Evoluționismul nu e știință
Anti-creaţioniştii, precum ateiştii după definiţie, se ȋmpotrivesc adesea susţinând că evoluţia este ştiinţă şi creaţia este religie. Pentru a-şi susţine aceasta afirmaţie vor cita o listă de criterii care definesc „o teorie ştiinţifică bună”. Un criteriu general este că majoritatea oamenilor moderni de ştiinţă practicanţi trebuie să o accepte ca ştiinţă ȋntemeiată.
Alt criteriu care defineşte ştiinţa este capacitatea unei teorii de a face predicţii care pot fi testate. Evoluţioniştii susţin frecvent că evoluţia determină multe predicţii care s-au dovedit a fi corecte. Ei vor cita ceva de genul rezistenţei la antibiotice a bacteriilor ca un fel de „predicţie” a evoluţiei, ȋn timp ce pun la ȋndoială valoarea modelului creaţionist de a construii predicţii. De vreme ce, spun ei, creaţionismul eşuează să se ȋncadreze ȋn definiţia lor de „ştiinţă”, este deci o „religie”, şi implicit, poate fi ignorată.
Ce este ştiinţa?
Multe ȋncercări de a defini „ştiinţa” sunt circulare. Punctul de vedere conform căruia o teorie trebuie să pară acceptabilă oamenilor de ştiinţă contemporani pentru a fi acceptată, defineşte ştiinţa pe scurt ca fiind „ceea ce oamenii de ştiinţă fac”. De fapt, conform acestei definiţii, teoriile economice ar putea fi acceptate ca teorii ştiinţifice, dacă oamenii de ştiinţă „contemporani” le vor accepta ca atare.
Ȋn multe cazuri, aceste aşa-zise definiţii ale ştiinţei sunt ȋn mod ostentativ folositoare-sieşi şi contradictorii. Unii propagandişti evoluţioniști au susţinut că teoria creaţionistă nu poate fi ştiinţifică deoarece nu poate fi testată. Dar ȋn acelaşi paragraf vor afirma că „oamenii de ştiinţă au examinat cu atenţie afirmaţiile creaţionismului ştiinţific, şi au descoperit că ideile unui Pământ tânăr şi a unui Potop global sunt incopatibile cu dovezile.” Dar ȋn mod evident creaţionismul nu poate fi examinat sau testat şi dovedit fals, dacă teoria „nu poate fi testată” !
Definiţia ştiinţei i-a bântuit pe filozofii ştiinţei din secolul al 20-lea. Abordarea lui Bacon, care este considerat a fi fondatorul metodei ştiinţifice, a fost destul de directă:
Observaţie → inducţie → ipoteză → testarea ipotezei prin experimentare → dovada sau contestare → cunoaştere.
Desigur că aceasta abordare, la fel ca şi ȋntreaga abordare a ştiinţei moderne, depinde de 2 presupuneri: cauzalitate[1] şi inducţie[2]. Filozoful Hume a spus clar că acestea sunt acceptate / crezute printr-o credinţă oarbă (cuvintele lui Bertrand Russell). Kant şi Whitehead au susţinut că au rezolvat problema, dar Russel a recunoscut ca Hume a avut dreptate. De fapt, aceste presupuneri apar din credinţa ȋn Dumnezeul Creator din Biblie, după cum istorici ca Loren Eiseley au recunoscut.
Mulţi oameni de ştiinţă sunt atât de ignoranţi privind filozofia şi teologia ȋncât nici nu ȋşi dau seama că ȋntreţin aceste presupuneri metafizice. Asemenea unei broaşte ȋn apă caldă, mulţi nici nu realizează ca există presupuneri filozofice la baza a ceea ce se crede a fi ştiinţă.
Este parte din viziunea lor asupra lumii, aşa că nu sesizează acest lucru. Noi, cei de la CMI, suntem deschişi asupra acceptării revelaţiei din Biblie. Spre deosebire de mulţi atei, recunoaştem că o filozofie de viaţă nu provine din date, ci mai degrabă filozofia este adusă către date şi folosită pentru a le interpreta.
Percepţii şi prejudecăţi
Ȋntrebarea cea mai importantă nu este dacă „creaționismul este ştiinţă?”. Se poate redefini „ştiinţa” ca să se excludă tot ceea ce nu este dorit, aşa cum fac mulţi evoluţionişti ȋn ziua de azi. Astăzi, ştiinţa este echivalentă cu naturalismul: numai noţiunile materialistice pot fi ȋntreţinute, indiferent de dovezi. Profesorul evoluţionist Richard Lewontin spune că (sublinierile ȋn original):
„Ţinem partea ştiinţei ȋn ciuda absurdităţii evidente ale unor părţi ale ei, ȋn ciuda eşecului ei de a ȋmplinii multe dintre extravagantele ei promisiuni de sănătate şi viaţă, ȋn ciuda toleranţei comunităţii stiinţifice pentru poveştile nesusţinute, deoarece avem un angajament anterior, un angajament către materialism.
Nu doar faptul că metodele şi instituţiile ştiinţei ne conving cumva să acceptăm o explicaţie materialistă a fenomenelor lumii, ci, din contră, suntem forţaţi de aderarea noastră la cauzele materiale pentru a creea un aparat de investigaţie şi un set de concepţii care produc explicatii materiale, indiferent cât de contra-intuitiv, indiferent cât de complicat pentru cei neiniţiaţi. Mai ales faptul că materialismul este absolut, deoarece nu putem accepta un Picior Divin ȋn uşă.”[3]
Asta ȋnseamnă să fii deschis la minte, nu? Știinţă nu înseamnă a urmări dovezile indiferent unde duc? Tocmai în această parte religia oamenilor de ştiinţă le pune ochelari de protecţie. Viziunile noastre asupra lumii ne creează prejudecăți.
Ateistul paleontolog Stephen Jay Gould a facut următoarea observaţie onestă:
„Modalităţile noastre de ȋnvăţare despre lumea ȋnconjurătoare sunt foarte puternic influenţate de preconcepţiile sociale şi de modurile de gândire părtinitoare pe care orice om de ştiinţă trebuie să le aplice oricărei probleme. Stereotipul unei „metode ştiinţifice” complet raţională şi obiectivă, cu savanţi individuali ca roboţi logici (şi interschimbabili) este o mitologie care se autosusține.”[4]
Deci intrebarea fundamental importantă este „care vedere (subiectivă) asupra lumii este corectă?”, deoarece răspunsul va determina ce concluzii sunt permise a fi extrase din date. De exemplu, dacă ne gândim la originea vieţii, un materialist va tinde să facă totul posibil să evite concluzia că viaţa a fost creată ȋn mod supranatural.
Ştiinţa este o invenţie a unui creaţionist
Ȋn mod clar fondatorii ştiinţei moderne nu au fost materialişti, Sir Isaac Newton, considerat cel mai mare savant, este un prim exemplu, şi nu au văzut ştiinţa ca excluzând pe Creator, sau făcând pe Creator redundant. Această noţiune recentă a fost introdusă ȋn ştiinţă de către savanţi.
Michael Ruse, canadianul filozof al ştiinţei a evidenţiat că problema nu este dacă evoluţia este ştiinţă iar creaţionismul este religie, fiindcă o asemenea delimitare nu este validă. Problema este aceea a „coerenţei adevarului”.
Cu alte cuvinte, nu există niciun mod logic al materialiştilor de definire a evoluţiei ca ştiinţă şi a creaţiei ca religie, astfel ȋncât să se poată ignora argumentul creaţiei.
O delimitare validă
Totuşi, putem face o distincţie validă ȋntre diferite tipuri de ştiinţă: distincţia ȋntre ştiinţa originilor şi ştiinţa operaţională. Ştiinţa operaţională implică descoperirea modurilor de operare a lucrurilor ȋn ziua de azi, fenomene repetabile şi observabile in prezent. Aceasta este ştiinţa lui Newton, Einstein şi Plank, spre exemplu. Spre deosibre de aceasta, ştiinţa originilor tratează originea evenimentelor din trecut, evenimente unice, irepetabile şi neobservabile. De aceea se mai poate numi şi „ştiinţă istorică”.
Este o diferenţă fundamentală ȋntre modul de funcţionare al celor două, deşi amândouă sunt numite ştiinţă, iar ştiinţa operaţională influențează originile, sau știința istorică. Stiinţa operaţională implică experimente repetabile din prezent.
Ştiinţa originilor tratează intrarea ȋn existenţă a vieţii din trecut şi deci nu este deschisă verificării experimentale sau a observaţiei (decât dacă cineva va inventa o maşină a timpului, pentru a călătorii ȋn timp şi a observa evenimentele).[5]
Ştiinţa operaţională este foarte diferită de ştiinţa istorică; nu se pot face experimente ȋn trecut şi interpretările dovezilor sunt puternic influenţate de viziunea asupra lumii a investigatorului.
Desigur că le convine multor materialişti să confunde ştiinţa operaţională cu cea a originilor, deşi sunt sigur că această confuzie vine din ignoranţă. Cursurile de liceu sau de universitate ale ştiinţelor nu predau filozofia ştiinţelor şi ȋn mod sigur nu fac distincţie ȋntre ştiinţa operaţională şi cea istorică.
Evoluţionismul şi Creaţionismul se ȋncadrează ȋn categoria ştiinţei originilor. Ambele sunt conduse de consideraţii filozofice. Aceleaşi dovezi, observaţii din prezent, sunt disponibile pentru toată lumea, dar diferite interpretări sunt concepute pentru a explica ceea ce s-a ȋntâmplat ȋn trecut.
Observaţi că această delimitare ȋntre ştiinţa operaţională şi evoluţionism nu este o invenţie a creaţioniştilor. Evoluţionişti mari ca Ernst Mazr şi E. O. Wilson recunosc această distincţie.
Considerarea ştiinţei istorice ca şi „ştiinţă”, fără nici o distincţie, ȋn mod sigur a contribuit la confuzia modernă de definire a ştiinţei. Asta explică şi declaraţia lui Gould (de mai sus), căruia, ca şi paleontolog, i-ar fi plăcit să nu existe nici o diferenţă ȋntre ştiinţa istorică şi experimentală.
Gould a observat corect importanţa majoră a presupoziţiilor sale ȋn studiile proprii şi a presupus că se aplică ȋn aceeaşi măsură ȋntregii ştiinţei. Acest lucru nu este adevărat, deşi unele presupoziţii joacă un rol important ȋn ştiinţa operaţională.
Crezi ȋn apa caldă?
Creaţioniştii nu au absolut nicio problemă cu ştiinţa operaţională, deoarece dovezile conduc această ramură a ştiinţei. Nu contează religia, creştin, musulman, hindus sau ateu, apa pură tot fierbe la 100ºC la nivelul mării. Totuşi, un adevărat hindus va crede că totul este o iluzie, şi chiar unii atei acceptă ideea postmodernistă că „adevărul” este o iluzie. Sistemul de credinţe ale unei persoane este fundamental ȋn alegerea versiunii plauzibile.
Dacă majoritatea savanţilor practicanţi ai ştiinţei originilor au un sistem de credinţe greşit, adică materialismul, atunci şi versiunea pe care ei o cred acceptabilă va fi greşită. Deci un vot majoritar al savanţilor contemporani nu este o modalitate bună pentru a determina validitatea respectivei variante. Ştiinţa istorică este ȋn primul rând un exerciţiu de povestire (Lewontin a făcut aluzie la aceasta ȋn citatul de mai sus). James Conant, fostul Preşedinte al Universităţii Harvard, a evidenţiat viguros, printr-o evaluare usturătoare a scenariilor inventive care caracterizează des ştiinţa istorică.
Dovezile contează
Evidenţiind că presupoziţiile conduc spre variantele care sunt acceptate ȋn stiinţa istorică, nu vreau să spun că este doar o chestiune a acelor ipoteze filozofice sau religioase. Versiunile tot trebuie să explice dovezile ȋntr-un mod coerent. Adică versiunile prevăzute pot fi testate conform dovezilor.
De exemplu, afirmaţia că straturile geologice purtătoare de cărbune au fost depuse timp de milioane de ani este contrazisă categoric de dovezile date de fosilele copacilor care sunt aşezaţi vertical ȋntre straturile geologice, cu rădăcinile rupte, traversând straturile (cum anume au rămas ȋn picioare timp de milioane de ani ȋn timp ce straturile se depozitau ȋn jurul lor, fără a putrezii?) . Sunt multe dovezi care contrazic teoria evoluţionistă: aici se găsesc 101 dovezi care vorbesc ȋmpotriva milioanelor de ani presupuşi ai pământului: Vârsta Pământului. Există de asemenea multe date ȋmpotriva poveştii evoluţiei biologice; vezi 15 ȋntrebări pt evoluţionişti.
Afirmaţia că straturile geologice purtătoare de cărbune au fost depuse timp de milioane de ani este contrazisă categoric de dovezile date de copacii fosilizaţi vertical ȋntre straturile geologice.
Dacă aceleaşi date ar putea fi interpretate consecvent ȋn două moduri complet diferite, atunci Epistola către Romani 1 nu ar avea temei ȋn a spune că oamenii nu au scuze pentru a nega că toată lumea a fost creată de Dumnezeu, deoarece reiese clar din dovezile fizice.
Putem vorbii despre o „coerenţă a adevărului” ca un test; faptul că o relatare corectă a istoriei va da un raport coerent (consecvent logic) al dovezilor.
Definirea termenilor în mod consecvent
Le convine materialiştilor să schimbe definiţia evoluţiei pentru a o potrivi argumentaţiei. Să înțelegem foarte clar că discutăm despre „teoria generala a evoluţiei”, care a fost definită de către evoluţionistul Kerkut astfel: „teoria că toate formele de vietăţi din lume provin dintr-o singură sursă, care a provenit dintr-o formă anorganică.”[6]
Mulţi, probabil din neatenţie, efectuează acest truc al schimbării definiţiei făcând aluzie la mutaţiile bacteriilor ca şi când ar confirma evoluţia. Acest lucru nu are nimic de-a face cu demonstrarea validităţii credinţei că hidrogenul s-a transformat ȋn oameni de-a lungul a milioane de ani. Diferenţa constă ȋn faptul ca teoria evoluţiei necesită nu numai schimbare, ci o schimbare care creşte substanţial conţinutul informației biosferei.
Predicţii sau afirmaţii retrospective?
Mulţi evoluţionişti revendică mutaţiile şi rezistenţa bacteriilor la antibiotice (ştiinţa operaţională) ca fiind un fel de prezicere a evolutiei (ştiinţa originilor). De fapt, genetica (ştiinţa operaţională) a rușinat teoria evoluţiei, ceea ce s-ar putea să fi fost un motiv pentru care cercetarea genetică de pionerat a lui Mendel a rămas nerecunoscută pentru mulţi ani ( descoperirea lui Mendel a unor gene distincte nu se potrivea cu ideea lui Darwin de variaţie continuă nelimitată). Când mutaţiile au fost descoperite acestea au fost vazute ca un mod de a ȋmpăca ideea darwinismului cu observaţiile ştiinţei operaţionale, rezultând sintezele neodarwiniste ale Mayr, Haldane, Fisher, etc.
Dar ce se ȋntâmplă cu predicţiile evoluţiei versus cele ale creaţiei? Dovezile evoluţiei sunt destul de sumbre. Pe de altă parte, ştiinţa modernă călătoreşte pe realizările creaţioniştilor din trecut.
Multe predicţii ale teoriei evoluţioniste au fost găsite incompatibile cu observaţiile; şi totuşi evoluţia domneşte. De exemplu, imensa absenţă a milioanelor de fosile tranziţionale care ar trebuii să existe dacă evoluţia ar fi adevărată. Chiar structura registrului fosilic contrazice direct concepţiile evoluţioniste despre cum ar trebuii să fie. Evoluţionistul Gould a scris mult despre acest subiect.
Contrar aşteptărilor evoluţioniştilor, nici unul din cazurile de rezistenţă la antibiotice, rezistenţă la insecticide, etc care au fost studiate la nivel biochimic (ştiinţa operaţională), nu au implicat o origine a unor noi informaţii genetice complexe. De fapt. evoluţioniştii niciodată nu au prezis rezistenţa la antibiotice, deoarece acest fapt a luat prin surprindere ȋntreg domeniul medical.
Contrar aşteptărilor evoluţioniştilor, experimentele de ȋmperecheri ȋncrucişate ating nişte limite; schimbarea nu este nelimitată. Vezi articolul scris de geneticianul creaţionist Lane Lester. Acest fapt se potriveşte cu ceea ce ne-am aştepta conform cărții Facerea capitolul 1, unde se spune că Dumnezeu a creat organismele pentru a se reproduce dupa felul lor.
Ȋncă o predicţie eşuată a evoluţiei este “ADN-ul vechi” . evoluţioniştii au susţinul mult timp că 98% din ADN-ul uman este nefolositor, şi este doar o rămăşiţă a presupusei noastre moşteniri evoluţionare. Acest lucru a făcut să ȋntârzie descoperirea funcţiei ADN-ului, despre care se ştie acum ca cel puţin 80% este funcţional, şi cel mai probabil 100% este funcţional. Vezi Dazzling DNA.
Evoluţioniştii se aşteptau ca, ȋn condiţiile potrivite, o celulă vie să se poată creea singură (abiogeneză). Creaţioniştii au spus că este imposibil. Ştiinţa operaţională a distrus aceasta noţiune evoluţionistă; astfel ȋncât, acum mulţi evoluţionişti vor să elimine originea vieţii din dezbateri. Mulţi dintre propagandişti susţin ca evoluţia nu include acest aspect, deşii teoriile abiogenezei sunt de obicei numite evoluţie chimică. Vezi Origin of life pentru o explicaţie a multelor probleme adânci ale scenariilor evoluţioniste imaginate.
Notă: Susţinerea unor predicţii ȋmplinite ca dovezi a unei ipoteze este cunoscută ca “eroarea afirmării consecinţei”. Totuşi, dacă o predicţie este demonstrată falsă, aceasta semnifică contestarea formală a teoriei, deci evoluţia a fost combătută ȋn mod formal cu mai multe predicţii eşuate.
Falsificată dar nu abandonată
Deci, de ce evoluţioniştii persistă cu teoriile lor contrafăcute? Pentru mulţi, acest lucru se ȋntâmplă deoarece nu au mai auzit altă teorie. Pentru materialiştii declaraţi, aceasta este singura poveste materialistic disponibilă pentru a explica cum au ajuns toate la viaţă; mitul materialist al creaţiei. Seamănă puţin cu struţul proverbial care ȋşi bagă capul ȋn nisip, crezând că tot ceea ce există este ceea ce poate vedea sub pământ. Viziunea struţului asupra lumii exclude tot ceea ce nu găseşte convenabil. Ȋn ȋntunericul nisipului, toate datele neacceptabile ȋncetează să mai existe.
Persistenţa gândirii evoluţioniste ȋn faţa atâtor dovezi contradictorii indică faptul că presupoziţilor filozofice ale materialismului (ateismul) le este permis să calce peste date. Paradigma are prioritate, indifferent care sunt dovezile, fiindcă un secularist “nu poate permite un picior divin ȋn uşă”. Pentru o sumarizare a argumentelor eşuate ale evoluţiei, vezi Arguments evolutionists should not use.
Lumina din ȋntuneric
Iisus Hristos a venit ca “Lumină a lumii” ( Ioan 8:12), atunci când a doua Persoană a Sfintei Treimi a luat fire umană. A venit pentru a revărsa lumina lui Dumnezeu ȋn locurile ȋntunecate. Cea mai mare ȋntunecare este de a trăi fără Dumnezeu; să trăieşti ca şi cum ai fi un accident cosmic, doar o “mizerie rearanjată dintr-o băltoacă”, aşa cum s-a exprimat un evoluţionist.
Din nefericire, mulţi sunt păcăliţi să creadă ȋn acest fel, şi putem vedea consecinţele oribile ȋn statisticele crescânde ale suicidului, problemelor cu drogurile, divorţurilor familiale, ale violenţei, etc. Cât de mult avem nevoie de Lumina Lui Iisus. Dumnezeu ne va ţine pe fiecare din noi responsabil, toţi meritam Judecata Lui. Dar Biblia spune ca El ne-a oferit o Cale de scăpare, prin Iisus Hristos, pentru toti cei care se ȋntorc la Dumnezeu, ȋn mod smerit admiţând nevoia de iertare
Pentru mai multe informaţii despre problemele de mai sus, şi altele, vezi şi secţiunea de ȋntrebări şi răspunsuri, sau folosiţi secţiunea de căutare a subiectelor de interes.
Autor: Don Batten
Sursa: Creation.com | ‘It’s not science’
Traducator: Ana-Maria Voin
Referințe și note
[1] Cauza: principiul conform căruia toate efectele sau evenimentele sunt cauzate de ceva precedent, care este suficient pentru a explica efectul sau evenimentul. Acesta este un principiu de bază al raționalității.
[2] Inducție: concluziile trase din observații limitate sunt aplicabile întregului univers
[3] Lewontin, R., Billions and billions of demons, The New York Review, January 9, 1997, p. 31
[4] Gould, S.J., Natural History 103(2):14, 1994
[5] S-ar putea obiecta că privirea printr-un telescop pentru a vedea o stea care este la o mie de ani lumină depărtare implică observarea trecutului, pentru că observați steaua așa cum a fost acum o mie de ani. Cu toate acestea, observațiile sunt legate de razele luminoase care intră în telescop în acel moment. Ceea ce ar putea spune aceste observații despre acea stea cu 1000 de ani în urmă sunt deducții, oricât de rezonabile. Și nu este posibil să facem un experiment, care necesită observații repetate ale cauzelor și efectelor lor.
[6] Kerkut, G., Implications of Evolution, Pergamon, Oxford, UK, p. 157, 1960
