Viața lui Gottfried Wilhelm Leibniz. Unul dintre cele mai puternice spirite ale civilizației occidentale.

Gottfried Wilhelm Leibniz [născut la 21 Iunie/ 1 Iulie 1646, în Leipzig, Germania – decedat la 14 Noiembrie 1716 in Hanovra, Germania] a fost filozof, matematician și consilier politic german, recunoscut atât ca metafizician, cât și ca logician, distingându-se și pentru invenția independentă a calculului diferențial și integral.

Tinerețea și Educația

Leibniz s-a născut într-o familie luterană evlavioasă, aproape de sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani, război care a prefacut Germania în ruine. Ca adolescent, a fost educat în Școala Nicolai, dar a fost în mare măsură autodidact, studiind în biblioteca tatălui său; acesta din urmă murind în 1652. La Paștele anului 1661, el este admis la Universitatea din Leipzig ca student la drept; acolo intră în contact cu convingerile oamenilor care au revoluționat știința și filozofia – precum Galileo, Francis Bacon, Thomas Hobbes și René Descartes.

Leibniz a visat la împăcarea – un verb pe care el nu a ezitat să-l folosească de mai multe ori pe tot parcursul carierei – acestor gânditori moderni cu Aristotel, al scolasticilor. Lucrarea sa de bacalaureat, De Principio Individui („Despre principiul Individului”), care a apărut în mai 1663, a fost parțial inspirată de nominalismul luteran [teoria conform căreia universaliile (nume dat noțiunilor generale în filozofia scolastică) nu au realitate, ci sunt simple nume] și a subliniat valoarea existențială a individului, care nu trebuie explicat nici exclusiv prin materie, nici exclusiv prin formă, ci mai degrabă prin întreaga sa ființă (entitate tota). Această noțiune a reprezentat germenele viitorului „monad”.

În 1666 el a scris De Arte Combinatoria („Despre Arta Combinației”), în care a formulat un model reprezentând strămoșul teoretic al computerelor moderne: toată gândirea, toată descoperirea, verbală sau non-verbală, poate fi redusă la o combinație ordonată de elemente precum numere, cuvinte, sunete sau culori.

După ce și-a încheiat studiile juridice în 1666, Leibniz a aplicat pentru diploma de doctor în drept. El a fost refuzat din cauza vârstei și, în consecință, a părăsit orașul natal pentru totdeauna. La Altdorf – orășelul universitar din orașul liber Nürnberg –  disertația lui, De Casibus Perplexis („Despre Cazuri Perplexe”), i-a oferit imediat titlul de doctor, precum și oferta de a ocupa un post de profesor, pe care totuși l-a refuzat. În timpul șederii sale la Nürnberg, el s-a întâlnit cu Johann Christian barod de Boyneburg, unul dintre cei mai distinși politicieni germani ai zilei. Boyneburg l-a luat în slujba sa și l-a prezentat la curtea prințului-elector, arhiepiscopul de Mainz, Johann Philipp von Schönborn, unde se va preocupa de chestiuni legate de drept și de politică.

Regele Ludovic al XIV-lea al Franței era o amenințare crescândă pentru Sfântul Imperiu Roman. Pentru a îndepărta acest pericol și a devia interesele regelui în altă direcție, arhiepiscopul spera să-i propună lui Ludovic un proiect pentru o expediție în Egipt; pentru că folosea religia drept pretext, el și-a exprimat speranța că proiectul va promova reunirea bisericii. Leibniz, lucrează în scopul acestei reuniuni la Demonstrationes Catholicae. Cercetările sale l-au determinat să localizeze sufletul într-un punct – acesta a fost un nou progres spre monadă – și să dezvolte principiul rațiunii suficiente (nimic nu se întâmplă fără un motiv). Meditațiile sale asupra teoriei dificile a acestui punct au fost legate de problemele întâlnite în optică, spațiu și mișcare; ele au fost publicate în 1671 sub tiltul general Hypothesis Physica Nova („Noua Ipoteză Fizică”). El a afirmat că mișcarea depinde, ca și în teoria astronomului german Johannes Kepler, de acțiunea unui spirit (Dumnezeu).

În 1672, electorul l-a trimis pe tânărul jurist într-o misiune la Paris, unde a sosit la sfârșitul lunii martie. În septembrie, Leibniz s-a întâlnit cu Antoine Arnauld, un teolog jansenist (jansenismul a fost o mișcare romano-catolică neortodoxă care a dat naștere unei forme rigide de morală) recunoscut pentru scrierile sale împotriva iezuiților. Leibniz a căutat ajutorul lui Arnauld pentru reunirea bisericii. Odată cu moartea lui Freiherr von Boyneburg în decembrie 1672 și a Electorului de Mainz în februarie 1673, el rămâne fără protectori; acum este însă liber să-și continue studiile științifice. În căutarea unui sprijin financiar, el construiește o mașină de calcul și o prezintă Societății Regale în timpul primei sale călătorii la Londra, în 1673.

La sfârșitul anului 1675 Leibniz pune bazele calculului integral și a calculului diferențiat. Odată cu această descoperire, el încetează a mai considera timpul și spațiul ca substanțe – un alt pas mai aproape de monadologie. El a început să dezvolte noțiunea conform căreia conceptele de extindere și mișcare conțin un element al imaginarului, astfel încât legile fundamentale ale mișcării nu puteau fi descoperite doar printr-un simplu studiu al naturii lor. Cu toate acestea, el continuă să susțină faptul că extinderea și mișcarea ar putea oferi un mijloc de explicare și predicție a fenomenului.

Astfel, spre deosebire de Descartes, Leibniz a considerat că nu ar fi contradictoriu să susținem că această lume este un vis bine-relaționat. Dacă mișcarea vizibilă depinde de elementul imaginar regăsit în conceptul de extindere, ea nu mai poate fi definită prin simpla mișcare locală; ea trebuie să fie rezultatul unei forțe. Criticând formularea carteziană a legilor mișcării, cunoscută sub numele de mecanică, Leibniz a devenit, în 1676, fondatorul unei noi formulări, cunoscută sub numele de dinamică, care înlocuiește energia cinetică pentru conservarea mișcării. În același timp, pornind de la principiul conform căruia lumina urmează calea care opune cea mai mică rezistență, el credea că ar putea demonstra ordonarea naturii către un scop sau o cauză finală.

Perioada hanoveriană

Leibniz își continuă activitatea, dar nu ocupă încă o poziție aducătoare de venituri. Totuși, până în octombrie 1676, el acceptă un post în serviciul lui John Frederick, ducele de Braunschweig-Lüneburg. John Frederick, convertit de la lutheranism la catolicism în 1651, devine duce de Hanovra în 1665. El îl numește pe Leibniz ca bibliotecar, dar începând din februarie 1677 Leibniz solicită postul de consilier, care i-a fost acordat în cele din urmă în 1678.

Încercând să devină util în toate aspectele, Leibniz propune ca educația să devină mai practică, să fie înființate academii; el lucrează la prese hidraulice, mori de vânt, lămpi, submarine, ceasuri și o mare varietate de dispozitive mecanice; de asemenea, concepe un mijloc de perfecționare a cărucioarelor și face experimente cu fosfor. Leibniz dezvoltă și o pompă de apă pe bază de mori de vânt, care îmbunătățește exploatarea minelor din Munții Harz și între anii 1680 și 1685 muncește frecvent în aceste mine ca inginer. Leibniz este considerat a fi unul dintre creatorii geologiei datorită observațiilor pe care le-a compilat aici, inclusiv ipoteza conform căreia Pământul a fost topit la început. Aceste numeroase preocupări nu l-au împiedicat în activitatea sa în domeniul matematicii: în martie 1679 el perfecționează sistemul de numărare binar (adică folosind doi ca bază) și la sfârșitul aceluiași an el propune baza pentru analiza sitului, acum cunoscută ca topologie generală, o ramură a matematicii care se ocupă cu proprietățile selectate ale colecțiilor de elemente fizice sau abstracte conexe. El lucrează de asemenea și la dinamica și filosofia sa, care devine din ce în ce mai anti-carteziană. În acest moment moare ducele John Frederick, la 7 ianuarie 1680, având ca succesor pe fratele său, Ernest Augustus I.

Franța devine mai intolerantă acasă – între 1680 și 1682 au existat persecuții dure ale protestanților, care au deschis calea revocării Edictului de la Nantes în 18 octombrie 1685, și din ce în ce mai amenințătoare la frontiere, încă din 1681, în ciuda păcii domnești, Ludovic al XIV-lea preia orașul Strasbourg și cere 10 orașe din Alsacia. Franța devine astfel un adevărat pericol pentru imperiu, care fusese deja zdruncinat la est printr-o revoltă maghiară și prin avansarea turcilor, opriți doar de victoria lui Ioan al III-lea Sobieski, regele Poloniei, la asediul Vienei în 1683. Leibniz a slujit atât prințului său, cât și imperiului, ca patriot. El i-a sugerat prințului său un mijloc de a crește producția de fibre de in și a propus un proces de desalinizare a apei; el a recomandat clasificarea arhivelor și a scris, în ​​franceză și în latină, un pamflet violent împotriva lui Ludovic al XIV-lea.

În aceeași perioadă, Leibniz continuă să-și perfecționeze sistemul metafizic prin cercetarea noțiunii de cauză universală a tuturor ființelor, încercând să ajungă la un punct de pornire care să reducă rațiunea la o algebră a gândului. El își continuă și dezvoltările în matematică; în 1681 este preocupat de proporția dintre un cerc și un pătrat circumscris și, în 1684, de rezistența solidelor. Tot in 1684 el publică Nova Methodus pro Maximis et Minimis („Noua metodă pentru cel mai mare și cel mai mic”), care reprezintă o expunere a calculului său diferențial.

Apare în aceeași perioada lucrarea Meditationes de Cognitione, Veritate et Ideis (Reflecții asupra Cunoașterii, Adevărului și Ideilor), definind astfel teoria lui Leibniz despre cunoaștere: lucrurile nu sunt văzute în Dumnezeu – așa cum a sugerat Nicolas Malebranche – ci mai degrabă există o analogie, o relație strânsă, între ideile lui Dumnezeu și cele ale omului, o identitate între logica lui Dumnezeu și cea a omului.

Tot în această lucrare Leibniz a criticat versiunea lui Descartes cu privire la argumentul ontologic al existenței lui Dumnezeu și a oferit o versiune proprie. În februarie 1686 Leibniz a scris lucrarea Discours de métaphysique (Discursul de Metafizică), care conține prima formulare explicită a principiului său de identitate a necunoscutelor (este imposibil ca două obiecte distincte numeric să aibă aceleași proprietăți). În publicația Acta din martie, el dezvăluie dinamica sa într-o piesă intitulată Brevis Demonstratio Erroris Memorabilis Cartesii et Aliorum Circa Legem Naturae („Scurtă demonstrație a erorii memorabile a lui Descartes și a altora despre Legea naturii”).

O evoluție ulterioară a vederilor lui Leibniz, descoperită într-un text scris în 1686, dar nepublicat pentru mult timp, a fost generalizarea sa cu privire la propoziții, și anume că în orice propoziție afirmativă adevărată, indiferent dacă este necesară sau contingentă, predicatul este conținut în noțiunea subiectului. Această noțiune părea să implice determinismul și astfel, să submineze libertatea umană – la fel ca și concepția lui Leibniz despre monade, substanțele individuale asemănătoare sufletelor, care alcătuiesc universul, într-un sens „conținând” toate trecuturile și viitorurile lor. Soluția lui Leibniz era să susțină că, deși fiecare monadă conține deja toate acțiunile sale viitoare, Dumnezeu poate crea acele acțiuni ca fiind „libere”.

În 1685 Leibniz este numit istoric pentru Casa Brunswick și cu această ocazie, Hofrat („consilier al instanței”). Slujba lui era să dovedească, cu ajutorul genealogiei, că originea casei princiare era în Casa lui Este, o familie princiară italiană, care i-ar permite Hanovrei să pretindă un al nouălea electorat. În căutarea acestor documente, Leibniz își începe călătoriile în noiembrie 1687. Trecând prin sudul Germaniei, ajunge în Austria, unde află că Ludovic al XIV-lea a declarat din nou stare de război; în Viena este bine primit de către împărat; pleacă apoi în Italia. Oriunde va merge, el se întâlnește cu oameni de știință și își continuă astfel lucrarea de învățământ; publică eseuri despre mișcarea corpurilor celeste și despre durata lucrurilor. Se întoarce la Hanovra la jumătatea lunii iulie 1690. Eforturile lui nu fuseseră în zadar. În octombrie 1692, Ernest Augustus obține învestitura electorală.

Până la sfârșitul vieții, Leibniz își continuă datoria ca istoric. Cu toate acestea, el nu s-a limitat la genealogia Casei din Brunswick; ci și-a lărgit țelul către o istorie a Pământului, care a inclus aspecte precum: evenimentele geologice și descrieri ale fosilelor. A căutat, cu ajutorul monumentelor și lingvisticii, originea și migrația popoarelor, nașterea și progresul științelor, eticii și politicii și, în final, elemente ale istoriei sacre. În acest proiect al unei istorii universale, Leibniz nu a pierdut niciodată din vedere faptul că totul se sincronizează. Chiar dacă nu a reușit să scrie această istorie, efortul său a fost unul influent deoarece el a născocit combinații noi ale unor idei vechi și a inventat alte idei cu totul noi.

În 1691, Leibniz a fost numit bibliotecar la Wolfenbüttel și și-a transmis descoperirile în articole din revistele științifice. În 1695 el a explicat o parte din teoria dinamică a mișcării în Système nouveau („New System”), care a tratat relația dintre substanțe și armonia prestabilită dintre suflet și trup: Dumnezeu nu are nevoie să determine acțiunea omului prin mijloacele gândurilor, așa cum afirma Malebranche, sau să pună la cale un fel de ceas pentru a le îmbina pe cele două; ci mai curând, Ceasornicarul Suprem a potrivit atât de mult trupul și sufletul încât acestea corespund – își  dau sens unul altuia – încă de la început.

În 1697, în lucrarea De Rerum Originatione (Despre Originea Finală a Lucrurilor) Leibniz dezvoltă un argument cosmologic pentru existența lui Dumnezeu, încercând să demonstreze că originea ultimă a lucrurilor nu poate fi alta decât Dumnezeu. În 1698, De Ipsa Natura („Despre Natura Însăși”) explică activitatea internă a naturii în termenii teoriei dinamicii lui Leibniz.

Toate aceste scrieri s-au opus cartezianismului, care a fost considerat a fi dăunător credinței. Au urmat, într-o succesiune rapidă, planuri de creare a academiilor germane. Cu ajutorul electoarei Sophia Charlotte, fiica lui Ernest Augustus și viitoarea primă regină a Prusiei (ianuarie 1701), este înființată la 11 iulie 1700 Academia Germană de Științe din Berlin.

La 23 ianuarie 1698 Ernest Augustus moare și este succedat de fiul său, George Louis. Leibniz se trezește în fața unui prinț needucat, necioplit, un petrecăreț care îl ține în umbră. Leibniz profita de orice ocazie pentru a părăsi Hanovra, el find mereu în mișcare; singurul său confort era dat de prietenia cu Sophia Charlotte și cu mama ei, prințesa Sophia. Încă o dată, el a început să lucreze la reuniunea bisericii: în Berlin s-a dorit unirea luteranilor calviniști; la Paris, a trebuit să domolească opoziția episcopului Bénigne Bossuet; în Viena (unde Leibniz revine în anul 1700), înrolează sprijinul împăratului, care a avut o mare greutate; în Anglia, anglicanii erau cei care aveau nevoie de convingere.

În Anglia, moartea lui William în anul 1700, ducele de Gloucester, l-a făcut pe George Louis, strănepotul lui James I, un posibil moștenitor al tronului. A căzut în sarcina lui Leibniz, ca jurist și istoric, să construiască argumentele privind drepturile Casei Braunschweig-Lüneburg în legătură cu această succesiune.

Războiul Succesiunii Spaniole a început în martie 1701 și nu s-a soldat cu o înțelegere până în septembrie 1714, la Tratatul de la Baden. Leibniz și-a urmat cursul vieții ca patriot ostil față de Ludovic al XIV-lea. Faima sa ca filozof și om de știință s-a răspândit în toată Europa; este numit membru al Academiei de Științe din Paris în anul 1700 și păstrează corespondența cu cei mai importanți oameni de știință europeni ai zilei. Dacă publică puțin în această perioadă, este din cauza faptului că scrie Theodicee („Teodiceea”), care este publicată în anul 1710. În această lucrare el și-a expus ideile despre justiția divină, în special despre problema răului, susținând că lumea actuală este cea mai bună dintre toate lumile pe care ar fi putut să le creeze Dumnezeu – o viziune batjocorită în romanul satiric faimos al lui Voltaire: Candide (1759).

Leibniz a fost impresionat de calitățile țarului rus Petru cel Mare, iar în octombrie 1711 conducătorul îl primește pentru prima dată. După aceasta, el rămâne în Viena până în septembrie 1714, iar în acest timp împăratul îl promovează la rangul de Reichhofrat („consilier al imperiului”) și îi dă titlul de Freiherr („baron”). Cam în această perioadă scrie “Principiile naturii și ale Slavei sădite în rațiune”, care inaugurează un fel de armonie prestabilită între acestea două. Mai apoi, în 1714 scrie Monadologia, care sintetizează filosofia cuprinsă în Téodicée. În august 1714, moartea reginei Anne îl aduce la tronul englez pe George Ludovic, sub numele de George I. Întorcându-se la Hanovra, unde se afla de fapt în arest la domiciliu, Leibniz reîncepe lucrul la Annales Imperii Occidentis Brunsvicenses (1843 -46; „Analele Braunschweig din Imperiul de Vest”). În iunie 1716, la Bad-Pyrmont, se întâlnește pentru ultima dată cu Petru cel Mare. Din acest moment începe să sufere mult din cauza gutei și este țintuit la pat până la moartea sa.

Leibniz era un bărbat de înălțime medie, cu o aplecare a umerilor, spătos, dar crăcănat, ba în stare să stea gânditor timp de mai multe zile așezat în același scaun, ba străbătând drumurile Europei vara și iarnă. Era un muncitor neobosit, un scriitor universal de scrisori (avea mai mult de 600 de corespondenți), patriot și cosmopolit, un mare om de știință și unul dintre cele mai puternice spirite ale civilizației occidentale.

Autori: Yvon Belaval și Brandon C. Look
Sursa: Encyclopaedia Britannica | Gottfried Wilhelm Leibniz

Traducător: Roxana Melinte