Interviu cu Dr. John Baumgardner
John Baumgardner (cu licența, masteratul și doctoratul obținute la UCLA) este un geofizician angajat la Laboratorul Național Los Alamos din New Mexico. Munca sa implică modelarea detaliată pe calculator a structurii și proceselor din interiorul pământului[1], precum și a unei varietăți de alte fenomene de dinamică a fluidelor.
[Revista Creation]: Dr. Baumgardner, unii spun că din cauza derivei continentale (ideea că continentele s-au despărțit și s-au deplasat de mii de km) trebuie să credem în „milioane de ani”.
[John Baumgardner]: Ei bine, cred că există acum dovezi copleșitoare în favoarea rupturii continentale și a activității la scară largă a plăcilor tectonice. Acceptarea acestor concepte este un exemplu uimitor de revoluție științifică, care a avut loc între 1960 și 1970. Cu toate acestea, această revoluție nu a mers suficient de departe, deoarece comunitatea științelor pământului a neglijat și a suprimat dovezile pentru catastrofism – rapid și pe scară largă – de-a lungul coloanei stratigrafice.
Așadar, intervalul de timp pe care oamenii de știință uniformitari îl folosesc astăzi este mult prea lung. Dovezile indică puternic că a avut loc o catastrofă masivă, corespunzătoare Potopului Facerii, care a implicat mișcări continentale mari și rapide. Concluzia mea este că singurul mecanism capabil să producă o catastrofă la asemenea scară și să nu distrugă planeta în acest proces trebuia să fie intern pământului.
Sunt convins că a implicat subducția (scufundarea) rapidă a fundului oceanului dinaintea Potopului, despărțirea „plăcilor” la începutul Potopului și probabil a fost asociată cu desfacerea „izvoarelor adâncului celui mare” descrisă în Scriptură.
[RC]: Un articol New Scientist din 1993 a prezentat foarte bine modelul tău 3D al tectonicii plăcilor realizat pe supercalculator.[2]
[JB]: Din cunoștințele mele, există alte trei programe de calculator în lume pentru modelarea mantalei pământului. Acestea folosesc o metodă matematică nu prea potrivită pentru supercalculatoarele paralele moderne. Cel pe care l-am dezvoltat folosește tehnica elementelor finite și funcționează foarte bine pe noile supercalculatoare foarte mari. Deci, mulți dintre colegii mei îl recunosc ca fiind cel mai capabil program din lume.
Anul trecut, NASA a finanțat acest efort ca unul dintre cele nouă proiecte de mare provocare pentru următorii trei ani în cadrul inițiativei lor de calcul și comunicare de înaltă performanță și sprijină doi cercetători post-doctorali să colaboreze cu mine pentru a-l îmbunătăți și a-l aplica pentru a studia pământul.
Acest cod este comparabil cu așa-numitele modele de circulație generală pentru atmosferă și oceane, care sunt unele dintre cele mai mari programe din lume în ceea ce privește puterea consumată de mașină. Conțin multă fizică pentru a modela detaliile comportamentului mecanic al rocii silicate din interiorul pământului. Obiectivul meu actual este de a face reprezentarea plăcilor tectonice și mai realistă. Deci codul este într-o stare de dezvoltare continuă, dar a parcurs un drum lung în ultimii 15 ani.
[RC]: Înțelegem că ai demonstrat că, pe măsură ce aceste blocuri plutitoare de rocă împing în materialul de dedesubt, lucrurile devin mai fierbinți, astfel încât gradul de alunecare crește și există un efect de fugă. Cu cât se scufundă mai repede, cu atât devin mai fierbinți, așa că se pot scufunda mai repede.
[JB]: Da, roca care reprezintă fundul oceanului este mai rece și, prin urmare, mai densă decât roca de sub ea și astfel se poate scufunda în interiorul pământului. Iar proprietățile rocii din interiorul pământului, în special la temperaturile ridicate care există acolo, fac posibil ca roca mai rece de la suprafața pământului să se desprindă și să se scufunde într-o manieră fugară prin manta – foarte rapid.
[RC]: Așadar, acest lucru „se întâmplă” pe modelul tău de calculator de la sine, din legile științei – pe o scară scurtă de timp, nu milioane de ani?
[JB]: Este corect. Mă străduiesc să perfecționez programul ca să aflu exact cât timp. Dar se pare că, odată ce începe această scufundare a fundului oceanic de dinaintea Potopului (într-un mod asemănător unei benzi transportoare în pământ, desprinzând lucrurile în urma sa), nu este un proces lent care se întinde pe milioane de ani – este aproape sigur că se finalizează și „reciclează” tot fundul oceanic existent în câteva săptămâni sau luni.
[RC]: Faci parte dintr-o echipă de oameni de știință creaționiști de top[3] ce dezvoltă un model al tectonicii plăcilor catastrofale bazat pe acest mecanism, care crede că s-au despărțit continentele (dintr-o singură masă terestră) în timpul Potopului, nu după acesta, așa cum au propus unii.
[JB]: Da. Există dovezi convingătoare din sedimentele purtătoare de fosile de pe continente că despărțirea a avut loc în timpul în care aceste sedimente au fost depuse. Suntem convinși că acest „sprint continental”, așa cum a fost numit, a fost în timpul Potopului și face parte din mecanismul acestuia.
[RC]: Cum ai devenit creștin?
[JB]: În primul rând printr-un studiu biblic, verset cu verset, al Evangheliei după Ioan, la o clasă de la școala duminicală de la colegiu, când aveam 26 de ani. S-a concentrat pe întrebarea cine este acest Iisus Hristos și dacă este autentic sau nu? Aveam puțină pregătire religioasă înainte de acel moment, dar multă pregătire științifică. Am fost bine instruit în evoluție și a durat câteva luni până când am început să-mi dau seama de problemele cu această idee. Mai târziu, am fost expus dovezilor pentru un pământ tânăr și mi-am dat seama că argumentele pentru acesta sunt într-adevăr solide.
[RC]: De ce este importantă creația recentă în șase zile?
[JB]: Cred că este o problemă esențială în ceea ce privește încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu. În cele din urmă, are legătură cu autenticitatea lui Iisus, deoarece Iisus și-a pus pecetea de autoritate pe scrierile lui Moise, care, luate literal, indică faptul că pământul inițial era o lume perfectă, una care includea bărbatul și femeia, una în care nu exista moartea. Nu existau animale carnivore – tuturor animalelor și omului li s-au dat să mănânce plantele verzi.
A da un sens istoriei lumii așa cum o prezintă Biblia, nu permite timpul de milioane de ani, dar necesită existența unei catastrofe care a distrus toată viața terestră care respira aer, cu excepția celei păstrate în Arca lui Noe. Cred că nu este posibilă o negociere pe această problemă.
[RC]: Așadar, interesul tău actual pentru tectonica plăcilor și deriva continentală a apărut din credința ta creștină?
[JB]: În întregime. Am recunoscut că aceasta a fost probabil una dintre cele mai arzătoare probleme de apologetică a Bibliei din secolul meu și, din câte am putut vedea, nu mai era nimeni care să lucreze la aceasta. De fapt, am simțit chemarea lui Dumnezeu. În timp ce ținem prelegeri despre creație/evoluție la universitate, mi-am dat seama că una dintre cele mai mari deficiențe ale poziției creaționiste a fost această lipsă a unui model geologic alternativ, în special unul care să țină cont de tectonica la scară largă.
Aveam 34 de ani când m-am întors ca doctorand într-un domeniu în care anterior nu am avut un singur curs. Cred că, creștinii cu talent științific trebuie încurajați – la fel cum sunt încurajați să devină misionari – să meargă să obțină acreditările și pregătirea de care au nevoie și să lucreze la un nivel profesional în aceste domenii. Dumnezeu a deschis uși incredibile pentru mine și pentru alții.
[RC]: Am publicat o expunere atentă a afirmațiilor făcute de Ron Wyatt și, mai recent, de Jonathan Gray, cu privire la un presupus „sit al Arcei” – o formațiune în formă de migdale din estul Turciei. În încercarea de a ataca articolul nostru, ei citează adesea declarații din partea ta care susțin că acesta ar putea fi situl Arcei. Acest lucru s-a întâmplat înainte ca cercetările tale de pe site să vă facă să concluzionați că nu poate fi Arca. Ei spun că acum vă opuneți afirmațiilor lor de teamă să nu vă pierdeți locul de muncă.
[JB]: Afirmațiile lui Ron sunt la fel de false ca și afirmațiile lui despre acel sit. Departe de a-mi ascunde creaționismul, sunt bine cunoscut pentru acesta (mai ales prin scrisorile din ziarul local) în această comunitate științifică, care are mai mulți doctori pe cap de locuitor decât orice alt loc din SUA. Angajatorul și colegii mei îmi cunosc cu exactitate poziția.
[RC]: Ai făcut o prezentare poster cu privire la acest mecanism de „derivă continentală rapidă” la reuniunea Uniunii Geofizice Americane din 1994, așa că cel puțin unii dintre cei 6000 de oameni de știință de acolo l-ar fi văzut. Care a fost reacția lor?
[JB]: Mulți oameni au fost interesați de tehnicile numerice pe care le-am folosit pentru un astfel de calcul, deoarece este o provocare de calcul semnificativă. Aproape nimeni nu părea să aprecieze implicațiile. De fapt, acest concept de „subducție fugară” [scufundarea rapidă a „plăcilor”, așa cum a fost descris mai devreme] exista în literatură de peste 30 de ani. A fost preluat de comunitatea geofizică la începutul anilor 1970, dar, din anumite motive, interesul a dispărut. Oamenii din domeniul meu nu ignoră această posibilitate, pur și simplu nu este explorată în mod serios.
[RC]: De ce crezi că este așa?
[JB]: Ei bine, nu există nicio motivație reală pentru a o urmări. Unii s-au jucat cu ideea că astfel de efecte fugitive ar fi putut fi implicate în vulcanismul recent din sud-vestul SUA. Dar în cadrul lor de gândire, ei nu caută cu adevărat efecte la nivel mondial.
[RC]: Deci, cadrul lor de gândire este într-adevăr ca o pereche de ochelari, împiedicând luarea în considerare completă a tuturor dovezilor relevante?
[JB]: Este corect, exact. Același tip de „ochelari” uniformitari îi împiedică să acorde multă atenție dovezilor pentru catastrofism din registrul sedimentar. Astfel de părtiniri filozofice de bază afectează profund modul în care știința abordează problemele și cântărește dovezile. Deci nu este vorba doar de „faptele care vorbesc de la sine” – cadrul de la care pornim poate și afectează profund concluziile care sunt trase.
[RC]: Dr. Baumgardner, îți mulțumim foarte mult.
Autor: Carl Wieland și Don Batten
Sursa: Creation.com | Probing the earth’s deep places
[1] Tectonica plăcilor: Conceptul că învelișul exterior al Pământului este format din „plăci” uriașe, separate, pe care călătoresc continentele, capabile să se miște unele față de altele.
[2] ‘How a supercontinent went to pieces’, New Scientist, Ianuarie 16, 1993, p. 19.
[3] În ordine alfabetică: Doctorii Steve Austin, John Baumgardner, Russell Humphreys, Andrew Snelling , Larry Vardiman, Kurt Wise— uneori cunoscuți drept „Gașca celor șase”. Rețineți că, capitolul despre deriva continentală din The Answers Book a CSF (unul dintre coautorii acesteia este membru al acestei echipe) este în curs de modificare, în lumina multor descoperiri noi, pentru edițiile viitoare.