Evoluția prebiologică

În Seven Clues to the Origin of Life, A.G. Cairns-Smith explică ideea darwinistă despre viață care stă la baza domeniului evoluției prebiologice. „Viața este produsul evoluției”, scrie el, iar elementul indispensabil în evoluție este selecția naturală, ceea ce înseamnă că scopul unei vietăți „este să supraviețuiască, să concureze, să-și reproducă soiul în ciuda tuturor dificultăților”.

Prin urmare, scopul științei prebiologice este acela de a descoperi (sau, cel puțin, de a imagina) cea mai simplă combinație de elemente chimice capabilă să concureze și să se reproducă, astfel încât selecția naturală să-și poată începe lucrarea. Din această perspectivă, selecția naturală nu este doar ceva ce i se întâmplă vieții, ci este caracteristica definitorie a acesteia.

Atunci când viața este definită ca materie care evoluează prin selecție naturală, avem toate motivele să fim încrezători că vom găsi o explicație evolutivă a originii acesteia. Dacă Darwin a explicat într-adevăr în 1859 cum pot evolua toate formele complexe și diverse de viață dintr-un singur microorganism, cu siguranță știința noastră, mult mai avansată, nu se va mai împotrivi multă vreme pe ultima sută de metri.

Dar dacă Darwin s-a înșelat și selecția naturală nu are puterea creatoare fantastică pe care i-o acordă darwiniștii? În acel caz, știința prebiologică a înțeles greșit problema, iar eforturile sale sunt sortite eșecului, la fel cum au fost sortite eșecului eforturile alchimiștilor medievali de a transforma plumbul în aur.

Definiția darwinistă a vieții reprezintă preferința filosofică a lui Cairns-Smith. Totuși, când descrie ceea ce vede cu adevărat, vorbește despre ceva cu totul diferit:

Până la urmă, ceea ce ne impresionează la o vietate ține de ingeniozitatea sa integrată, de faptul că pare a fi proiectată, gândită, asamblată cu un scop […]. Trăsătura remarcabilă este distanța [enormă] între cea mai simplă versiune imaginabilă de organisme, așa cum le știm, și componentele pe care Pământul ar fi putut, teoretic, să le genereze […]. Însă problema și mai gravă este faptul că o parte prea mare din această complexitate pare necesară modului general în care organismele funcționează.

Cairn-Smith descrie, de asemenea, „mesajele” conținute în informația genetică stocată în „biblioteca” ADN-ului fiecărei celule, care sunt transcrise și traduse pentru a conduce sinteza proteinelor. Limbajul său este întru totul tipic celor care scriu pe această temă: practic, toți accentuează aparența de proiectare cu scop, imensa complexitate a celei mai simple celule și nevoia aparentă ca multe componente complexe să lucreze împreună pentru a susține viața. Pentru a descrie sinteza proteinelor, toți folosesc terminologia comunicării inteligente: mesaje, instrucțiuni programate, limbaje, informație, codare și decodare, biblioteci.

De ce să nu luăm în calcul posibilitatea ca viața să fie tocmai ceea ce pare atât de evident a fi, produsul unei inteligențe creative?[1] Știința nu ar dispărea, deoarece i-ar rămâne sarcina de a descifra limbajele în care este comunicată informația genetică în general, de a descifra modul în care funcționează întregul sistem. Oamenii de știință nu ar pierde un program de cercetare incitant, ci iluzia înțelegerii totale a naturii. Ar fi nevoiți să admită posibilitatea că, dincolo de lumea naturală, există o altă realitate, care transcende știința.

Totuși, acceptarea acestei posibilități este absolut inadmisibilă. Vom afla de ce în următoarele două capitole.

Autor: Phillip E. Johnson

Sursa: Procesul lui Darwin, p. 156-185

[1] Răspunsul lui Cairns-Smith este că el înclină spre „prejudecata majorității”, aceea că „exorcismul [forțelor supranaturale] pe care l-a inițiat Darwin va continua până se va ajunge la originea vieții”.