dumnezeu în toate cele ale sale; timp în care Dumnezeu, pe el îl arată mai de cinste decât pe Sine.
Circuitul iubirii neîntrerupte dintre persoanele Preasfintei Treimi, la care l-a făcut părtaș și pe om, fără deosebire și fără scădere, devine un circuit divino-uman ce se învârte în spirală ascendentă. În această intimitate a iubirii, singura diferență dintre om și Dumnezeu este firea: creată și necreată, care nu împiedică cu nimic manifestarea deplină a calității iubirii ca de la egal la egal. Și chiar peste această egalitate: ca cel creat să fie peste cel necreat și invers, doar pentru că „Așa place bunătății Sale” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Deisis, p. 77).
Ca omul creat și cu fire nedesăvârșită sa-I poată spune lui Dumnezeu DA întrutotul, faptul acesta chiar este o icoană pentru Dumnezeu. Este un chip/icoană plin de admirație și irezistibil. Și ca să exemplificăm ne oprim doar la două cazuri biblice: la Avraam și Maica Domnului. Avraam, cu adâncimea credinței sale, care nu-și cruță fiul făgăduinței de la jertfire, îl umple de admirație pe Dumnezeu și se jură ca-L va imita întrutotul. Iar Fecioarei Maria, este cea care cu iubirea ei totală îl „absoarbe” întru sine pe Dumnezeu, Îl cuprinde fără amestecare pe Cel necuprins, îi dă trup și ni-L arată pe Cel pe care nimeni nu-L putea vedea vreodată. Și aceasta a făcut-o Fecioara fără să-L fi văzut pe Dumnezeu întrupat și pe când omenirea părea cufundată fără ieșire, lucru de care, Dumnezeu s-a uimit, iar îngerii au sporit în frumusețe și în cunoaștere, căci se desfătau în gândurile ei. Și așa, toată pleiada de sfinți, a oamenilor-dumnezei, sunt icoane prin care se vede Dumnezeu înspre noi și se vede și umanitatea autentică înspre Dumnezeu.
Dumnezeu a zidit pe om ca să dumnezeiască împreună, nu ca să-și impună superioritatea Sa, față de un inferior. Și înțelegem că ne consideră prieteni și egali în cinste cu Sine, căci nu doar ne-a zidit dumnezei, ci ne-a dat după har tot ceea ce El are după ființă și ne-a și învățat cum să dumnezeim împreună cu El. Iar acest minunat fapt, este Icoana noastră desăvârșită. Și mai mult, ca El, Cel mai Mare, să se facă cel mai mic, cel din urmă, cel mai neînsemnat, numărat între păcătoși și răstignit între tâlhari, este cheia în care și fiecare dintre noi este chemat să devină, la rându-i, icoană lui Dumnezeu: icoană de dumenzeu creat!
Este înfricoșător, iar pentru unii, chiar smintitor. Mintea, cu a ei putere, nu poate încăpea o așa Taină. Dar Adevărul este acesta: pe cât Dumnezeu îi este omului icoană/model, pe atât îi este și omul icoană/model lui Dumnezeu, având drept ArheChip pe Hristos: Omul-Dumnezeu și Dumnezeul-Om. Căci, pe cât omul crește nesfârșit în dumnezeire, pe atât crește nesfârșit Dumnezeu în omenitate, cale deja asumată și modelată în Hristos, dar nouă, în veci de veci de descoperit.
De aceea, are dreptate Sfântul Maxim Mărturisitorul când afirmă: „De nimic nu se teme omul mai mult, decât de ceea ce i-a fost dat să fie”! Aceasta este posibil întrucât Dumnezeu nu l-a creat pe om cu măsură mică, inferioară Sieși, ci l-a zidit în chipul Său, o replică creată a Sa. Și, deci, tot ceea ce El are după Ființă, ne-a dat nouă în potență, ca să creștem în har chipul spre asemănare. De aceea, omul este maximum din ceea ce a creat Dumnezeu, fiindcă este El Însuși transpus într-un chip de creație, fără ca prin aceasta El să fie reduplicat sau înmulțit, nici scăzut, nici divizat.
Și cum să nu fie omul icoană lui Dumnezeu, model și uimire, de vreme ce se vede pe Sine Însuși într-un chip de făptură și că un cineva, omul, din poziție creată, poate trăi ca Sine, poate trăi Viață de Dumnezeu!? Tot astfel, omul uimit este, că Cel necreat poate trăi viață de Om, întru totul asemenea nouă! Și cred că, întru aceasta Dumnezeu este icoana noastră cea mai de preț, că în Hristos ne-a dat Chipul de dublă icoană, o icoană cu două fețe: a lui Dumnezeu cu omul în brate și a Omului cu Dumnezeu în brațe. În această Icoană vedem nu atât că Dumnezeu a zidit toate, ci că El este Cel Atotputernic pentru că poate trăi ca noi, fără a înceta să fie ceea ce Este: Dumnezeu. Și poate trăi în toate, fără a se amesteca sau compune cu ele. Invers, omul este icoană, nu atât pentru că este zidit, ci că poate trăi, creat si limitat, toate ale lui Dumnezeu, fără a înceta să fie ceea ce este: făptură creată.
Această paradoxală realitate Dumnezeu o trăiește continuu, ca Viața Sa proprie, fără să-L poate cineva întrerupe, fără a fi clintit în alegerea Sa. Omul însă, după cădere, trăiește această înfricoșătoare chemare în întreaga sa viață, într-un fapt ales, într-o clipă , sau într-o adâncă și vie răsuflare. Este îndeajuns o clipă autentică să se poată declanșa în el întregul proces de dublă iconizare. De fapt, O Singură Icoană cu două fețe: dumnezeiesc-omenească și omenesc-dumnezeiască, la care cine oare n-ar vrea să se închine!?
Autor: Gheorghe Butuc
