Este Facerea lumii o poveste inventată de Moise?
Ultimul lucru important înainte de a aborda textul propriu-zis al Facerii este următorul: ce fel de text este acesta ? Ştim cu toţii argumentele antireligioase despre Scriptură, şi în special despre Facere, cum că este creaţia unei populaţii înapoiate, ce cunoştea prea puţin despre ştiinţa lumii, că este plină de mitologie primitivă despre „zei creatori” şi fiinţe supranaturale, că totul a fost luat din mitologia babiloniană etc. Dar nimeni nu poate asemui în mod serios Facerea cu oricare dintre miturile despre creaţie ale altor popoare, fără a fi izbit de sobrietatea şi simplitatea istorisirii din Cartea Facerii.
Miturile despre creaţie sunt, într-adevăr, pline de întâmplări fantastice şi fiinţe de basm, despre care nici nu se pune problema să fie luate textual. Textele de acest tip nu intră în competiţie cu Cartea Facerii; ele nu sunt nici măcar comparabile. Totuşi există o părere larg răspândită – fără temei în Scriptură ori în tradiţia Bisericii – că Moisi a scris Cartea Facerii după ce a cercetat alte istorisiri timpurii despre creaţie, sau că n-a făcut decât să consemneze tradiţiile orale ce au ajuns până la el, compilând şi simplificând poveştile care s-au transmis până în vremea lui. Aceasta ar însemna, desigur, că Facerea este opera înţelepciunii şi speculaţiei omeneşti, şi deci n-ar avea nici un rost să cercetezi o asemenea lucrare ca pe o descriere a adevărului despre începutul lumii.
Există diferite tipuri de cunoaştere, iar cunoaşterea ce vine de-a dreptul de la Dumnezeu este cu totul osebită de cea care purcede din putinţele fireşti ale omului. Sfântul Isaac Sirul deosebeşte felurile de cunoaştere după cum urmează:
„Cunoaşterea care se mişcă în cele văzute sau în simţuri şi urmăreşte înşiruirea lor se numeşte naturală. Iar cea care se mişcă în planul celor gândite (inteligibile) şi, prin mijlocirea lor, în firile celor netrupeşti se numeşte duhovnicească, deoarece ea primeşte simţirea în duh şi nu în simţuri. Şi acestea două se ivesc în suflet din afară, pentru cunoaşterea lor. Iar cea care se produce în planul dumnezeiesc se numeşte mai presus de fire şi e mai degrabă necunoscută şi mai presus de cunoaştere. Contemplarea acesteia n-o primeşte sufletul dintr-un conţinut din afara lui, ca pe primele două, ci ea se arată şi se descoperă din cele dinlăuntrul sufletului în chip nematerial, deodată şi pe neaşteptate. Pentru că împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este (Lc. 17, 21).” (1)
Într-un alt loc, Sfântul Isaac descrie cum în oamenii cu cea mai înaltă viaţă duhovnicească, sufletul se poate ridica la o vedere a începuturilor lucrurilor. Descriind cum este răpit un astfel de suflet la gândul veacului viitor cel nestricăcios, Sfântul Isaac scrie:
„Şi apoi se înalţă de la aceasta cu mintea sa la cele dinainte de întemeierea lumii acesteia, când nu era vreo zidire, nici cer, nici pământ, nici îngeri, nici ceva din cele ce se petrec. Şi se gândeşte cum le-a adus dintr-o dată pe toate la fiinţă din cele ce nu sunt, numai prin bunăvoirea Lui.” (2)
Se poate deci crede că Moisi şi cronicarii de după el au folosit însemnări scrise şi tradiţii orale când au ajuns la scrierea faptelor şi cronologiei patriarhilor şi împăraţilor istorici; dar istorisirea începutului existenţei lumii, când nu erau martori la preaputernicele lucrări dumnezeieşti, poate veni numai din descoperirea lui Dumnezeu; este o cunoaştere suprafirească, descoperită în contactul direct cu Dumnezeu. Este exact ceea ce ne spun Părinţii şi tradiţia Bisericii că este Cartea Facerii. Sfântul Ambrozie scrie:
„Moisi a vorbit cu Dumnezeu Cel Preaînalt nu în vedenie, nici în vis, ci gură către gură (Numeri 12, 6-8). Lămurit şi limpede, nu prin chipuri şi ghicituri, i s-a dat lui darul dumnezeieştii apropieri. Şi astfel Moisi a deschis gura sa şi a rostit cele spuse de Domnul înlăuntrul său, după făgăduinţa făcută lui când El l-a îndreptat către împăratul Faraon: Şi acum mergi, şi eu voi deschide gura ta, şi te voi învăţa cele ce vei grăi (Ieşire 4, 12). Iar dacă el a primit mai înainte de la Dumnezeu ceea ce avea să spună despre slobozirea norodului, cu cât mai mult trebuie tu să primeşti ceea ce va să spună El despre cer? Drept aceea, nu întru cuvinte îndemnătoare ale înţelepciunii, nu în deşertăciuni filosoficeşti, ci întru arătarea Duhului şi a puterii (1 Cor. 2, 4) s-a încumetat a zice, ca şi cum ar fi fost martor dumnezeieştii lucrări: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” (3)
Întru acelaşi cuget scrie şi Sfântul Vasile la începutul Hexaimeronului său:
„Aşadar Moisi, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu.”
În Omiliile la Facere, Sfântul loan Gură de Aur revine mereu asupra afirmaţiei că fiecare cuvânt al Scripturii este dumnezeieşte insuflat şi are un înţeles adânc — căci nu sunt cuvintele lui Moisi, ci ale lui Dumnezeu:
„Să vedem dar ce ne învaţă şi acum fericitul Moisi, care nu grăieşte acestea numai cu a sa gură, ci insuflat de harul lui Dumnezeu.”
Apoi are o fascinantă descriere a felului cum face Moisi acest lucru. Ştim că prorocii Vechiului Testament au prevestit venirea lui Messia. în Cartea Apocalipsei, Sfântul loan Teologul a prorocit cele despre sfârşitul lumii şi viitorul Bisericii. Cum anume ştiau ce urma să se întâmple ? Este vădit că Dumnezeu le-a descoperit. Sfântul loan Gură de Aur zice că întocmai cum Sfântul loan Teologul a fost prorocul celor viitoare, Moisi a fost prorocul celor din trecut. El spune următoarele:
„Toţi ceilalţi proroci au spus sau cele ce aveau să se întâmple după multă vreme, sau cele ce aveau să se întâmple în vremea lor, pe când fericitul Moisi, care a trăit după multe generaţii de la facerea lumii, condus fiind de mâna cea de sus, a fost învrednicit să spună acelea care fuseseră create de Stăpânul tuturor înainte de naşterea lui! De-aceea a şi început spunând aşa: Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Aproape că ne strigă tuturora cu voce tare şi ne spune: «Rostesc oare acestea fiind învăţat de oameni ? Nu ! Cel care a adus pe acestea de la nefiinţă la fiinţă, Acela a mânat şi limba mea spre grăirea lor !» Aşa că, rogu-vă, să luăm aminte la cele spuse, nu ca şi cum le-am auzi de la Moisi, ci de la Dumnezeul universului prin gura lui Moisi, şi să zicem adio gândurilor noastre.”
Aşadar, trebuie să ne apropiem de primele capitole ale Facerii ca de o carte prorocească, cunoscând că cele înfăţişate s-au întâmplat cu adevărat, dar cunoscând şi că – din pricina îndepărtării lor faţă de noi, şi din pricina firii lor însăşi, ca primele întâmplări din istoria lumii – le vom putea înţelege numai în chip nedesăvârşit, tot aşa cum nedesăvârşit înţelegem întâmplările de la sfârşitul lumii, înfăţişate în Apocalipsă şi în alte Scripturi ale Noului Testament. Sfântul loan Gură de Aur însuşi ne atrage luarea aminte să nu socotim a înţelege prea mult din zidirea lumii:
„Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele Scripturii; să nu trecem de măsura noastră, nici să iscodim cele mai presus de noi, aşa cum au păţit duşmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile gânduri, nu s-au gândit că este u neputinţă omului să cunoască desăvârşit creaţia lui Dumnezeu.”
Să încercăm deci a intra în lumea Sfinţilor Părinţi şi în felul lor de înţelegere a textului Facerii, cel dumnezeieşte insuflat. Să iubim şi să cinstim scrierile lor, care în vremile noastre tulburi sunt faruri strălucitoare ce-şi aruncă atotluminătoarea rază asupra textului celui insuflat. Să nu ne pripim a crede că noi „ştim mai bine” decât aceia, iar de socotim a avea vreo înţelegere pe care ei nu au zărit-o, să ne smerim, şovăind a o da altora, cunoscându-ne sărăcia şi slăbiciunea minţilor noastre. Fie ca ei să ne deschidă minţile, ca şi noi să pricepem descoperirea lui Dumnezeu.
Mai trebuie să adăugăm aici o observaţie finală despre studierea Cărţii Facerii în vremea noastră. Sfinţii Părinţi de la începuturile creştinismului, care au scris despre cele Şase Zile al zidirii lumii, au găsit de cuviinţă ca în anumite cazuri să semnaleze speculaţiile ştiinţifice sau filosofice necreştine ale vremii lor – de pildă, faptul că lumea ar fi veşnică, că s-ar fi ivit de la sine, că ar fi fost creată dintr-o materie preexistentă de către un dumnezeu-făurar limitat, şi aşa mai departe. Şi în vremea noastră există speculaţii necreştine despre începuturile universului, ale vieţii pe pământ etc, şi nu avem cum să nu le atingem în anumite momente ale tâlcuirii noastre. Astăzi cele mai răspândite idei de acest tip sunt cele legate de aşa-numita teorie a „evoluţiei”. Va trebui să discutăm pe scurt câteva dintre ideile sale dar, spre a evita neînţelegerile, trebuie să spunem ce anume înţelegem prin acest cuvânt.
Conceptul de „evoluţie” are mai multe accepţii, atât în limbajul ştiinţific cât şi în cel obişnuit: uneori nu este decât un sinonim pentru „dezvoltare”; alteori e folosit spre a descrie „variaţiile” ce apar în interiorul speciilor; şi, în sfârşit, descrie schimbările reale sau ipotetice din natură, de un tip oarecum mai cuprinzător. În cursul de faţă nu ne vom ocupa de aceste tipuri de „evoluţie”, ce aparţin în mare măsură domeniului realităţilor ştiinţifice şi interpretării lor. Singurul tip de „evoluţie” de care va trebui să ne ocupăm este evoluţia în înţelesul de „cosmogonie” – adică teorie despre obârşia lumii. Pentru cei care studiază astăzi Facerea, acest tip de teorie a evoluţiei ocupă acelaşi loc pe care-l ocupau vechile speculaţii despre obârşia lumii pentm primii Părinţi ai Bisericii.
Există persoane ce susţin că până şi acest tip de evoluţie este perfect ştiinţific; ba chiar unii dintre ei sunt cu totul „dogmatici” în privinţa subiectului. Dar orice părere suficient de obiectivă va trebui să admită că cosmogonia evoluţionistă, dacă nu are pretenţia de a fi descoperită în chip dumnezeiesc, este tot atât de speculativă ca orice altă teorie asupra originilor şi poate fi discutată la acelaşi nivel cu ele. Deşi pretinde a se întemeia pe realităţi ştiinţifice, ea însăşi aparţine domeniului filosofiei, atingând chiar teologia, în măsura în care nu poate ocoli problema lui Dumnezeu ca Ziditor al lumii, fie că îl acceptă ori îl tăgăduieşte. Deci în cursul de faţă vom aborda teoria „evoluţiei” doar ca pe o teorie universală ce încearcă să explice obârşia lumii şi a vieţii.
Autor: Pr. Serafim Rose
Sursa: Cartea Facerii, Crearea Lumii și omul începuturilor, Editura Sophia, ediția a 2-a, București, 2011, p. 59-62
Referințe și note:
1. Sf. Isaac Şirul, Cuvinte despre nevoinţă, LXVI. (în Filocalia, voi. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, pp. 339-340; n. tr.)
2. Ibid.,’cuv. LXXXV.p. 447.
3. Sf. Ambrozie al Mediolanului, Hexaimeron 1, 2 în The Fathers of Church, New York, 1961, col. 42, pp. 6-7.