Echilibrul ecologic

Felul în care nenumăratele specii ale organismelor vegetale şi animale găsesc hrana necesară, asigurându-şi supravieţuirea pe pământ, este o adevărată minune.

Mintea preaînţeleaptă a Creatorului a conceput un plan care ne uimeşte prin înţelepciunea sa.

Acest lucru este şi mai uşor de înţeles, dacă ne gândim că fiecare specie are nevoie de o hrană anume. De anumite substanţe are nevoie iarba, de altele mărul, albina, păianjenul, porumbelul, capra, elefantul sau balena. Şi toate speciile trebuie să-şi asigure cele necesare traiului, fără a avea nici un motiv să fie nemulţumite. Să începem cu plantele. Cum îşi găsesc ele hrana? Ce bucătărie le pregăteşte prânzul?

Lumea vegetală se hrăneşte din natura anorganică. Concret, pentru menţinerea vieţii plantelor este nevoie de carbon, hidrogen, oxigen, fosfor, azot şi potasiu. De asemenea este nevoie de calciu, magneziu, fier, sulf, mangan, zinc, cupru, clor, molibden şi bor. Cele mai multe dintre aceste elemente se găsesc în  pământ.

Pământul, pietrele, apa şi aerul se transformă în frunze răcoroase, în vlăstare delicate, flori frumoase şi roade dulci: mere, pere, struguri. Pentru a se ajunge însă aici este necesară şi contribuţia luminii soarelui. Atunci se petrece un uluitor şi extraordinar fenomen numit fotosinteză. Prin fotosinteză, substanţele anorganice se transformă în substanţe organice, făptuind această mare minune.

Procesul este următorul:

Plantele, având în frunze o substanţă verde, numită clorofilă, când sunt expuse la lumină, direct sau indirect, preiau carbonul din dioxidul de carbon care există în atmosferă (Bioxidul de carbon pătrunde în  frunzele verzi prin nişte pori aflaţi în număr mare pe partea interioară a frunzelor). Carbonul, împreună cu apa absorbită de rădăcini şi cu lumina soarelui, produce glucoză şi oxigen.

Aşadar, oxigenul care se eliberează astfel şi datorită căruia ne place vegetaţia, nu provine din dioxidul de carbon, ci din apă. Din glucoza se vor forma amidonul, celuloza şi alte combinaţii pe bază de carbon, adică substanţe organice, ce compun materia vie. Totuşi, felul în care se petrec toate aceste procese rămâne necunoscut. Chiar şi pentru cercetători procesul fotosintezei rămâne un mister.

Să ne oprim puţin şi la lumea animalelor.

După cum se ştie, animalele nu se pot hrăni cu substanţe anorganice. Nu cred că aţi văzut vreun animal care să mănânce pământ sau pietre. De asemenea, animalele nici nu pot transforma elementele anorganice în elemente organice. Atunci cum de rămân în viaţă? Pur şi simplu recurg la lumea vegetală, unde fotosinteza transformă continuu materia anorganică în materie organică. În felul acesta capra, oaia, iepurele sau cerbul… îşi asigură supravieţuirea. Există însă şi animale carnivore al căror organism nu poate asimila substanţe organice sub forma unor plante. Câinele, lupul, şoimul, tigrul, leul… nu se hrănesc cu ierburi, ci au nevoie de carne.

Nu vor întâmpina nici o problemă, fiindcă se vor hrăni cu animale erbivore. Substanţele anorganice se transformă în substanţe organice. Animalele erbivore se hrănesc cu plante, iar cele carnivore cu cele erbivore. Iarba are nevoie de pământ. Oaia are nevoie de iarbă. Lupul are nevoie de oaie. Un lanţ plin de înţelepciune.

În unele locuri unde există un număr limitat de specii vegetale şi animale, remarcăm o extraordinară ordine şi economie. De exemplu, în unele zone împădurite cu stejari trăiesc cucuvele şi cârtiţe. Cucuvelele se hrănesc cu cârtiţe, iar acestea cu ghindă.

Lucrurile merg de minune.

Să vedem acum o altă dovadă a înţeleptei iconomii, în zonele arctice, unde  plantele sunt hrana insectelor care, la rândul lor, sunt hrana potârnichei polare, cu  care se hrăneşte vulpea polară. Astfel, fiecare animal îşi găseşte hrana potrivită,  toate lucrurile petrecându-se în chip înţelept.

Există însă şi unele situaţii când intervine factorul uman, perturbând această minunată ordine şi echilibrul existent, în astfel de situaţii simţim şi mai  mult distanţa dintre înţelepciunea lui Dumnezeu şi nepriceperea noastră. Vom prezenta în continuare câteva exemple concrete.

În pădurile Americii de Sud trăiau destul de multe pume (animale  sălbatice, sângeroase, înrudite cu leopardul şi pisica sălbatică), care omorau un  număr din ce în ce mai mare de cerbi. Nişte vânători s-au gândit că această stare de  lucruri nu trebuie să continue, aşa că au început să extermine pumele. Astfel au  apărut efecte nedorite asupra echilibrului ecologic, fiindcă cerbii, care acum nu  mai erau vânaţi de pume. au început să se înmulţească în număr prea mare,  ameninţând vegetaţia existentă. Pădurea risca să dispară. Atunci s-au trezit  vânătorii şi-au priceput cât de necesare erau pumele. Apoi au fost nevoiţi să vâneze cerbii, pentru a preveni distrugerea pădurii.

În unele părţi din America trăieşte şoimul cu coadă roşie. Această pasăre se  hrăneşte cu şoareci şi diverse insecte dăunătoare. Uneori se hrăneşte chiar şi cu  păsări de curte. Din pricina aceasta, cultivatorii au exterminat-o dintr-o regiune anume. Nu a durat mult şi au început să regrete cele făcute, fiindcă dispariţia  şoimului a dus la înmulţirea nestăvilită a cârtiţelor şi a unor insecte dăunătoare.  Atunci şi-au revenit agricultorii şi au priceput că pagubele pe care le făceau  şoimii, luându-le câteva găini, nu se comparau cu multele lor binefaceri, înţelegând prin aceasta exterminarea nenumăraţilor duşmani ai culturilor lor.  Stricând echilibrul ecologic ai regiunii, s-au păgubit singuri.

Asemănător este şi exemplul următor.

Undeva, în nordul Italiei, mai  demult, existau mulţi corbi. La un moment dat oamenii s-au gândit să îi omoare.  În curând însă au regretat, fiindcă dispariţia corbilor a creat probleme foarte mari.  În zona respectivă existau multe cârtiţe, iar prezenţa corbilor le limita înmulţirea. În urma uciderii corbilor, cârtiţele s-au înmulţit foarte mult şi, în mod  corespunzător, se multiplicau şi tunelurile subterane, gurile de ieşire şi cele de in trare în pământ. Şi, fiindcă în regiunea respectivă erau multe râuri, apele  pătrundeau în tunelurile subterane, distrugând ogoarele şi podurile… Abia atunci au priceput oamenii cât rău făcuseră omorând corbii, care reglau numărul cârtiţelor, păstrând astfel echilibrul în natură.

Să mai dăm un exemplu:

Primii locuitori ai Americii se dădeau în vânt după blana de castor, aşa că şi-au pus în gând să omoare cât mai mulţi. In timp ce-i omorau, au început să apară şi necazurile, dând peste ei tot felul de catastrofe. In primul rând, una-două apăreau inundaţii. Se umflau râurile şi se revărsau făcând prăpăd. Acest lucru nu se întâmplase însă cât timp existaseră castorii,  fiindcă aceştia făceau diguri care opreau apele.

 

După ce şi-au dat seama de acest lucru, oamenii şi-au schimbat părerea şi au devenit apărători fanatici ai castorilor!

În timpul lui Frederic cel Mare s-au petrecut următoarele:

Fiindcă vrăbiile  şi alte păsări aduceau pagube copacilor fructiferi din grădinile acestuia, cuprins  de mânie, regele a poruncit să fie vânate de toată lumea. Ba chiar a pus şi un preţ pe fiecare pasăre ce-î va fi adusă ucisă; şase bani pentru fiecare pasăre. Peste puţin timp însă s-a căit amarnic pentru cele făcute. De ce? Fiindcă astfel copacii fructiferi se umpluseră de omizi şi alte insecte. Atunci a fost nevoit să ceară să se aducă vrăbii din alte locuri, pentru a le pune în grădinile sale!

Cu cât am studia mai mult astfel de întâmplări, cu atât am pricepe mai bine  înţelepciunea ascunsă în spatele creaţiei. Nenumărate, infinite specii de plante. Nenumărate animale erbivore.  Nenumărate animale carnivore. S-a socotit că există 320.000 de specii de plante şi un milion de specii de animale, între care există relaţii dintre cele mai complexe  şi diferenţieri în funcţie de locuri şi anotimpuri. Nenumărate gusturi în privinţa  hranei…

Cu toate acestea există un admirabil echilibru în hrănirea şi  supravieţuirea tuturor speciilor.

Autor: Arhimandrit Daniil Gouvalis
Sursa: Minunile Creației, pp. 30-32