A fost odată, când inima omului era plină doar cu Dumnezeu

Apa limpede răsfrânge soarele iar inima curată, cerul. Duhul Sfânt are multe lăcaşuri pe intinderea lumii, însă cel mai mult îi place să se sălăşluiască într-o inimă neprihănită. Aceasta-i adevărata Lui casă. Toate celelalte sunt locuri de lucru. Inima nu poate sta deşartă, întotdeauna este plină cu ceva: cu iad, cu lume sau cu Dumnezeu; iar cuprinsurile inimii sunt nedespărțite de starea ei de curăție.

A fost odată, când inima omului era plină doar cu Dumnezeu. Era oglinda splendorii Lui. Dumnezeu, era lira laudei Lui. Era, cândva, cu totul în mâna lui Dumnezeu, în afară de orice primejdie. Dar când omul, în nebunia lui, a luat lumea în mâinile sale, multe fiare înfricoşate s-au năpustit asupra inimii. De atunci, înlăuntru inima s-a strâmtorat iar în afară a început şi s-a desfăşurat ceea ce numim istoria lumii. Nefiind în stare să fie răspunzător de propria-i inimă, omul a căutat sprijin în lucruri, fie însufleţite sau neînsufleţite. Dar lucrurile de care şi-a rezemat eI inima au rănit-o, au înşelat-o.

O, nefericită inimă, cuprinsă de atâtea lucruri care n-au nici un drept asupra ta ! Mărgăritar zvârlit la porci ! Ce greu ţi-a fost să străbaţi robia de veacuri, ce întuneric ţi-a împiedicat paşii !  A trebuit să vină Dumnezeu să te sloboadă din robie, să te scoată din întuneric, să te vindece de lepră şi să te ia, din nou, în mâna Sa. Venirea lui Dumnezeu între oameni e cel mai sigur semn al dragostei Lui pentru om. Este cuvânt de mare bucurie pentru inima curată, dar pentru inima întinată nu poate fi ceva mai îngrozitor.

Ca un stâlp de foc in adâncuri de beznă este venirea lui Dumnezeu între oameni. Şi totul începe cu un înger şi cu o fată; curăţia cerească vorbeşte cu neprihănirea pământească. Când o inimă necurată vorbeşte cu o altă inimă necurată, este vrajbă. Când inima necurată vorbeşte cu o inimă curată, iarăşi este vrajbă. Dar când vorbesc două inimi curate este bucurie, este pace, este o mare minune.

Arhanghelul Gavriil este cel dintâi sol al buneivestiri de mântuire a omului, cel dintâi vestitor al acestei minuni lucrate de Dumnezeu — căci nu poate fi mântuire fără minunata lucrare a Iui Dumnezeu. Iar Preacurata Fecioară Maria este cea dintâi dintre făpturile omeneşti care a auzit vestea cea bună, cea dintâi care, auzind, s-a cutremurat de frică şi de bucurie. Cerul s-a răsfrânt în inima ei ca soarele în apa limpede şi sub inima ei şi-a plecat capul Domnul Dumnezeu, Ziditorul lumii, şi S-a înveşmântat în trup.

Autor: Sf. Nicolae Velimirovici
Sursa: Predici, Sf. Nicolae Velimirovici, Editura Ileana, București 2006, pp. 5-6