„Și erau bune foarte…”
Lumea nu e doar urzeală de rațiuni și rosturi ci și orizont de mistere și grădină de frumuseți. Croită nu doar întru rațiune și taină ci și întru frumusețe, este gândire întrupată a Autorului. Raționalitatea atât de armonic și complex rostuită a lumii, funcționalitatea nedezmințită și perpetuă a legilor ei (care tot rațiuni sunt) dă mărturie sigură că lumea e opera unei Ființe gânditoare.
Și dacă gândurile Ei sunt atât de bune și frumoase, înseamnă că și Cel Ce la gândește e bun și frumos, și nesfârșit mai bun și mai frumos decât creația Sa. Atunci care este izvorul frumuseții? Este chiar Cel Care a creat și pregândit din veci cele dintâi făpturi frumoase, Cel Care a turnat în om din harul frumuseții Sale, Cel care, odată cu suflarea de viață a dat omului darul de a recunoaște, a se uimi și bucura de toate ipostazele frumuseții: de trăsăturile minunate ale Părintelui ceresc vădite în creaturi, de operele de artă, și mai ales de vederea suprafirească a luminii slavei necreate a feței Sale.
Așadar, cea dintâi revărsare de frumusețe în lume săvârșitu-s-a in Facerii. Minune e însuși faptul că ceva există, miracol este chiar susținerea lumii în existență, dar noi obișnuim să socotim minuni doar cele șapte zile ale Facerii. E astfel precum înfiriparea și creșterea unui prunc în pântecele mamei și nașterea lui le percepem ca având caracter minunat mai vădit decât susținerea lui în existență după ce s-a făcut mare.
Și, într-adevăr, primele șase zile ale Genezei au fost zile de minuni cosmice. Iar după aceste zile găsim în Sfânta Scriptură prima pomenire a contemplării frumosului de către Autor. E lucru firesc ca mai întâi autorul să-și contemple opera (adică s-o scruteze, să-și dea verdictul, binecuvântarea spre folosința ei) și acest fapt e pomenit chiar în primul capitol din Sfânta Scriptură:
Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte. (Facere 1, 31)
Aceste „bune” în greacă (în care e scrisă Septuaginta) e redat prin „kalos” care are îndoit înțelesul: bun și frumos[1]. Așadar afirmarea că făpturile sunt bune și frumoase e un adevăr obiectiv, nu o impresie pur subiectivă a minții familiarizate din fașă a socoti bune și frumoase cele ce dau simțurilor o senzație de plăcut, pe al cărei temei să-și nălucească ulterior impresiile estetice. Contemplarea cu drag a frumosului din natură este de fapt gustarea frumuseții gândului lui Dumnezeu transparent prin natură.
Și nu percepem ca frumos numai ce dă o senzație de bine simțurilor după o lipsă, cum ar fi perceperea primăverii după iarnă, a zorilor după noapte sau a soarelui după ploaie. Căci în egală măsură, sau chiar mai mult, socotim frumoase și stâncăraia măreață și golașă a muntelui, spectacolul de lumini al aurorei boreale în ger sau grația și blana unui prădător feroce ca tigrul (mai ales dacă-l vedem la grădina zoologică și nu în libertate). Deci plăcerea simțurilor nu e criteriul ultim al frumosului.
Cu siguranță că după căderea adamică natura păstrat și-a păstrat destul din frumusețea originară nepătată și necariată de veninul păcatului. Admirarea frumosului naturii este un ecou al acelui „erau bune foarte”, este o dare în lături a vălului pe care păcatul l-a pus pe ochii noștri, ca astfel să descoperim uimiți ceea ce era dinainte acolo. În acest chip ne împărtășim și de rațiunile divine din zidiri. Se strecoară în noi prin frumusețea naturii sau a bucuriei de ea și ceva din frumusețea și bunătatea gândului divin imprimat în natură.
Căci dacă și o floare este gând întrupat al lui Dumnezeu, gândul lui Dumnezeu este bun pentru că Dumnezeu este bun și gândul lui Dumnezeu e frumos pentru că Dumnezeu e frumos. El este izvorul a toată bunătatea și a toată înțelepciunea, și este infinit mai presus de orice înțelepciune, bunătate și frumusețe. „Mir vărsat este numele Tău”[2] este tâlcuit de Sfinții Părinți ca oglindirea și revărsarea în lume a atributelor lui Dumnezeu (ca atotputernicie, bunătate, înțelepciune, frumusețe, etc.), desemnate concentrat prin termenul „nume”, deși ele sunt nesfârșit de variate și bogate.
De fapt, lumea, fiindu-ne necesară și inevitabilă, uniți eu ea organic, mereu ne aflăm în contact cu rațiunile din făpturi (chiar și din făptura noastră!) sau cu sensurile de Dumnezeu, și fără să ne extaziem mereu în fața lor. Dar faptul că le privim impresionați de frumosul din ele le face să se întipărească mai adânc în noi, să le reținem mai bine și să le trăim mai întețit vibrarea duhului lor, căci reții mai bine ce te impresionează mai mult. Și când ai intrat fermecat în raza frumuseții lor e ca și cum ai vedea pentru prima oară. Și când Dumnezeu Și-a privit creația pentru prima dată a văzut că „iată, erau bune foarte”.
Acea străfulgerare cu har când simțim ca frumoasă natura ne-o arată pe aceasta în curăția feciorelnică a începuturilor. Percepem o armonie sau rațiune a lui Dumnezeu, deci primim har. De aceea în toată admirarea naturii de către noi, ca și în operele marii majorități a scriitorilor și poeților, ea apare într-o haină neprihănită de lumină feciorelnică[3].
Și de aceea contemplarea frumosului din natură purifică. E un catharsis fără aditivi. E și un elementar și primar exercițiu de deprindere a gustului frumosului. Copiii, făpturi nevinovate, se simt bine și în largul lor în mijlocul naturii nevinovate. În esență, chiar aceasta este frumosul (și copii o trăiesc instinctiv): memento și străfulgerare a rostului originar al lumii de a fi grădină. Grădina Raiului în care se preumblă Bunul Dumnezeu.
Autor: Ieromonah Ioan Bute
Sursa: Frumusețea care va salva lumea, p. 33-36
[1] Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur tălmăceau kalos prin frumos. La Fac. 1, 10 („Și a văzut Dumnezeu că este bine”, după ce s-au arătat uscatul și mările) în PSB 17 e tradus: „Și a văzut Dumnezeu că e frumos”. Sfântul Vasile lămurește că nu printr-un organ sau simț estetic de tipul celui uman contemplă Dumnezeu frumusețea făpturilor: „Creatorul nu are ochi pentru a vedea frumusețile lucrărilor Sale; El contemplă ființele prin negrăita Sa înțelepciune. (Hexaemeron apud Tomáš Špidlík, op. cit., p. 167, vezi și PSB 17, p. 117.)
[2] Cântarea Cântărilor, în Vechiul Testament. Există un fel de contemplație a urmelor lui Dumnezeu din natură în care mintea privind înțelepciunea din făpturi primește o intuiție globală a înțelepciunii Ziditorului. Sau privește trăsăturile ființelor („păsările cerului”, „crinii țarinii”, fiarele sălbatice, „a fi înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbei”) și le compară cu calitățile (sau defectele) omului și pricepe sentințele morale ale Scripturii. Dar este o contemplație mai simplă a naturii în care nu intelectul cântărește atâta, ci deopotrivă simțirea frumuseții. „Contemplația naturală simplificată va fi, din contră, experiența nemijlocită a unei calități constante, regăsite pretutindeni și în toate: frumusețea; hrănind nemijlocit aducerea-aminte de Artistul divin, aceasta umple sufletul de recunoștință și de iubire.” (P. Tomáš Špidlík S.J., op. cit., p. 390.)
[3] De aceea simțea Coșbuc astfel: „Naturo, tu, ca o virgină!” (Ceahlăul); iar Berdeaev scria: „Frumosul este Fecioria cerească. Iluminarea și transfigurarea lumii naturale create este manifestarea frumuseții. Și cînd arta, în sensul cel mai larg al cuvântului, pătrunde frumosul cosmosului, ea răzbește dincolo de urâțenia lumii naturale, până la fecioria lumii, până la ideea divină la care se referă. Însă înțelepciunea lumii este legată de fecioria omului.” (Nicolai Berdeaev, Spirit și libertate.)