Trăim la propriu ÎN „interiorul” lui Dumnezeu

Unde este Dumnezeu? Mai corect am putea să ne întrebăm „unde nu este Dumnezeu?”, deoarece unica Ființă atotputernică, cauză a tot ceea ce există, trebuie să fie și omniprezentă, nelipsind din niciun spațiu, din niciun ungher universal, atomic sau molecular. Căci dacă e un loc în care Dumnezeu nu e prezent înseamnă că acel loc îi este inaccesibil, și prin urmare asta îl face cel puțin într-o mică măsură neputincios. Din asta urmează logic că nu e atotputernic, ci există ceva sau cineva care-l împiedică să fie prezent în acel loc, și de aici iarăși întrebarea firească: cine e mai puternic, Dumnezeu sau acela ceva sau cineva care îl împiedică?  Sau cine e dumnezeu dintre cei doi? Sau care dumnezeu e mai mare?

E logic ca Dumnezeul adevărat să fie atotputernic, omniprezent, atotștiutor, atoate-creator, stăpân peste toate, cauza iubitoare a tot ceea ce există. Altfel e pusă la îndoială chiar dumnezeirea Lui.

Prin urmare Dumnezeu este prezent peste tot, dar nu se confundă Ființa lui cu materia creată, cum susține panteismul. Să presupunem că avem o cameră pe care o umplem până la refuz cu nisip umed, fără putința fizică de a mai încăpea o mână de nisip. Faptul că tot spațiul camerei este ocupat cu nisip nu înseamnă că acolo nu mai are loc Dumnezeu, sau mai rău că l-am scos pe Dumnezeu afară din acel spațiu. Nicidecum. Condensarea materiei la maximul ei nu afectează în niciun fel prezența lui Dumnezeu, căci el este necreat, necauzat de nimic din ordinea creată. E ca și cum ai intra în casa unei familii, ai închide toate geamurile și ai scoate printr-un aparat de vidat tot aerul afară pentru a elimina atmosfera de iubire a membrilor familiei. Iubirea membrilor familiei există pe alte coordonate ființiale decât cele fizice.

Psalmistul, proorocul și regele David, insuflat de Duhul Sfânt spune în Psalmul 138:

1. Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut.
2. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe.
3. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut.
4. Că încă nu este cuvânt pe limba mea
5. Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta.
6. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge.
7. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?
8. De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti.
9. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării
10. Şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.
11. Şi am zis: „Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu”.
12. Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei.

Dumnezeu a creat acest univers minunat, despre care noi spunem că este infinit. Dar greșim, pentru că infinit este numai El. Universul pare simțurilor noastre infinit pentru că nu-i putem deocamdată vedea și experimenta limitele fizice, pentru că suntem atât de mici în ordinea materială. Universul are o dimensiune limitată… căci dacă ar fi infinit ar concura cu infinitatea Creatorului și iarăși s-ar pune problema: cine e mai infinit, Dumnezeu sau universul? Și iarăși ajungem la aceeași problemă a dumnezeirii de mai sus.

Universul în imensitatea lui este față de infinitatea lui Dumnezeu cum este omul față de univers, adică foarte mic. Cum locuiește omul în Univers așa „locuiește” (ființează) Universul în Dumnezeu. Spune marele teolog Ghelasie de la Frăsinei că Dumnezeu când a creat lumea a făcut loc în Sine creației. La fel cum o mamă face loc în sine pruncului care s-a zămislit în pântecele ei. Același trup femeiesc, aceleași organe, aceeași persoană, dar totuși se plămădește în interior un nou trup, cu un alt ADN, o nouă existență cu viață proprie.

Exemplul acesta este atât de interesant pentru că e foarte fidel realității în care trăim. E ca și cum doi prunci gemeni aflați în întuneric în pântecele mamei, aproape de momentul nașterii, ar discuta unul cu altul și s-ar întreba dacă există „mamă” cu adevărat, dacă există viață după naștere, dacă există lumină și o lume atât de frumoasă cum au auzit?

Omul trăiește în Dumnezeu deși nu-L vede, așa cum pruncul trăiește în mama sa și nu o vede. Omul are viață din Viața lui Dumnezeu, așa cum pruncul are viață din viața mamei sale, fiind hrănit cu sângele ei. Dumnezeu e Tatăl nostru așa cum femeia care ne-a născut e mama noastră. Omul după moarte va ajunge într-o nouă viață, într-o nouă dimensiune fizică așa cum pruncul se naște din întunericul mamei sale și iese la lumina unei noi vieți, într-o lume nouă atât de frumoasă.

Trăim în această lume ca într-un pântec în care ne formăm sufletește, pas cu pas, zi de zi, până la momentul când am ajuns la maturitate și ne naștem într-o nouă viață prin moarte în Împărăția Cerurilor, zice părintele Rafail Noica.

Am fost din veșnicie în gândul lui Dumnezeu înainte de a fi creați. Am fost aduși de El la existență pentru a primi toate darurile Sale. El ca Dumnezeu s-a făcut om, unindu-se desăvârșit (maxim) cu toată Creația, cu tot Universul. De ce? Ca să nu mai fie nimic care să nu amintească de dragostea Lui, și pe toate să le îndumnezeiască, din toate și prin toate să reverse Harul Său peste noi.

Trăim prin El, cu El în El.

Existența noastră e direct legată de existența lui Dumnezeu prin fire, așa cum buricul ne aduce aminte că existența noastră este legată direct de cea a mamei noastre prin cordonul ombilical.

Așa cum atmosfera pe care o respirăm e prezentă peste tot, așa este și prezența lui Dumnezeu într-un fel. Respirăm în Dumnezeu! Ecoul sunetelor vorbelor noastre „vibrează” în Dumnezeu. Și totuși unii neagă existența lui Dumnezeu! Ce Domn bun și iubitor avem! Cum să lovească și să-și pedepsească mama copilul din pântecele ei, care strigă tare că „nu există mamă”. Cea mai mare libertate pe care a dat-o Dumnezeu omului este să-și nege până și Creatorul.

Cum să nu audă Dumnezeu orice glas al nostru, orice gând al nostru, când toate se desfășoară în El? Cum să nu simtă El toate câte le simțim noi în ființa noastră când noi trăim în El, „conectați” la El.

Suntem liberi să ne mișcăm în universul acesta părut infinit, dar de fapt ne mișcăm în atotputernicia prezenței Lui. Trăim în interiorul Lui dar nu în ființa Lui care este inaccesibilă. Trăim în interiorul Lui fiind în prezența Lui desăvârșită, copleșiți de energiile necreate ale Ființei Lui care ne inundă.

Ce gând minunat! Trăim în Dumnezeu! Asta ar trebui să ne facă mai atenți la viața noastră! Poți omorî în „interiorul” lui Dumnezeu? Poți desfrâna în „interiorul” Lui? Poți să fii egoist în „sânul” IUBIRII? Poți fi necinstit în „sânul” Dreptății? Poți trăi mincinos în „inima” Adevărului? Poți trăi neglijent și nepăsător în „interiorul”  Celui care S-a Jerfit pe Sine pe Cruce pentru tine și pentru întreaga umanitate?

Poți să scuipi în Palatul Regelui? Poți să faci mizerie în casa Împăratului? Poți ca rob să te revolți la masă cu Stăpânul?

Ar trebui să mulțumim permanent pentru că suntem și „respirăm” o viață din Dumnezeu, în Dumnezeu.

Nu e o metaforă sau o altă figură de stil. Da, trăim la propriu ÎN „interiorul” lui Dumnezeu, și asta ne-o spune chiar El:

„În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.” (Ioan 14, 20)

Autor: Claudiu Balan