Știința și Dumnezeu
Este compatibilă știința cu Dumnezeu? Oamenii de știință atei încercă să ne convingă că așa este, aducând în discuție descoperirile științifice. Însă există mulți oameni de știință, printre care și fondatorii științei moderne, cum ar fi astronomul Johannes Kepler, chimistul Robert Boyle, fizicianul Sir Isaac Newton, care nu au văzut niciun conflict între știință și religie. Stephen Meyer, istoric și filozof al științei la Discovery Institute, prezintă în videoclipul de mai jos argumente care demonstrează design-ul inteligent și existența unui Creator care a proiectat universul și viața. Mai jos regăsiți și textul videoclipului, în limba română.
Poți să crezi în Dumnezeu și știință în același timp? Așa-numiții „atei noi”, precum Richard Dawkins și materialiștii științifici precum Neil DeGrasse Tyson, cu siguranță nu cred așa. Pentru ei, religia se pune în calea științei. În opinia lor, mai multă știință duce la mai puțin Dumnezeu. Aceasta nu este o poziție nouă. A fost exprimată pentru prima dată cu o sută de ani în urmă de medicul englez John Draper într-o carte intitulată A History of the Conflict Between Religion and Science (n.t., O istorie a conflictului dintre religie și știință).
Draper, care a fost profund influențat de noua teorie a evoluției propusă de Darwin, a considerat religia organizată drept o amenințare directă și existențială la progresul științei. După cum a spus el: ”. . . [Religia] și Știința sunt… absolut incompatibile; ele nu pot coexista… omenirea trebuie să aleagă – nu le poate avea pe amândouă.” Deci, se află știința și religia în mod inevitabil în conflict? Au fost așa dintotdeauna?
Ei bine, nu tocmai. De fapt, giganții care au înființat știința modernă — astronomul Johannes Kepler, chimistul Robert Boyle, fizicianul Sir Isaac Newton și alții — au fost oameni profund religioși. Ei nu au văzut niciun conflict între știință și religie. Dimpotrivă: ei credeau că, făcând știință, descoperă planul lui Dumnezeu și îl dezvăluie omenirii. Într-adevăr, nu este o exagerare să spunem că tradiția religioasă iudeo-creștină a condus direct la știința modernă. Pentru a susține această afirmație, istoricul științei de la Universitatea Cambridge, Joseph Needham, a pus întrebările celebre: „De ce acolo? De ce atunci?”
De ce acolo — în Europa. De ce atunci — în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. De ce nu a început știința modernă în altă parte înainte de acel timp? La urma urmei, egiptenii au ridicat piramide. Chinezii au inventat busola, imprimarea cu blocuri de lemn și praful de pușcă.
Romanii au construit drumuri și apeducte minunate. Grecii au avut mari filozofi. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste culturi nu a dezvoltat în mod sistematic metodele de investigare a naturii apărute în Europa de Vest în cursul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea.
Această realizare l-a determinat pe Needham și alți istorici ai științei, cum ar fi Ian Barbour și Herbert Butterfield, să caute un alt „factor X” pentru a explica de ce „revoluția științifică” a avut loc acolo și la acel moment de timp. Iată concluzia la care au ajuns:
Numai occidentul iudeo-creștin avea „presupozițiile intelectuale” necesare pentru a permite „ascensiunea științei”. Deci, care au fost acele presupoziții? Putem identifica trei. Toate își găsesc originea în ideea iudeo-creștină a unui Dumnezeu Creator care a modelat un univers ordonat.
În primul rând, fondatorii științei moderne au presupus inteligibilitatea naturii – faptul că natura a fost concepută de mintea unui Dumnezeu rațional, același Dumnezeu care a creat și mintea rațională a ființelor umane. Astfel, acești oameni au presupus că, dacă își foloseau mintea pentru a studia cu atenție natura, ar putea înțelege ordinea și planul pe care Dumnezeu le-a pus în lume.
În al doilea rând, au presupus existența unei ordini în natură. Acest lucru a fost cel mai bine exprimat de filozoful Alfred North Whitehead care a susținut: „Nu poate exista știință vie decât dacă există o convingere instinctivă în . . . Ordinea naturii” – o convingere pe care a atribuit-o credinței în „raționalitatea lui Dumnezeu”. Această idee a condus la utilizarea fără precedent a matematicii pentru a descrie procesele ordonate care funcționează în lume și a inspirat inventarea unor instrumente mai bune, cum ar fi telescoape și microscoape, pentru a vedea această ordine.
Și în al treilea rând, acești fondatori ai științei moderne au presupus contingența naturii. Aceasta înseamnă pur și simplu că Dumnezeu a făcut multe alegeri despre cum să creeze o lume ordonată. Așa cum există multe moduri de a proiecta un ceas, au existat multe moduri prin care Dumnezeu ar fi putut proiecta universul.
Pentru a descoperi cum a făcut El, oamenii de știință nu au putut să deducă pur și simplu ordinea naturii presupunând ceea ce li se părea cel mai logic; adică, folosind doar rațiunea pentru a trage concluzii, așa cum încercaseră filozofii greci. De exemplu, grecii credeau că planetele trebuie să aibă orbite circulare, deoarece forma perfectă de mișcare este cea circulară – ceva ce Kepler a respins mai târziu printr-o observație atentă.
Într-adevăr, datorită convingerilor lor teologice, noii oameni de știință și-au dat seama că ar trebui să observe, să testeze și să măsoare pentru a înțelege planul lui Dumnezeu. Pentru acești oameni natura era ca o carte – o formă de comunicare divină inteligibilă investigației umane. Din acest motiv, ei au dezvoltat și conceptul de „legi ale naturii”, implicând stăpânirea lui Dumnezeu asupra ordinii naturale. Știința a fost o modalitate de a descifra această ordine.
Ideea că știința și religia sunt în conflict este o credință populară astăzi. Dar istoria științei arată contrariul.
Noi toți – laici și oameni de știință deopotrivă – avem o mare datorie față de tradiția iudeo-creștină. Fără această tradiție, am trăi într-o lume mult mai primitivă – din punct de vedere moral și științific.
Sunt Stephen Meyer, istoric și filozof al științei la Discovery Institute, pentru Universitatea Prager. A existat Universul dintotdeauna? Sau a avut un început? Dacă da, cum a început? Din cele mai vechi timpuri, filozofii și teologii au dezbătut aceste întrebări. Dar abia în secolul al XX-lea o serie de descoperiri științifice uimitoare ne-au permis în sfârșit să obținem câteva răspunsuri.
Povestea începe în 1912 când astronomul american Vesto Slipher a observat că lumina provenind de la „nebuloase” îndepărtate (nori de praf și gaz în spațiul cosmic) era mai roșie decât se aștepta. De ce a fost acest lucru important? Iată unde știința de liceu dă roade. Vă amintiți de efectul Doppler? Frecvența sunetului, a luminii sau a altor unde se schimbă pe măsură ce sursa și observatorul se deplasează unul spre celălalt (sau se îndepărtează). Pentru a demonstra acest lucru, profesorul de științe probabil a redat o înregistrare a fluierului de tren: frecvența sunetului scade – adică unda sonoră se întinde – pe măsură ce trenul se îndepărtează.
Ei bine, același lucru se întâmplă și cu lumina. Dacă o stea sau o galaxie se îndepărtează de noi, lumina care vine de la acel obiect se va întinde și ea. Deoarece în spectrul luminii vizibile, lumina roșie corespunde celei mai lungi lungimi de undă, fizicienii spun că lumina care a fost întinsă a fost „deplasată spre roșu”. Această dovadă a „deplasării spre roșu” a sugerat că nebuloasele se îndepărtau de noi.
În 1924, astronomul Edwin Hubble, lucrând cu un nou telescop de 100 de inci pe Muntele Wilson din California, a arătat că „nebuloasele” lui Slipher nu erau doar nori de gaz din jurul stelelor îndepărtate, ci de fapt galaxii îndepărtate dincolo de Calea Lactee.
La scurt timp după aceea, fizicianul belgian George Lemaître a corelat datele de deplasare spre roșu ale lui Slipher cu măsurătorile lui Hubble ale distanțelor către alte galaxii. Lemaître a arătat că galaxiile care erau mai îndepărtate se îndepărtau mai repede decât cele apropiate. Aceasta sugera o expansiune sferică a universului în toate direcțiile spațiului, ca și cum universul s-ar extinde ca un balon de la un început exploziv singular – un „big bang”.
În mod ciudat, Albert Einstein a avut mai repede această idee, dar apoi a respins-o. Noua teorie a gravitației a lui Einstein, cunoscută sub numele de relativitate generală, a imaginat corpuri masive care modifică curbura spațiului ca o minge de bowling ce apasă pe suprafața unei trambuline. Conceptul lui Einstein despre gravitație a implicat că spațiul s-ar contracta în sine, dacă gravitația nu era contracarată continuu de expansiunea spațiului. Din acest motiv, Einstein a postulat o forță de respingere care acționează constant – cunoscută sub numele de constantă cosmologică – pentru a contracara atracția gravitațională. Dar aceasta implica un univers dinamic și în expansiune. . . și, de asemenea, un început.
Pentru a evita această concluzie, Einstein și-a modificat propriile ecuații atribuind în mod arbitrar o valoare precisă forței de expansiune pentru a se asigura că puterea gravitației și forța de respingere se echilibrează exact. Astfel, el a descris universul într-o stare perfect echilibrată, statică – nici extinzându-se de la început, nici contractându-se către un colaps.
Dar apoi, odată cu descoperirile lui Slipher și Hubble, cerurile au răspuns.În 1927, Lemaître l-a informat pe Einstein (într-un taxi) despre dovezile deplasării spre roșu în favoarea unui univers în expansiune. În 1931, Einstein l-a vizitat pe Hubble la observatorul Mt. Wilson pentru a se convinge singur. Mai târziu, el a anunțat, spre marele său merit, că negarea dovezilor că universul a avut un început a fost „cea mai mare gafă a carierei mele științifice”.
De-a lungul secolului al XX-lea, fizicienii au propus alte teorii care neagă un început cosmic. Una câte una, dovezile noi au arătat că fiecare este inadecvată. Până în anii 1990, teoria Big Bang a reprezentat cea mai bună explicație pentru mai multe linii de dovezi astronomice. Deci, de ce au fost astfel de dovezi supărătoare pentru Einstein și pentru mulți alți oameni de știință? Fizicianul de la Universitatea Princeton, Robert Dicke, a explicat: „[un univers infinit de vechi ne-ar] scuti de necesitatea [de a explica] originea materiei în orice moment finit din trecut.” Și așa ar fi.
Dar dacă universul fizic al materiei, energiei, spațiului și timpului a avut un început, devine extrem de dificil să concepi cauza fizică sau materială a originii universului. La urma urmei, materia și energia au apărut pentru prima dată la Big Bang. Înainte de aceasta, nicio materie sau energie nu ar fi existat pentru a cauza evenimentul. În consecință, orice ar fi cauzat existența universului ar trebui să fie imaterial și să existe dincolo de spațiu și timp.
Pentru mulți oameni de știință și filozofi, toate acestea sună foarte mult ca primele cuvinte ale Bibliei: „ La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”.
Sunt Stephen Meyer de la Discovery Institute și autorul cărții Return of the God Hypothesis, pentru Universitatea Prager. Un design necesită un proiectant? Țineți minte această întrebare în timp ce ne uităm la câteva descoperiri științifice despre originea vieții și a universului.
De când Charles Darwin și-a publicat teoria evoluției în 1859, mulți oameni de știință au negat că design-ul necesită un proiectant. Darwiniștii au susținut de mult timp că mecanismul selecției naturale ar putea genera aspectul sau „iluzia” design-ului fără a fi dirijat sau ghidat în vreun fel. Cu toate acestea, recent, chiar și darwiniștii convinși au recunoscut că vietățile pot avea anumite trăsături care prezintă dovezi ale unui design inteligent real – deși ideile lor despre cine a conceput viața pe pământ sunt, ei bine, exagerate.
Unii oameni de știință proeminenți au propus că extratereștrii au proiectat și apoi au transportat viața pe Pământ. Biologul evoluționist și renumitul ateu Richard Dawkins a susținut această idee, sugerând că extratereștrii ar putea fi responsabili pentru o posibilă „semnătură a inteligenței” în viață.
Într-adevăr, un geniu științific nu mai mic decât Francis Crick, care a ajutat la descoperirea ADN-ului, a propus, de asemenea, ideea că extratereștrii au adus viața pe pământ ca să pună în mișcare procesul evolutiv. Dacă este adevărat, îi mulțumim unui Johnny Appleseed intergalactic pentru că a început reacția în lanț care ne-a adus de la materia neînsuflețită la Shakespeare.
Deci, de ce au luat în considerare acești oameni de știință această posibilitate aparent exagerată? Pentru că au întâlnit un mare mister pe care nu îl pot explica. Se dovedește că nici cele mai simple celule vii nu sunt deloc simple și această descoperire a făcut extrem de dificilă explicarea originii vieții.
Amintiți-vă de la cursul de biologie că Crick și partenerul său James Watson au descoperit structura moleculei de ADN. Ei și-au dat seama și că subunitățile chimice din ADN funcționează ca litere într-o limbă scrisă sau simboluri digitale în codul computerizat.
După cum a explicat Bill Gates, „ADN-ul este ca un program de calculator, dar mult, mult mai avansat decât orice software pe care l-am creat vreodată”. ….care sugerează un programator maestru. Ar fi putut un astfel de proiectant inteligent să fi fost un extraterestru așa cum au sugerat Crick și Dawkins? Posibil. Dar există probleme cu această explicație. Probleme mari.
În primul rând, teoria navei spațiale nu rezolvă de fapt problema originii vieții. De fapt, evită întrebarea de unde provine acest extraterestru super inteligent. Cum a evoluat? Cum a apărut prima viață pe planeta sa – și informațiile genetice necesare pentru a o produce? Dar există altceva pe care ipoteza extratereștrilor nu îl explică.
Fizica modernă a dezvăluit dovezi ale design-ului chiar în țesătura universului. Fizicienii au descoperit că parametrii fizici fundamentali ai universului nostru au fost reglați fin, împotriva oricăror șanse, pentru a ne face universul capabil să găzduiască viața. Chiar și cele mai mici modificări ale valorilor factorilor cheie – cum ar fi forța gravitației sau electromagnetismul sau masele particulelor elementare – ar face viața imposibilă.
Trăim într-un fel de „univers Goldilocks” în care forțele fundamentale ale fizicii au echilibrul potrivit și proprietățile materiei au caracteristicile și configurațiile potrivite pentru a face viața posibilă. Pentru a ilustra această idee, regretatul fizician de la Cambridge, Sir John Polkinghorne, și-a imaginat o mașină de creare a universului cu numeroase cadrane, fiecare reprezentând un parametru critic. Diferitele cadrane au fiecare o gamă aproape infinită de setări. Totuși, toate sunt așezate corect. Nu este surprinzător, Polkinghorne și mulți fizicieni au ajuns la concluzia că improbabilul „reglaj fin” al universului nostru real indică o „persoană care a realizat reglajul fin cosmic”.
Așa cum a susținut legendarul astrofizician de la Cambridge, Sir Fred Hoyle: „O interpretare de bun simț a faptelor sugerează că o superinteligență” s-a „jucat cu fizica” pentru a face viața posibilă. Ar fi putut această superinteligență să fi fost un extraterestru? Nicio șansă.
Reglajul fin cosmic a fost prezent de la începutul universului și, prin urmare, nu poate fi explicat de niciun agent care apare după aceea. În schimb, reglajul fin este explicat mai bine de un agent inteligent din afara universului, care ar putea proiecta structura sa în ansamblu. Pentru a evita această concluzie, unii fizicieni au postulat o altă ipoteză speculativă: existența unui număr mare de universuri paralele.
Această așa-numită idee a „multiversului” înfățișează universul nostru ca rezultat al unei loterii cosmice în care un mecanism generator creează miliarde și miliarde de universuri – atât de multe încât universul nostru cu combinația sa improbabilă de factori care conduc la viață ar trebui să apară în cele din urmă.
Cu toate acestea, susținătorii multiversului trec cu vederea o problemă evidentă. Toate aceste propuneri – fie că se bazează pe ceva numit „cosmologie inflaționistă” sau „teoria corzilor” – postulează mecanisme generatoare de universuri care necesită însele un reglaj fin prealabil inexplicabil — ducându-ne astfel înapoi la nevoia unui reglaj fin sau a unei inteligențe ultime sau transcendente. Mulți dintre noi numim această inteligență… Dumnezeu.
Sunt Stephen Meyer, cercetător principal al Discovery Institute și autorul cărții Return of The God Hypothesis, pentru Universitatea Prager. Șanse sunt ca, dacă ați auzit ceva despre design inteligent, ați auzit că este o idee „bazată pe credință”, nu „bazată pe știință”. Sau poate ați auzit că este „religia mascată în știință”. E adevărat? Ei bine, de ce nu te decizi? Potrivit biologilor evoluționiști, cum ar fi Richard Dawkins de la Universitatea Oxford, sistemele vii „dau aspectul că au fost create cu un scop.” Dar acest fapt este doar o iluzie. De ce?
Ei bine, conform lui Dawkins și adepților săi, procesele nedirecționate, cum ar fi selecția naturală și mutațiile aleatoare, pot produce complexul de structuri asemănătoare design-ului în sistemele vii. În opinia lor, selecția naturală poate imita puterile unei inteligențe fără a fi ghidată sau dirijată în vreun fel. În schimb, susținătorii design-ului inteligent afirmă că există caracteristici revelatoare ale sistemelor vii și ale universului care sunt cel mai bine explicate printr-un proiectant inteligent. Deci despre ce semne de inteligență vorbim? Există multe. Dar să ne concentrăm aici doar pe unul – codul digital stocat în molecula de ADN.
În 1953, James Watson și Francis Crick au cartografiat structura moleculei de ADN. De-a lungul interiorului celebrei structuri dublu elicoidale, ei au descoperit un cod de patru caractere. Ei și-au dat seama curând că secvențele de substanțe chimice poziționate cu precizie, numite „baze nucleotidice”, stochează și transmit instrucțiunile de asamblare – informația – pentru construirea moleculelor de proteine cruciale de care celulele au nevoie pentru a supraviețui. Fără molecule de proteine nu există viață.
Mai târziu, Crick a propus că, constituenții chimici ai ADN-ului funcționează ca litere într-un limbaj scris sau simboluri digitale într-un cod de calculator. Așa cum un cod de calculator care funcționează bine depinde de secvențe precise de zerouri și unu, la fel și funcția moleculei de ADN depinde de aranjamentul specific al bazelor chimice de-a lungul structurii dublu elicoidale.
Renumitul specialist în biotehnologie Leroy Hood descrie informațiile stocate în ADN drept „cod digital”. Chiar și Richard Dawkins a recunoscut că, „codul-mașină al genelor este incredibil de asemănător unui calculator”. Dar de unde a venit această informație, acest cod digital? Astăzi, această întrebare se află în centrul unui mare mister științific: misterul originii vieții.
Construirea unei celule vii necesită multe proteine. Și construirea proteinelor necesită informații genetice în ADN sau altă moleculă echivalentă. Cu toate acestea, până în prezent, nicio teorie a evoluției chimice nedirijate nu poate explica originea informațiilor digitale necesare pentru a construi prima celulă din substanțe chimice mai simple – cu alte cuvinte, problema obținerii vieții din non-viață.
De ce este aceasta o problemă? Pur și simplu există prea multe informații în celulă pentru a fi explicate prin întâmplare. Probabilitatea de a genera o secțiune de cod ADN capabilă să construiască doar o singură proteină funcțională din întâmplare este foarte mică, chiar și ținând cont de istoria de mai multe miliarde de ani a universului.
Chiar și cele mai simple celule vii necesită sute de proteine. Astfel, argumentul că „orice este posibil dacă există suficient timp”, nu mai funcționează. Cercetătorii despre originea vieții sunt în acord: ipoteza întâmplării a eșuat. Nici chimia nu ne ajută.
Spre deosebire de compușii chimici de bază, precum un cristal de sare, literele chimice din mesajul ADN nu se aranjează ca urmare a atracției reciproce. Altfel spus, ar fi ca și cum ai zice că mesajul din titlul unui ziar ar putea apărea spontan din cauza modului în care cerneala se lipește de hârtie. În mod clar, se întâmplă „altceva”. În acest caz, un redactor de ziar.
Cu toate acestea, susținătorii design-ului inteligent nu pledează în favoarea teoriei, deoarece toate celelalte teorii — întâmplarea, legile chimice sau o combinație — au eșuat. În schimb, ei pledează pentru design inteligent, deoarece experiența noastră uniformă și repetată – baza oricărui raționament științific – arată că sistemele cu informații digitale provin invariabil din inteligență.
ADN-ul funcționează ca un program software. Știm din experiență că software-ul provine de la programatori. Știm că informațiile – indiferent dacă sunt înscrise în hieroglife, scrise într-o carte sau codificate într-un semnal radio – provin întotdeauna dintr-o sursă inteligentă. Deci, descoperirea informațiilor de la baza vieții, chiar și în cele mai simple celule vii, oferă temeiuri solide pentru a deduce că un proiectant inteligent a jucat un rol în originea vieții. Așadar, spre deosebire de ceea ce ați auzit, design-ul inteligent nu se bazează pe religie, ci pe descoperiri științifice.
De asemenea, se bazează pe aceeași metodă de raționament științific pe care a folosit-o Charles Darwin – o metodă bazată pe experiența noastră uniformă a cauzei și efectului pentru a ne dirija teoriile despre ceea ce s-a întâmplat în trecut.
S-ar putea să doriți totuși respingerea teoriei design-ului inteligent – sunteți liberi să credeți orice doriți – dar veți avea dificultăți în a face acest lucru pe baza „Științei”.
Sunt Stephen Meyer, de la Discovery Institute și autorul cărții Signature in the Cell (n.t., Semnătura din celulă), pentru Universitatea Prager.
Într-un interviu recent, în timp ce prezentam câteva descoperiri științifice care ar putea indica existența lui Dumnezeu, un cameraman, o tânără pe care o voi numi Maria, a început să plângă. Mai târziu mi-a spus motivul lacrimilor ei. La fel ca mulți tineri, Maria a crezut în Dumnezeu când a ajuns la facultate. Dar când era acolo, ea a întâlnit în mod repetat profesori care au insistat că, pe baza „științei”, Dumnezeu este un mit. Nu este mai real decât Moș Crăciun. Maria nu se simțea pregătită să-și provoace profesorii.
În cele din urmă, a părăsit facultatea având îndoieli cu privire la credința ei și întrebându-se dacă viața, inclusiv propria ei viață, n-ar putea fi nimic mai mult decât un accident cosmic. Mulți tineri împărtășesc îndoielile Mariei. Într-adevăr, voci academice puternice ne spun că știința face de nesuportat credința în Dumnezeu și semnificația umană.
De exemplu, după cum a afirmat Richard Dawkins, faimosul ateu de la Oxford, „universul pe care îl observăm are tocmai proprietățile la care ar trebui să ne așteptăm dacă, în cele din urmă, nu există niciun design, niciun scop… nimic decât o indiferență oarbă și nemiloasă.”
Dar oare suntem produsul unei astfel de indiferențe – adică procese pur materialiste care „nu ne-au avut în minte”, așa cum a zis un alt ateu științific? Are universul proprietățile la care ar trebui să ne așteptăm dacă este corectă această viziune a realității că „tot ce există este materie”? Poate că nu.
Trei descoperiri științifice majore contrazic așteptările ateilor științifici și indică, în schimb, o direcție clară în favoarea lui Dumnezeu.
În primul rând, Big Bang-ul. Descoperirile din astronomia observațională și fizica teoretică au dezvăluit că universul a avut un început. Acest lucru este contrar așteptărilor materialiștilor științifici, care au considerat că universul este etern, există de la sine, și, prin urmare, nu are nevoie de un creator extern. Această dovadă pentru un început a confirmat în schimb așteptările teiștilor.
Laureatul Premiului Nobel, Arno Penzias, a contribuit la realizarea unei descoperiri cheie care stabilește un început cosmic. El a afirmat mai târziu: „Cele mai bune date pe care le avem sunt exact ceea ce aș fi prezis dacă n-aș avut decât primele cinci cărți ale lui Moise… și Biblia ca întreg.” Și nu este singurul. Dovezile cosmologice au condus alți oameni de știință proeminenți – inclusiv fostul fizician al MIT, Gerald Schroeder, și marele astronom de la Caltech, Allan Sandage – să afirme un creator transcendent dincolo de spațiu și timp drept cea mai bună explicație pentru originea universului nostru finit.
În al doilea rând, reglajul fin. Trăim în ceea ce fizicianul australian Luke Barnes numește un „univers extrem de norocos”, în care legile fundamentale și parametrii fizici au fost cumva „ajustați” la valorile potrivite pentru a face viața posibilă.
Șansele incredibile ca acest lucru să aibă loc întâmplător i-au determinat chiar și pe fizicienii agnostici și atei să se minuneze. După cum a exclamat fizicianul britanic Paul Davies, „impresia de design este copleșitoare”.
Fizicianul ateu George Greenstein exprimă o disonanță cognitivă similară: „Apare cu insistență gândul că o agenție… supranaturală trebuie să fie implicată…”
În al treilea rând, complexitatea vieții. Biologia moleculară a dezvăluit prezența în celulele vii a unei lumi extraordinare de nano-tehnologie informațională – codul digital din ADN și ARN; mașini moleculare minuscule și complexe, un sistem complex de stocare, transmitere și procesare a informațiilor care seamănă, dar depășește cu mult, cel mai avansat sistem digital al nostru. Nu este ceea ce s-ar aștepta cineva să vadă ca rezultat al proceselor materialiste oarbe.
Este posibil ca Dawkins însuși să fi recunoscut la fel când a mărturisit recent că a fost „uimit de complexitatea miniaturală a mașinilor de prelucrare a datelor din celula vie.”
Deci, ce ar trebui să înțelegem din toate acestea? La rândul lor, ateii științifici au construit teorii din ce în ce mai complicate și mai fanteziste. Ei presupun designeri extratereștri care să dea seama de codul vieții; universuri paralele multiple pentru a încerca să explice reglajul fin; și au dezvoltat ecuații matematice elaborate în încercarea de a folosi fizica pentru a arăta cum universul ar fi putut începe de la nimic fizic.
Dar dacă ateii științifici greșesc? Ce se întâmplă dacă universul are exact proprietățile la care ar trebui să ne așteptăm dacă există un Creator inteligent și intenționat în spatele tuturor?
În cartea mea Return of the God Hypothesis, susțin că universul are exact astfel de proprietăți. Și aceasta ridică o posibilitate plină de speranță – că nu suntem produsul unei „indiferențe oarbe și nemiloase”, ci că am fost creați intenționat – că am fost intenționați.
Istoricul britanic Paul Johnson a susținut că „existența sau inexistența lui Dumnezeu este cea mai importantă întrebare pe care noi, oamenii” o putem pune vreodată.
Având în vedere dovezile științifice pe care le avem acum, ar putea fi timpul să luăm în considerare – sau să reconsiderăm această întrebare.
Sunt Stephen Meyer, filozof al științei la Discovery Institute, pentru Universitatea Prager.
