Doar harul înfrumusețează cu adevărat
Totul înăuntrul omului pornește de la acel sâmbure de univers numit gând. Gândurile sunt unduiri a căror interferențe și ramificări țes peisajul lăuntric. Inevitabil, sufletul capătă culoarea gândului pe care-l cultivă și se întipărește prin cumulare de emoțiile și intențiile pe care le ține. Astfel, mintea ia forma a ceea ce contemplă, iar sufletul fiecăruia este portretul neterminat lucrat în fiece clipă cu penelul gândului.
Fiece zi aduce fie un retuș sau un plus ce apropie chipul „omului tainic al inimii” de Modelul său divin, fie o mâzgăleală deșartă sau o schimonosire vătămătoare. Astfel înțelegem de ce „după cum îți sunt gândurile, așa îți va fi și viața” (starețul Tadei din Serbia). Gândurile frumoase și simțămintele bune urzesc veșmânt frumos sufletului, și vistieria de bunătăți dinlăuntru se răsfrânge și în afară: în cuvânt, pe chip, în gesturi, în înfățișare.
De aceea păcatul urâțește pe om, căci păcatul este însuși urâtul la sursa lui, e urâțirea originară, iar harul înfrumusețează, căci harul este însuși Frumosul, lucrarea lui Dumnezeu de întipărire a vieții și frumuseții Sale în cuprinsul făpturii. Viața în Dumnezeu înseamnă modelare după frumusețea Lui. Iar viața în afara lui Dumnezeu nu este viață, ci îmbrățișarea urâtului, strâmbarea naturii prin întunecarea chipului divin din om, a cărui strălucire o susține doar strălucirea luminii lui Dumnezeu.
Este îndeobște cunoscut (sau măcar intuit de majoritatea oamenilor) că patimile și viciile pun pe înfățișare amprenta urâțeniei lor, iar virtutea luminează și înfrumusețează fața. De pildă, bețivul se cunoaște după față, dar și sufletul curat după expresia ochilor.
„Am cunoscut cândva un băiețel. Avea un chip îngeresc, smerit, conștiincios, blând, cu fețișoara albă și îmbujorată; ochișorii albaștri, plini de bunătate și liniștiți. Dar când a crescut, a început să trăiască în necurăție și a pierdut harul lui Dumnezeu; și ajuns la vârsta de treizeci de ani se asemăna și unui om și unui drac, și unei fiare sălbatice, și unui tâlhar, și întregul său chip era scârbos și cumplit.
Am cunoscut așijderea și o fetiță de o mare frumusețe, cu fața luminată și plăcută, încât mulți îi zavistuiau frumusețea. Dar prin păcate și-a pierdut harul, și-ți era lehamite să te uiți la ea. Dar am văzut și altele. Am văzut oameni care au venit în monahism cu fețele urâțite de păcate și de patimi, dar prin pocăință și viață cinstită s-au schimbat și au dobândit un foarte plăcut chip.
Și mi-a mai dat Domnul a vedea la Vechiul Russikon, în vremea spovedaniei, pe un ieromonah-duhovnic în chipul lui Hristos. Stătea la spovedanie, negrăit strălucind, și deși părul era alb de bătrânețe, fața îi era minunată și tânără ca a unui băiețel. La fel l-am văzut și pe un Episcop în vremea Liturghiei. L-am văzut și pe părintele Ioan de Kronstadt, care din fire era un om obișnuit la vedere, dar prin harul lui Dumnezeu, fața sa era de o frumusețe îngerească și doreai să te uiți la el. Astfel, păcatul urâțește pe om, dar harul îl înfrumusețează.”[1]
De bună seamă, au fost și sunt mulți oameni frumoși fără a fi mari la suflet, îngrijindu-se mai mult de cele exterioare. Dar totuși, un chip frumos suprapus unui suflet urât are ceva în el, un aer, un ifos, un duh sau o umbră, care respinge, și care e presimțit de cei mai curați (precum sunt, bunăoară, copiii). Iată că și chipul fizic „spune” despre suflet. Ideea urâțirii „chipului” de păcat o redă și Nicolae Labiș în versuri care descriu revederea unui țăran cu fata sa pe care o dăduse din sărăcie la o casă de toleranță:
„…Când m-am dus la fată,/ Pe fata mea eu nu mi-am mai găsit./ Avea păr scurt și cearcăne sub pleoape/ Și-o vână-albastră tremura pe gât…/ Era și mai frumoasă, dar tot chipul/ Spunea ceva îngrozitor, urât…”[2]
Ființa își actualizează conținutul prin mișcare, nu poate fi ființă fără mișcare, abia mișcarea o dă la iveală și o duce spre împlinirea și rostul ei. Sufletul își arată însușirile prin mișcarea lui, dar mișcările sufletului se fac vădite prin mișcările trupului. Astfel mișcările feței, ale gurii, ale ochilor, ale mâinilor și picioarelor dau seama de mișcările ce se produc în suflet și în minte, chiar și în nuanțele cele mai fine.
Așa se lămurește de ce parfumul cuviinței și moderației din suflet curge ca o grație în mișcările firești ale trupului sau curăția inimii se străvede în limpezimea nevinovată a ochilor, de fapt a privirii. Se uită de prea multe ori tocmai de dinamica sufletului, de chipul tainic în care ea modelează neștiut chiar trăsăturile și felul de a fi sau a nu fi agreabil, grațios sau demn.[3]
Dacă, în timp, un pantof ia forma piciorului care-l poartă, deși la început părea să nu se potrivească bine, cu atât mai mult trupul, în timp, ia forma sufletului, a constantelor și înclinațiilor lui statornice. De pildă, puritatea fecioriei lăuntrice înmiresmează cu bunăcuviință și liniște, străluminând și peste urâțenia ce s-ar ivi împrejur. Căci, dincolo de orice aparență în stare să ia ochii, omul iradiază inevitabil starea sa afectivă și spiritul care-i în el.
„Podoaba fecioriei așterne pe chipul și înfățișarea ei atâta cumințenie, încât chiar și desfrânații, când se uită la ea, se rușinează, roșesc și-și înfrânează furia poftelor lor. […] După cum un parfum puternic, chiar închis într-un vas îmbălsămează cu mirosul său plăcut aerul și desfătează nu numai pe cei ce stau aproape de vasul cu parfum, dar chiar și pe cei care stau mai departe de el, tot astfel și parfumul curat al sufletului fecioresc, curgând prin simțuri, scoate la iveală virtutea sa ascunsă.”[4]
Dinamica lăuntrică a parazitării chipului sufletului de către nevăzuții chiriași (nepoftiți?) este descrisă cu subțirime de Sfântul Grigorie Sinaitul. „Scriptura a numit adeseori gânduri și rațiunile lucrurilor, precum a numit și chipurile rațiuni și rațiunile chipuri.”[5] Însă, deși rațiunile constitutive ale lucrurilor au originea în gândirea lui Dumnezeu, ele, prin chipurile lor văzute, pot deveni ispititoare la păcat sau momeli.
Duhurile rele sunt cele care strecoară în chipurile lucrurilor strâmbarea lor spre ispitire, stârnind în noi întrebuințarea greșită a facultății rațiunii, și, prin aceasta, a facultăților iuțimii și poftei (dorinței). „Ei [demonii] dau o formă minții noastre, mai bine zis, ne formează după chipul lor și ne momesc prin deprinderea patimii care stăpânește și lucrează în sufletul nostru.”[6] Adică ne inspiră gândurile păcătoase pe potriva înclinațiilor ce le aveam dinainte.
Avem totuși putința să respingem momeala. Dacă n-o facem vom cloci înăuntru „ouă de cuc”, care, rămânând în noi, deformează chipul sufletului, dându-i chipul patimii respective: „Și după patima care dă chip sufletului se apropie de noi și iau un chip înrudit.”[7] Astfel, datorită demonilor care se îmbracă și se preschimbă în diferite chipuri de animale, ajunge un chip de om să se asemene unui chip de animal, potrivit cu patima care-l stăpânește:
„Fiecare patimă dă un anumit chip sufletului și ca urmare înfățișării noastre exterioare. De aceea chiar și demonii iau, măcar că sunt duhuri, anumite forme, după patima pe care o cultivă mai mult. Și această formă ne-o imprimă și nouă după patima pe care caută să ne-o inspire mai mult. Patimile de mândrie ne dau o formă care seamănă cu cele ale păsărilor semețe din văzduh, căci ele se imprimă mai mult părții noastre cugetătoare, făcându-ne semeți la înfățișare și cu capul înălțat; patimile care aprind mânia ne dau înfățișări de fiare; cele care ațâță pofta ne dau înfățișări de dobitoace.”[8]
Bălăcirea în animalitate este susținută în noi de demoni, care ne fac să arătăm ca niște animale chiar și cu chipul exterior. Între chipul omului strâmbat de patimă și chipul de animal are loc ceea ce în artă se cheamă unitate de stil. (Era de prevăzut; de vreme ce s-au asemănat ca stil de viață!)
În schimb, cine își păzește mintea de gânduri și chipuri își curăță mintea și subconștientul de reflexe păcătoase și de patimi și așa primește în sine curate rațiunile și sensurile lucrurilor. De aceea omul curățit lăuntric, cu ochiul sufletului luminat de har, aduce în ochi lumină și pe chip frumusețe. „Dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat”, zice Mântuitorul. Căci simțurile sunt fereastra sufetului spre lume, dar și fereastra prin care se străvede sufletul. Sufletul nu doar se slujește de simțuri și de trup, ci se și dă în vileag prin ele, prin ele își desenează stilul, prin ele se exprimă și se trădează.
Dialogul cu Logosul prin intermediul raționalității lumii al icoanelor Lui cuvântătoare (oamenii) sau și direct prin rugăciune e constitutiv, e cel care configurează creșterea sufletească și anatomia lăuntrică a omului. Dacă și numai dacă acest dialog ontologic este armonie, omul deține frumusețe, căci frumusețea este armonia cu Cerul.
Omul, având constituția de cuvânt ipostatic cuvântător, nu va putea fi frumos și bun decât atunci când cuvântul lăuntric (gândul), cuvântul rostit și cuvântul său întrupat în lume (fapta) sunt cu adevărat frumoase și bune, adică răzbate prin ele părtășia la frumusețea lui Dumnezeu prin lumina harului. Drept aceea numai harul înfrumusețează cu adevărat. Orice altă frumusețe (sau noblețe sau calitate) și-ar confecționa omul e spoială fără miez, nu contribuie la esența lui veșnică, e trecătoare și falsă ca orice cosmetică de suprafață.
Dar nu numai că puritatea sufletească este frumusețe și se face știută prin expresia trupului, dar are și putere transfiguratoare asupra altora. Curăția și modestia dau acea frumusețe care îndeamnă la curăție și modestie. Harul nu doar luminează din înfățișarea omului îmbunătățit ci chiar alungă duhurile rele, păzește și în ceilalți un sentiment curat al frumosului.
Într-un fel frumusețea sufletească a purității purifică și pe alții de năluci și gânduri rele, căci lumina alungă întunericul oriunde și-ar îndrepta raza. Scriitoarea George Sand face o caldă portretizare a unei călugărițe pedagog pe care ea a cunoscut-o și admirat-o în adolescență pentru bunătatea, noblețea inimii și frumusețea sufletească pe care o iradia:
„Doamna Mary-Alicia Spiring era cea mai bună, cea mai inteligentă și mai amabilă din cele o sută ceva de femei, tinere și bătrâne, care locuiau, fie și pentru o vreme, fie pentru totdeauna în Mănăstirea englezoaicelor. Când am cunoscut-o eu n-avea nici treizeci de ani. Era încă foarte frumoasă, deși avea nasul prea mare și gura prea mică. Dar ochii ei mari, albaștri, cu gene lungi, negre erau cei mai frumoși, cei mai curați, cei mai blânzi ochi pe care i-am văzut vreodată.
Tot sufletul ei generos, matern și sincer, toată existența ei castă și demnă se reflectau în acești ochi. Ai fi putut să-i numești, cu o figură de stil, oglinda purității. Mi s-a întâmplat de multe ori, în perioada internatului, ba chiar și după aceea, să nu pot dormi noaptea, frământată de gânduri cumplite, sfâșiată de spaime și de dureri sufletești. Atunci mă gândeam imediat la ochii doamnei și lumina lor curată punea imediat nălucile pe fugă.”[9]
În concluzie, dacă gândești frumos, te faci frumos, dacă gândești urât te faci urât. De altfel, numai Hristos este Omul deplin întreg, Omul absolut, fără pată sau zbârcitură. De aceea numai legătura cât mai strânsă cu El hrănește și crește frumusețea și măreția virtuților dintr-un om.
Autor: Ieromonah Ioan Bute
Sursa: Frumusețea care va salva lumea, p. 179-186
[1] Cuviosul Siluan Atonitul, Scrierile starețului Siluan, incluse în Cuviosul Siluan Athonitul, de Arhim. Sofronie, traduse din rusă de Ieromonah Rafail Noica, Reîntregirea, Alba-lulia, 2009, cap. X, p. 413-414.
[2] Nicolae Labiș, Descrierea chipurilor, în volumul Descrierea chipurilor, Junimea, Iași, 1982, p. 57.
[3] „În privința frumuseții, au însemnătate mai mare cuviința și grația mișcărilor decât trăsăturile plăcute. Aceasta este cea mai de seamă parte a frumuseții, pe care pictura n-o poate reda; precum nu poate reda nici impresia pe care o face la prima vedere.” (Francis Bacon, Eseuri, Editura Științifică, 1969, apud Cântare frumuseții umane, antologie de Gheorghe Marin, Editura Albatros, București, 1988, p. 255.)
[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 112.
[5] Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete după acrostih, in Filocalia VII-a; traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Humanitas, 2007, cap. 66, p. 104.
[6] Ibidem, cap. 71, p. 106.
[7] Ibidem, nota 164 a Pr. Dumitru Stăniloae. Nu degeaba se zice că cel stăpânit de lăcomia pântecelui seamănă cumva cu un porc, cel viclean cu o vulpe, cei leneș cu un motan, cel crud cu un lup, sau cel arogant cu un cocoș țanțoș, În concluzie, cine stă mai mult timp cu o patimă în el are din ce în ce mai mari șanse să arate ca un animal, sau, datorită inspirației demonice, chiar ca mai multe animale, alternând urâțenia după cum își alternează pe față sera de patimi.
[8] Ibidem.
[9] (Acest act de rememorare a ochilor călugăriței pedagog poate se potrivea unui copil, unei fetițe, într-o situație dată, dar nu e un exercițiu recomandabil altor categorii. Închipuirea trebuie strunită ca să nu vateme.) Și scriitoarea continuă: „Cred că femeia asta încântătoare era aproape ideală. Cine o vedea, fie numai pentru câteva clipe, la grilajul vorbitorului, simțea pentru ea una din acele simpatii bruște, amestecată cu profundul respect pe care-l inspiră sufletele de elită. Era născută cu darul tuturor virtuților, al tuturor farmecelor, la care se adăuga o inteligență deosebită. Simțeai că în sufletul ei nu se dădea niciun fel de luptă, pentru că trăia intens Frumosul și Bunul. Totul era armonios la această ființă. […] Păstrase acea demnitate britanică, fără însă să fie țeapănă, și austeritatea rasei monahale, dar fără asprimea caracteristică de obicei călugărițelor. Ne dojenea destul de des, dar cu asemenea cuvinte, însoțite întotdeauna de nădejdea că ne vom îndrepta, încât nu ne simțeam niciodată jignite, nici umilite, nici înciudate. O prețuiam cu atât mai mult cu cât era foarte sinceră în ceea ce spunea și o iubeam cu atât mai tare cu cât ne simțeam mai puțin demne de prietenia ei.” (George Sand, Povestea vieții mele, Editura Cartea Românească, 1979, vol. I, p. 617.) Este și aceasta o ilustrare a principiului că doar prin dragoste și puritate se educă un copil.