Fundamentele creștine ale statului de drept în Occident: o moștenire a libertății și a rezistenței împotriva tiraniei

Abstract

În statele de drept Occidentale, ne supunem legii atunci când scopul lor este menţinerea eficientă a puterii arbitrare a statului. Prin urmare, supremația legii este mult mai mult decât simpla existență a unor legi, deoarece ea cere statului să acționeze în conformitate cu principiile unei „legi superioare”.

Căutarea unei astfel de „legi superioare” presupune, totuși, o discuție morală despre ce ar trebui să reprezinte legile. Biblia a fost recunoscută istoric drept cea mai importantă carte pentru dezvoltarea atât a statului de drept, cât și a instituțiilor democratice din lumea occidentală. Cu toate acestea, am văzut în ultimele decenii o erodare profundă a drepturilor individuale, și o creștere a puterii de stat asupra vieții și libertății persoanelor.

Dacă viitorul pe care îl dorim pentru noi înșine și generațiile viitoare, este unul al libertății sub lege, și în niciun caz supunerea absolută față de voința arbitrară a autorităților, va trebui să restaurăm bazele biblice pentru statul de drept în lumea occidentală. Ca atare, statul de drept vorbește despre protecția libertăţii individului aşa cum a fost dată de Dumnezeu, și nu despre protecţia dictată de un guvern atotputernic, dotat cu puteri asemănătoare cu Dumnezeu, care promulgă legea asupra societății civile.

Creștinismul și conturarea individului

Rădăcinile moderne ale drepturilor și libertăților noastre individuale din lumea occidentală se regăsesc în creștinism. Recunoașterea prin lege a valorii intrinseci a fiecărei ființe umane nu a existat în cele mai vechi timpuri. Printre romani, legea a protejat instituțiile sociale, cum ar fi familia patriarhală, dar nu a salvat drepturile fundamentale ale individului, cum ar fi securitatea personală, libertatea conștiinței, libera exprimare, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere și așa mai departe. Pentru ei, individul era de valoare „numai dacă făcea parte din structura politică și putea să contribuie la rândul lui ca și cum scopul ființei lui era de a mări puterea statului”. (1) Potrivit lui Benjamin Constant, un mare filosof politic francez, este greșit să credem că oamenii se bucurau de drepturi individuale înainte de creștinism (2). De fapt, așa cum spunea Fustel de Coulanges, anticii nu aveau nici măcar ideea a ceea ce înseamnă.(3)

În anul 390, episcopul Ambrozie, care se afla în Milano, l-a forțat pe împăratul Teodosie să se pocăiască de masacrul său răzbunător de șapte mii de oameni. Acest fapt arată că, sub influența creștinismului, nimeni, nici măcar împăratul roman, nu ar fi mai presus de lege. Deasemenea în secolul al XIII-lea, nominaliștii franciscani au fost primii care au elaborat teorii juridice ale drepturilor date de Dumnezeu, ca drepturi individuale derivate dintr-o ordine naturală de „rațiune dreaptă” susținută de legile imuabile ale lui Dumnezeu. Pentru gânditorii medievali, nici măcar regele însuși nu putea încălca anumite drepturi ale subiectului, deoarece ideea de lege a fost atașată concepției biblice de dreptate creștină.

Creștinismul, statul de drept și libertatea individuală

Ideea că legea și libertatea sunt inseparabile este o altă moștenire a creștinismului. În consecință, voința revelată a lui Dumnezeu este privită drept „legea superioară” și, prin urmare, este pusă deasupra legii omului. Apoi, libertatea se găsește sub legea lui Dumnezeu, deoarece, după cum spune Biblia, „legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele” (Ps 18: 8).

În acest caz, oamenii au datoria morală de a nu respecta legile ce pervertesc legea lui Dumnezeu.

Fericitul Augustin a scris odată că o lege nedreaptă este o contradicție în termeni. Pentru el, legile omenești ar putea să nu fie în armonie cu legile superioare ale lui Dumnezeu, iar conducătorii care au adoptat astfel de legi nedrepte erau autorități fără verticală și ilegale. În cartea Despre Cetatea lui Dumnezeu, Sf. Augustin explică faptul că o autoritate civilă ce nu are în vedere justiția nu poate fi distinsă de o bandă de hoți. „Când dreptatea este luată, ce sunt regatele, nişte jafuri mari? Ce sunt înșiși hoţii, decât nişte mici regi? (4)

În același mod, Toma de Aquino (1225-1274) a considerat o lege nedreaptă ca fiind o „lege strâmbă” și, ca atare, nimeni nu ar trebui să i se supună. Conducătorii care adoptă „legea” nedreaptă nu mai sunt autorități în sensul legal, devenind simpli tirani. Cuvântul „tiranie” vine de la termenul grecesc pentru „regula seculară”, ceea ce înseamnă o regulă a oamenilor în locul statului de drept.

Declarând egalitatea tuturor sufletelor umane în fața lui Dumnezeu, creștinismul i-a obligat pe regii Angliei să recunoască supremația legii divine asupra voinței lor arbitrare.

„Regimul monarhului absolut provenit de la legea imperiului Roman, a fost astfel contracarat și transformat într-un monarh ce se supune legii.” (5)

Religia creștină a lucrat acolo ca o forță civilizatoare și de înlăturare a despotismului. Așa cum se poate spune: „Mesajul Bibliei i-a înălțat la decenţă pe barbarii băutori de sânge ai insulelor Britanice”. (6)

La vremea emiterii documentului Magna Carta în Anglia (1215), un judecător regal numit Henry de Bracton (1268) a scris un tratat masiv despre principiile dreptului și justiției. Bracton este în general considerat „părintele dreptului comun”, deoarece cartea sa De legibus et consuetudinibus Anglia este una dintre cele mai importante lucrări privind constituirea Angliei medievale. Pentru Bracton, aplicarea legii implică „o sancțiune justă care ordonă virtutea și interzice opusul său”, ceea ce înseamnă că legea statului nu se poate îndepărta niciodată de legile superioare ale lui Dumnezeu. După cum explică Bracton, jurisprudența a fost „știința celor drepți și nedrepți”.(7) Și a declarat, de asemenea, că statul este sub Dumnezeu și sub lege, pentru că legea îl face pe împărat. Căci nu există nici un rege care să guverneze prin voință decât prin lege. (8)

Credința creștină a oferit poporului Angliei o stare de libertate care s-a bazat pe prezumția creștină că legea lui Dumnezeu lucrează întotdeauna pentru binele societății. Odată cu convertirea lor la creștinism, regii Angliei nu au mai avut o putere arbitrară asupra vieții și a proprietății indivizilor, schimbând legile de bază ale împărăției după buna lor plăcere. Mai degrabă li s-a spus despre promisiunea lui Dumnezeu din cartea Isaia, de a se ocupa de autoritățile civile care adoptă legi nedrepte (Isaia 10: 1). De fapt, Biblia conține multe pasaje condamnând perversiunea justiției de către autoritățile civile (Prov 17,15, 24:23, Ieșire 23: 7, Deut 16:18, Avacum 1: 4, Isa 60:14, Plângeri 3,34). Explicând de ce cetățenii Angliei aveau mult mai multă libertate decât omologii lor francezi, Charles Spurgeon (1834-1892) a declarat:

„Nu există pământ sub soare unde există o Biblie deschisă și o Evanghelie propovăduită, unde un tiran poate să-și păstreze locul… Să se deschidă Biblia pentru a fi citită de toți oamenii și nici un tiran nu va putea conduce mult în pace. Anglia își datorează libertatea Bibliei; iar Franța nu va avea niciodată libertate, de lungă durată și bine stabilită, până când ea nu va veni să respecte Evanghelia, pe care a respins prea mult … Religia lui Iisus îi face pe oameni să gândească, și a-i face pe oameni să gândească este periculos pentru puterea unui tiran.” (9)

Motive pentru un guvern civil

Prima referire la guvernarea civilă în Sfintele Scripturi se găsește în capitolul 9 din cartea Facerii. În acest capitol, Dumnezeu poruncește pedeapsa capitală pentru cei care iau viața ființelor umane, care sunt creați după chipul lui Dumnezeu. În acest sens, dreptul de a executa ucigași nu aparține în sine oficialilor guvernamentali, ci lui Dumnezeu care este autorul vieții și comandă pedeapsa cu moartea pentru omor în mai multe pasaje din Sfânta Scriptură (Ieșire 21:12, Num. 35: 33). Astfel, viața poate fi luată de la un individ numai dacă autoritățile civile o aplică sub legea și supravegherea lui Dumnezeu, deoarece sfințenia vieții umane este baza pe care Dumnezeu sancționează pedeapsa capitală. După cum explică John Stott:

„Pedeapsa capitală, potrivit Bibliei, departe de a micșora viața umană prin solicitarea morții ucigașului, demonstrează valoarea sa unică, cerând un echivalent exact cu moartea victimei.” (10)

Statul este un „rău necesar” ce trebuie supus legilor superioare ale lui Dumnezeu. După ce păcatul a intrat în lume, a devenit necesară înființarea guvernului civil pentru a opri violența. Cu toate acestea, statul nu a fost prevăzut în planul inițial al lui Dumnezeu pentru omenire, deoarece pune pe unii oameni într-o poziție de autoritate asupra altora. La începutul creației, însă, Facerea ne spune că bărbatul și femeia au trăit în strânsă părtășie cu Dumnezeu, sub autoritatea Sa directă și unică. (11)

Apoi Thomas Paine (1737-1809), un necreștin, a exprimat viziunea biblică asupra lumii când a rostit aceste cuvinte:

„Guvernul, chiar și în starea lui cea mai bună, nu este decât un rău necesar; în starea cea mai rea, unul intolerabil; pentru că atunci când suferim sau suntem expuși acelorași mizerii de către un guvern, la care ne-am putea aștepta într-o țară fără guvern, frustrarile noastre sunt intensificate prin faptul că furnizăm mijloacele prin care suferim. Guvernul, ca și rochia, este peticul inocenței pierdute; palatele împăraților sunt construite pe ruinele arborilor paradisului”. (12)

Înțelegerea guvernării civile ca rezultat al condiției noastre păcătoase justifică doctrina limitării puterilor statului. Ea a inspirat, atât în ​​Marea Britanie, cât și în America, instituirea unei ordini constituționale bazate pe controale și balanțe între ramurile guvernului – și anume legislativ, executiv și juridic.

Din moment ce toate ființele umane se nasc dintr-o natură păcătoasă, funcțiile statului ar trebui să fie verificate legal, deoarece niciunei ființe umane nu i se poate încredința prea multă putere.

Deoarece Dumnezeu a insuflat în fiecare dintre noi o dorință de libertate, tirania politică, așa cum a explicat Lordul Fortescue (1394-1479), este încercarea autorităților civile de a înlocui libertatea naturală printr-o condiție de servitute care satisface doar scopurile vicioase ale „conducători răi”. După cum a spus Fortescue, legea Angliei a oferit libertate poporului doar pentru că era îndatorată în totalitate față de Sfânta Scriptură. Astfel a citat din evanghelia după Marcu cap.2, vers.27 pentru a arăta că regii sunt chemați să conducă / guverneze de dragul împărăției, nu invers. În acest sens el deasemenea a remarcat:

“O lege este neapărat judecată drept crudă dacă sporește servitutea și diminuează libertatea, după care natura umană tânjește întotdeauna. Pentru că servitutea a fost introdusă de bărbați în scopuri vicioase. Dar libertatea a fost insuflată în natura umană de Dumnezeu. Prin urmare, libertatea luată de la oameni întotdeauna dorește să se întoarcă, așa cum este întotdeauna cazul când libertatea naturală este refuzată. Deci cel care nu favorizează libertatea este nerușinat și crud.” (13)

Prin plasarea legilor superioare ale lui Dumnezeu deasupra legilor umane, Sir Edward Coke (1552-1634) a considerat că legile fundamentale ale Angliei nu au fost concepute de stat, ci „scrise cu degetul lui Dumnezeu în inima omului”.(14) Coke a descris constituția Angliei ca un „sistem armonios” susținut în primul rând de legile superioare ale lui Dumnezeu. Apoi a continuat să declare că niciun statut adoptat de Parlament nu este valabil dacă nu Ȋl respectă pe Dumnezeu și legea. În cele din urmă, Lordul Coke a subliniat cu înțelepciune:

„În natură, vedem distincția infinită a lucrurilor care decurg dintr-o unitate, precum multe râuri dintr-o fântână, în corpul omului multe artere provin de la inimă, multe vene dintr-un ficat și multe sinapse din creier: această unitate admirabilă și impreuna-lucrare în diversitatea lucrurilor decurge doar de la Dumnezeu, fântâna și fondatorul tuturor legilor și constituțiilor bune”. (15)

Cum ideea de „evoluție” erodează statul de drept

Plasarea legilor superioare ale lui Dumnezeu deasupra celor umane a început să fie mai puternic provocată în secolul al XIX-lea. După lucrarea lui Charles Darwin, credința în evoluție presupunea inexistența ordinii morale naturale a lui Dumnezeu ca sursă principală de drept pozitiv. Astfel, pozitiviştii jurişti au decis să considere legea pozitivă a statului ca un simplu rezultat al forţei şi al luptei sociale. Pe scurt, un produs al voinței umane.

Dar dacă legile sunt prinse în credința „evoluției”, legile nu mai pot fi considerate ca având o moralitate transcendentă. Atunci însăși ideea de guvern sub lege își pierde fundația filosofică și, în consecință, societățile încep să nu aibă o condiție morală a culturii juridice care să le permită să împiedice în mod eficient apariția unui stat atotputernic. (16) După cum a subliniat JR Rushdoony:

„Când omul se preocupă de propria sa evoluție prin intermediul statului, statul devine un simbol absolut. Hegel, în acceptarea evoluției sociale, a făcut statul noul dumnezeu al ființei. Urmaşii lui Hegel în absolutizarea statului sunt marxiștii, fabienii și alți socialiști… Pe scurt, Dumnezeu și legea lui transcendentă sunt abandonate în favoarea unui nou zeu: statul. Evoluția duce astfel nu numai la revoluție, ci și la totalitarism. Teoria evoluționistă socială, așa cum a ajuns să se concentreze în Hegel, a făcut statul noul dumnezeu al ființei. Gândirea evoluționistă biologică, așa cum s-a dezvoltat de la Darwin, a făcut revoluția un mare instrument al acestui nou zeu și mijloacele de a înființa acest nou zeu, statul socialist științific.” (17)

În spatele fiecărei ordini juridice există întotdeauna un zeu, fie el Însuși Dumnezeu, fie aceia care au control asupra mecanismului de stat. (17) Statul devine un zeu în el însuși dacă nu există o raportare la o lege și o autoritate superioară. Oricând legea și statul sunt privite ca singura sursă de legalitate, conducătorii civili devine autorități atotputernice asupra vieții și libertății individului. Nu poate fi invocată nicio protecția legată împotriva tiraniei, dacă supremația legilor superioare ale lui Dumnezeu nu prevalează în societate. Douglas W. Kmiec, profesor de drept la Universitatea din Notre Dame, a remarcat corect:

„Perspectivele și opiniile antagoniste planului lui Dumnezeu, fie ele modelate în adoptări legislative sau spontan pe o perioadă lungă de timp prin hotărâri judecătoreşti, nu conduc la nişte legi statornice și au dus și continuă să duc la spulberarea fericirii noastre.” (18)

Complexitatea lucrurilor care funcţionează împreună în univers indică existența unui legiuitor suprem. După cum vedem lumea, trebuie să recunoaștem că mișcările sale sunt dirijate de reguli invariabile și fixe. Dacă există legi care susțin lumea, atunci cine a creat aceste legi?

În acest sens, după a comentat Montesquieu:

„Cei care afirmă că o fatalitate oarbă ar fi putut produce diferitele efecte pe care le vedem în această lume sunt vinovați de o absurditate foarte mare; căci ce poate fi mai absurd decât să pretindem că o fatalitate oarbă poate produce ființe inteligente?”

„Dumnezeu este legat de univers ca și Creator și Proniator. Legile prin care El a creat toate lucrurile sunt cele prin care El păstrează totul. El acționează conform acestor legi, deoarece El le cunoaște; El le cunoaște pentru că le-a făcut; și le-a făcut pentru că sunt din înțelepciunea și puterea Lui.

„Ființele particulare inteligente pot avea legi proprii, dar au și altele pe care niciodată nu le-au făcut… A spune că nu este nimic just sau nedrept decât ceea ce este poruncit sau interzis de legi pozitive [umane] este același lucru cu a spune că înainte de descrierea unui cerc, toate razele nu au fost egale.

„Prin urmare, trebuie să recunoaștem existența relațiilor de justiție antecedente legii pozitive și prin care acestea sunt stabilite … Dacă există ființe inteligente care au beneficiat de o altă ființă, ar trebui să fie recunoscătoare; dacă o ființă inteligentă a creat o altă ființă inteligentă, aceasta din urmă ar trebui să continue în starea inițială de dependență.

„Dar lumea inteligentă este departe de a fi atât de bine guvernată cum e cea fizică. Căci, deși prima are legile ei care sunt de natură proprie invariabile, totuși nu se supune lor așa de exact ca și lumea fizică. Acest lucru esta cauzat de faptul că, pe de o parte, ființele umane inteligente sunt de natură finită și, prin urmare, pot greși; și, pe de altă parte, natura lor le cere să fie libere. Prin urmare, ele nu se conformează în mod constant legilor lor primare; și chiar și pe acelea date de ele, le încalcă frecvent.

„Omul, ca ființă fizică, este, ca și alte corpuri, guvernat de legi invariabile. Fiind o ființă inteligentă, el încalcă neîncetat aceste legi stabilite de Dumnezeu și schimbă chiar și pe cele pe care el însuși le-a stabilit. Apoi, el este lăsat la propria sa voie, deși este o ființă limitată și subiect al ignoranței și erorii. Chiar și cunoașterea imperfectă pe care o are, o pierde ca pe o creatură sensibilă atunci când este grăbită de o mie de pasiuni impetuoase. O astfel de ființă ar putea uita în fiecare clipă pe Creatorul său. Din acest motiv, Dumnezeu i-a reamintit obligațiile sale prin legea religiei [iudeo-creștine]. (19)

Legea lui Dumnezeu deasupra legii statului

Când vine vorba de termenii legalității intelectul uman nu ar trebui să fie referința de bază, pentru că fiecare din noi este afectat de natura sa păcătoasă. Apoi, drepturile noastre de bază ar trebui considerate ca fiind cele revelate de Dumnezeu Însuși prin Sfintele Scripturi. Conforma doctrinei natura delecta, care înseamnă că natura umană a fost afectată de păcatul originar, legea nu trebuie să se bazeze pe înțelepciunea umană ci pe înțelepciunea lui Dumnezeu și pe voința Lui supremă. Așa cum Scriptura spune, “pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor” (Cor. 1, 25).

Statul de drept poate exista doar dacă autoritățile pot respecta prevalența ierarhică a legilor superioare ale lui Dumnezeu. Deși legea lui Dumnezeu este întotdeauna perfectă, înțelepeciunea lui Dumnezeu este întotdeauna perfectă, autoritățile umane sunt creaturi păcătoase care ar putea avea mintea controlată de dorințele trupului. Ele pot fi sclavi ai păcatului și rebeli împotriva lui Dumnezeu, deși cetățenii care aleg oameni păcătoși și ascultă de conducerea lor vicioasă sunt și ei deseamenea sclavi ai păcatului.

Ȋntrebarea fundamentală a statului de drept: ce autoritate vrem ca sursă superioară de putere asupra noastră, autoritatea unui Dumnezeu iubitor sau autoritatea unui conducător uman păcătos. Dacă vom decide pentru conducătorul păcătos, atunci, cum spune R.J. Rushdoony „nu avem dreptul să ne plângem de creșterea totalitarismului, de creșterea tiraniei – am cerut-o”. (20)

Pentru a evita tirania, William Blackstone (1723-1780) a declarat odată că nici o lege umană nu ar putea fi valabilă dacă contrazice legile superioare ale lui Dumnezeu care mențin și reglementează drepturile omului naturale la viață, libertate și proprietate. (21)  Conform înțelegerii biblice a lui Blackstone despre lege:

„Nici o lege umană nu ar trebui să sufere pentru a contrazice legile [lui Dumnezeu]… Iar, dacă o lege umană ar permite sau ne va cere să comitem (o faptă necreştina), suntem obligați să încălcăm legea umană sau altfel trebuie vom ofensa atât legile naturale cât și pe cele divine.” (22)

Înțelegerea biblică a rezistenței legale împotriva tiraniei

Când Dumnezeu deleagă autoritatea supremă conducătorilor umani, ei nu au nici o libertate să o folosească pentru a justifica tirania. De fapt, există exemple destul de remarcabile în Sfintele Scripturi, în care Dumnezeu poruncește în mod explicit neascultarea civilă împotriva statului. De exemplu, moașele egiptene au refuzat să se supună ordinului lui Faraon de a ucide copiii evrei: „Moașele însă s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut cum le poruncise regele Egiptului, ci au lăsat şi pe băieţi să trăiască”. (Ieşirea 1:17). La fel, 3 tineri evrei nu au ascultat de regele babilonian Nabucodonosor, când a comandat tuturor să se închine și să slăvească chipul său de aur (Daniel 6). Proorocul Daniel deasemenea a refuzat să asculte un decret dat de regele Darius care forța pe toată lumea să nu se roagă niciunui dumnezeu sau om în afara sa.

În Noul Testament, avem exemplul atitudinii primilor apostoli față de sinedriu, un consiliu evreiesc de preoți și învățători ai legii. Consiliul le-a ordonat să nu predice în numele lui Iisus Hristos. Cu toate acestea, în Fapte scrie că apostolii au refuzat să se supună deciziei lor și precum apostolul Petru a declarat cu îndrăzneală: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29). De fapt, zelul apostolilor pentru Dumnezeu a fost atât de mare încât au refuzat să fie reduşi la tăcere de către conducătorii nedrepți, chiar dacă un astfel de refuz a dus la arestarea și/sau execuția lor. Se considerau pe ei înșiși legați de Legea lui Dumnezeu de la început, și au continuat să predice Evanghelia ca și cum nu ar fi existat nicio interzicere. Pentru a fi ascultate, autoritățile civile trebuie ele însele mai întâi să asculte de legea lui Dumnezeu. Așa cum John Stot puncta:

„Dacă statul comandă (îngăduie) ceea e Dumnezeu interzice, sau interzice ceea ce Dumnezeu comandă (îngăduie) atunci datoria noastră de creștini este să rezistăm, nu să ne supunem, să fim neascultători față de stat pentru a asculta de Dumnezeu… Oricând se emit legi care contrazic legea lui Dumnezeu, neascultarea civilă devină o datorie creștină.” (23)

Deși primii apostoli au considerat că este total legal să nu se supună legilor nelegiuite, adepții de astăzi ai lui Hristos ar dori să citeze din capitolul 13 din Epistola Sf. Pavel către Romani pentru a justifica respectarea regulilor imorale ale dreptului pozitiv. Totuși, Pavel susține aici că ascultăm de autoritatea civilă căci ea nu este „frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea” (Romani 13,3). Dacă persoana care deține puterea de stat abuzează de puterea dată de Dumnezeu, „datoria noastră nu este de a ne supune, ci de a sta împotrivă”. (24)  Potrivit lui F.A. Schaeffer, o interpretare mai exactă a acestui pasaj ar indica în mod clar că „statul ar trebuie să fie un agent al justiției, reținând răul prin pedepsirea făptuitorului și de a proteja binele în societate. Când face invers, nu are autoritate corespunzătoare. Este o autoritate uzurpată și, ca atare, devine nelegiuită și este tiranie.” (25)

Dumnezeu a stabilit statul ca o autoritate delegată, nu ca o putere autonomă mai presus de lege. Când ascultăm de stat nu e ca și cum ascultăm de indivizii care sunt la cârma mașinăriei statale, ci o facem din ascultare față de o autoritate dată de Dumnezeu care are poruncă de la Dumnezeu să promoveze principiile naturale ale libertății și jutiției. Prin urmare așa cum explica Papa Ioan al XXIII-lea în enciclica  “Pacel in Terris”:

„Din moment ce dreptul la a porunci este cerut de ordinea morală și are izvorul în Dumnezeu, rezultă că, dacă autoritățile civile adoptă legi sau ordonă ceva ce se opune ordinii morale și, prin urmare este contrar voinței lui Dumnezeu, nici legile făcute și nici autorizația primită nu se pot lipi pe conștiința cetățenilor, din moment ce Dumnezeu are un drept mai mare de a fi ascultat, decât omul. . În caz contrar, autoritatea se descompune complet și are ca rezultat un abuz rușinos.” (26)

Pentru că Sf. Pavel a spus despre Cuvântul lui Dumnezeu că nu poate fi legat (2 Tim. 2, 9), dreptul de a rezista împotriva tiraniei este un element important al sistemului de legi poruncit de Dumnezeu. Din acest motiv, așa cum spunea John Knox (1513-1572), rebelii împotriva unui legi imorale sunt ca și cei care se opun diavolului în persoană, “cel care abuzează de sabia și autoritatea lui Dumnezeu.” (27) Knox a afirmat că oricui îndrăznește să conducă asupra unei națiuni împotriva legii lui Dumnezeu i se poate sta împotrivă, chiar și prin forță dacă este necesar. (28) Dacă un conducător civil își dorește în mod clar să distrugă fundația creștină a societății

“Dumnezeu a poruncit să nu-l ascultăm, ci dimpotrivă a fost deacord și a răsplătit pe toți cei care s-au opus poruncilor ne-dumnezeiești și pline de ură oarbă.” (29)

Samuel Rutherford (1600-1661), un presbyterian scoțian, precum John Knox, a dezvoltat în „Lex Rex” o doctrină consistentă a rezistenței legale împotriva tiraniei politice. Potrivit lui Rutherford, dacă oamenii doresc să se elibereze efectiv de o asemenea tiranie, atunci ei vor trebui să-și păstreze dreptul inalienabil de a nu se supune în cele din urmă legislației nedrepte. Pentru el, „o putere etică, politică sau morală, de a asupri, nu este de la Dumnezeu și nu este o putere [legală], ci o abatere licențioasă a unei puteri [legale]” (30). Ca răspuns la regaliștii cărora le plăcea să folosească capitolul 13 din Epistola către Romani pentru a condamna orice formă de rezistență împotriva guvernului, ca o rezistență împotriva lui Dumnezeu însuși, Rutherford a proclamat cu îndrăzneală:

“Este o blasfemie a crede sau a spune că un rege care bea sângele inocent și distruge Biserica lui Dumnezeu, comite aceleași acte de tiranie pe care le-ar face Dumnezeu dacă ar fi prezent aici.” (31)

John Locke (1634-1704), ale cărui idei legislative și politice au oferit justificarea legală a „Revoluției glorioase” din 1688 din Marea Britanie, a susținut că parlamentarii se poziţionează într-o „stare de război” împotriva societății ori de câte ori se străduiesc să distrugă drepturile „naturale” la viață, libertate și proprietate. Pentru Locke, niciun guvern nu are dreptul să reducă aceste drepturi fundamentale ale cetățeanului. Dacă ar fi așa, Locke susține că oamenii ar trebuie lăsați în mâinile lui Dumnezeu, sub acoperirea Lui împotriva oricărei forțe sau violențe. (32)

Părinții fondatori ai Americii au recunoscut pe deplin principiul rezistenței legale împotriva tiraniei și s-au bazat pe aceasta pentru a-și justifica acțiunile revoluționare împotriva guvernului britanic în 1776. Scrisă de către Thomas Jefferson, Declarația de Independență a SUA susține că revoluția este ultimul recurs al unui popor liber împotriva „unui lung șir de abuzuri și uzurpări” din partea guvernului. Astfel, ei și-au justificat acțiunile pe motiv că Dumnezeu a înzestrat fiecare ființă umană cu drepturi naturale la viață, libertate și căutarea fericirii, care sunt drepturi fundamentale pe care nici statul nu le poate lua de la ei.

Bineînțeles, orice mișcare revoluționară, după cum spune Papa Paul al VI-lea în enciclica sa „Popularum Progressio”, nu poate fi justificată decât în situații extraordinare „în care există o tiranie manifestă, de lungă durată, care ar aduce mari daune drepturilor personale fundamentale și prejudicii periculoase la binele comun al țării.” (33) Cu toate acestea, recurgerea la violență, ca mijloc de a îndrepta greșelile statului împotriva statului de drept, riscă să producă noi forme de nedreptate. De aceea, Papa Paul al VI-lea a afirmat de asemenea că mișcarea revoluționară poate fi efectuată doar ca ultim remediu împotriva tiraniei îndelungate, deoarece, așa cum a spus el, „un rău adevărat nu trebuie luptat cu costul unei stări de mizerie și mai mare”. (33)

Statul de drept, creștinismul și drepturile omului

Conform concepției lumii iudeo-creștine, ființele umane au fost create de Dumnezeu și, ca atare, nu au „dobândit” niciodată drepturile lor fundamentale de la stat. Aceste drepturi nu sunt rezultatul unei munci realizate de ei, ci ele decurg direct din natura fiecărei ființe umane care este întotdeauna creată după chipul lui Dumnezeu cel iubitor (Facere 1, 26)

Potrivit Facerii 1, 27-28 Dumnezeu a făcut pe om după chipul său, bărbat şi femeie, poruncindu-le să umple pământul și să-l supună. Găsim aici un înțeles foarte special pentru recunoașterea demnității umane, ca rezultat al relației dintre Dumnezeu şi creaturile sale umane, pe care căderea în păcat le-a distorsionat dar nu le-a distrus. Din acest fapt rezultă, de exemplu, că văduvele nu vor fi arse (de vii) pe piramidele funerare ale soțului lor precum în India și că oamenii nu vor fi vânduți ca sclavi precum în Sudan. (34)

În fiecare an, Freedom House, o organizație laică, face un studiu pentru a analiza situația democrației și a drepturilor omului pe tot globul. An de an, concluzionează că cele mai multe națiuni democratice ce respectă statul de drept sunt majoritar – protestante. Pe de altă parte, Islamul și marxismul, acesta din urmă o religie seculară, par să ofere cele mai grave obstacole pentru realizarea democrației și a drepturilor omului. De fapt, negarea celei mai largi game de drepturi fundamentale ale omului vine tocmai din țările marxiste și din majoritatea celor musulmane. Cele mai grave încălcări ale drepturilor omului sunt Libia, Arabia Saudită, Sudanul, Siria, Turkmenistan și regimurile marxiste unice ale Cubei și Coreei de Nord. (35)

Spre deosebire de Islam, creștinismul a democratizat manierele politice și este totuși principala forță morală care reunește valorile democratice în Occident. Acesta oferă cel mai puternic argument pentru protecția drepturilor fundamentale ale omului. Pentru Paul L. Maier, profesor de istorie antică la Universitatea de Vest din Michigan, „nici o altă religie, filozofie, învățătură, națiune, mișcare – orice – nu a schimbat lumea în bine, așa cum a făcut-o creștinismul”. (36)

Declarând că toți stăm pe o bază egală înaintea lui Dumnezeu, creștinismul oferă cele mai bune fundamente morale pentru egalitatea socială și politică. (34) Dacă creștinismul este adevărat, individul, bărbat sau femeie, nu este doar mai important, ci cu mult mai preţios decât organul social. Acest lucru ajută să explice, în opinia lui Charles Colson, „de ce creștinismul a oferit întotdeauna nu numai o apărare viguroasă a drepturilor omului, ci și cea mai robustă protecţie împotriva tiraniei”. (34)

Concluzie

Un fapt vizibil în zilele noastre de relativism moral este abandonul gradual a credinței și culturii creștine în lumea occidentă. Ca rezultat fundația morală a legii a fost puternic subminată. Occidentanții care cred că abandonul creștinismului va servi democrației și statului de drept sunt ignoranți orbi, pentru că un astfel de abandon a adus deja totalitarism și crime în masă în mai multe țări occidentale, mai ales în Geramnia și Rusia. Orice analiză onestă a istoriei contemporane occidentale ar trebui să recunoască că nu există o protecție legată eficientă împotriva tiraniei, pe termen lung, fără a susține standardele înalte ale justiției și moralității aduse în contextul societății occidentale de creștinism

Occidentalii care își disprețuiesc moștenirea creștină ar trebui să fie mult mai bine informaţi că de nu ar fi această religie, nu ar avea libertățile de care se bucură astăzi, de exemplu dreptul de a dezonora sursa acestor libertăți, și anume creștinismul. (37) În ceea ce privește climatul multiculturalismului, ar fi mai bine să se gândească mult mai atent la cuvintele rostite de un mare istoric, Carlton Hayes:

„Ori de câte ori idealurile creștinilor au fost acceptate și practicate cu sinceritate, a existat o libertate dinamică; și ori de câte ori creștinismul a fost ignorat sau respins, persecutat sau legat de stat, a apărut tirania.” (38)

Autor: Augusto Zimmermann
Sursa: Creation.com | The Christian foundations of the rule of law în the West: a legacy of liberty and resistance against tyranny

Traducător: Armand Ionescu

Referințe și note

  1. Frothingham, R., The Rise of the Republic of the United States, Brown, Boston, MA, p. 6, 1910.
  2. Constant, B., De La Liberté Des Anciens Comparée à celle des Modernes; from: ‘Écrits Politiques’, Folio, Paris, pp. 591–619, 1997.
  3. Fustel De Coulanges, N.D., The Ancient City : A Classic Study of the Religious and Civil Institutions of Ancient Greece and Rome, Doubleday Anchor, New York, p. 223, 1955.
  4. St Augustine; The City of God, Book III, par. 28, Cambridge University Press, Cambrdge, UK, 1998.
  5. Tamanaha, B.Z., On The Rule of Law: History, Politics, Theory, Cambridge University Press, Cambridge, UK, p. 23, 2004.
  6. Batten, D. (Ed.), The Answers Book, Creation Ministries International, Brisbane, p. 7, 1999.
  7. Bracton, H., On the Laws and Customs of England, Vol. II, Harvard University Press, Cambridge, MA, p. 25, 1968.
  8. Bracton, ref. 7, p. 33.
  9. Spurgeon, C.H., Joy Born at Bethlehem; in: Water, M. (Ed.), Multi New Testament Commentary, John Hunt, London, p. 195, 1871.
  10. Stott, J., Christian Basics: An Invitation to Discipleship, Monarch Books, London, p. 79, 2003.
  11. Adamthwaite, M., Civil Government, Salt Shakers 9:3, June 2003.
  12. Paine, T., Of the origin and design of government; in: Boaz, D. (Ed.), The Libertarian Reader: Classic and Contemporary Writings from Lao-Tzu to Milton Friedman, Free Press, New York, p. 7, 1997.
  13. Fortescue, Sir J., De Laudibus Legum Anglie, translated with Introduction by Chrimes, S.B., Cambridge University Press, Cambridge, UK, Chapter XLII, p. 105, 1949.
  14. 7 Co. Rep. I, 77 Eng. Rep. 277 (K.B. 1960). Apud: Wu, John C.H.; Fountain of Justice: A Study in the Natural Law, Sheed and Ward, New York, p. 91, 1955.
  15. Coke, Sir E., Third Reports, 3. Apud: Sandoz; Elliz; The Roots of Liberty—Introduction; in: The Roots of Liberty: Magna Carta, Ancient Constitution, and Anglo-American Tradition of the Rule of Law, University of Missouri Press, Columbia, MO, p. 137, 1993.
  16. See Noebel, D., The Battle for Truth, Harvest House Publishers, Eugene, OR, p. 232, 2001.
  17. Rushdoony, R.J., Law and Liberty, Ross House Books, Vallecito, CA, p. 33, 1984.
  18. Kmiec, D.W., Liberty misconceived: Hayek’s incomplete theory of the relationship between natural and customary law; in: Ratnapala, S. and Moens, G.A. (Eds.), Jurisprudence of Liberty, Butterworths, Adelaide, SA, Australia, p. 145, 1996.
  19. De Montesquieu, C., The Spirit of Laws, Book I, Chapter 1, 1748.
  20. Rushdoony, ref. 17, p. 35.
  21. Blackstone, W., The Sovereignty of the Law—Selections from Blackstone’s Commentaries on the Laws of England, McMillan Publishers, London, pp. 58–59, 1973.
  22. Blackstone, ref. 21, pp. 27–31.
  23. Stott, J., The Message of Romans: God’s Good News for the World, Inter-Varsity Press, London, p. 342, 1994.
  24. Stott, ref. 10, p. 78.
  25. Schaeffer, F.A., A Christian Manifesto, Crossway, Westchester, p. 91, 1988.
  26. Pacem in Terris, Encylical letter of Pope John XXIII, Paragraph 51, 1963.
  27. Knox, J., On Rebellion, Cambridge University Press, Cambridge, p. 192, 1994.
  28. Knox, ref. 27, p. 178.
  29. Knox, ref. 27, p. 95.
  30. Rutherford, S., ‘Lex Rex’, or The Law and the Prince; in: The Presbyterian Armoury, vol. 3, p. 34, 1846.
  31. Rutherford, ref. 30, Arg. 4.
  32. Locke, J., Second Treatise on Civil Government, Sec. 222; From Locke, J., Political Writings, Penguin Books, London, p. 374, 1993.
  33. Popularum Progressio, Encyclical letter of Pope Paul VI, Paragraph 31, 1967.
  34. Colson, C. and Pearcey, N., How Now Shall We Live? Tyndale, Wheaton, IL, p. 131, 1999.
  35. Karatnycky, A., Piano, A. and Puddington, A. (Eds.),Freedom in the World 2003: The Annual Survey of Political Rights and Civil Liberties, Freedom House, New York, pp. 11–12, 2003.
  36. Maier, P.L., foreword to: Schmidt, A.J., How Christianity Changed the World, Zondervan, Grand Rapids, MI, p. 9, 2004.
  37. Schmidt, A.J., How Christianity Changed the World, Zondervan, Grand Rapids, MI, p. 13, 2004.
  38. Hayes, C.J.H., Christianity and Western Civilization, Stanford University Press, Stanford, CA, p. 21, 1954.
Share, dacă ți-a plăcut articolul: