Designul inteligent și complexitatea ireductibilă a lacrimilor
Numeroasele funcții esențiale ale lacrimilor corpului sunt luate în discuție prin prisma unei viziuni inteligente asupra lumii. Pe măsură ce se efectuează mai multe cercetări, deseori ceea ce s-a considerat a fi o „structură simplă”, biologic vorbind, se dovedește a fi însă una extrem de complexă. Cercetările demonstrează acum că lacrimile reprezintă un fluid complex ce este necesar pentru vederea pe termen lung. În plus, deși toate animalele care trăiesc în atmosferă și care posedă ochi produc lacrimi, numai oamenii pot vărsa lacrimi emoționale, ele fiind un răspuns al organismului care are multe beneficii pentru sănătate. Acest fapt indică încă o diferență între oameni și animale.
Oamenii de știință au descoperit așadar dovezi ale unui design inteligent chiar și în părțile aparent cele mai simple și mai minuscule ale corpului, cum sunt lacrimile. Daca într-o vreme s-a crezut că lacrimile sunt compuse din apă simplă, se știe acum că lacrimile au un nivel de complexitate atât de înalt încât s-au scris cărți întregi pe marginea lor. Biochimistul William Frey a petrecut 15 ani în funcția de șef al unei echipe de cercetare care a studiat lacrimile.1 Echipa sa a constatat că, deși anumite organe de secreție a lacrimilor s-au crezut a fi cândva vestigiale, toate secrețiile lor sunt recunoscute acum ca fiind importante și de fapt deservesc numeroaselor funcții vitale din corpul uman. Echipa de cercetare condusă de Johns Hopkins a concluzionat:
„Lacrimile nu sunt simple. Sunt creații complexe de apă, mucine, uleiuri și electroliți; de asemenea, ele dețin câteva substanțe protectoare care combat bacteriile și care ne ajută astfel să reducem riscul de a face infecții oculare. Funcțiile lor sunt variate și esențiale. Pentru cornee, ele oferă o suprafață optică mai netedă, astfel încât viziunea noastră să rămână limpede; de asemenea, ajută la menținerea unei hidratări și oxigenări corecte a corneii. Pentru ochi în general, lacrimile acționează, de asemenea, ca un eficient „lichid de parbriz”, permițând pleoapelor să spele ochiul de reziduuri la fiecare clipire.2
Numeroasele funcții ale lacrimilor
Lacrimile sunt secretate de glandele lacrimale, glande minuscule asemănătoare unui burete, care se odihnesc deasupra ochiului, sprijinindu-se de cavitatea oculară. Una dintre cele mai evidente funcții ale lacrimilor este lubrifierea globului ocular și a pleoapei, dar de asemenea, acestea previn si deshidratarea diferitelor membrane mucoase ale ochilor – și oricine are problema „ochilor uscați” știe cât de dureroasă poate fi lipsa lacrimilor. Menținerea umedă a epiteliului cornean asigură supraviețuirea celulelor epiteliale de suprafață, deoarece toate celulele vii necesită un mediu lichid (apos) pentru a trăi. O persoană obișnuită clipește la fiecare două-zece secunde și, cu fiecare clipire, pleoapa transportă acest fluid miraculos pe întreaga suprafață frontală a ochiului.
Lacrimile formează o peliculă complexă tri-stratificată (sau trifazată), formată dintr-un strat interior alcătuit predominant din mucină, un strat apos și un strat exterior de lipide (ulei).3,4 Densitatea totală variază de la vârful până la partea inferioară a corneei , dinainte și de după clipire și în funcție de randamentul glandelor lacrimale. Densitatea este estimată a fi în medie de 3 μm.5,6 Secrețiile din fiecare strat sunt bine reglate.7,8 Stratul subțire (de obicei în jur de 0,2 μm grosime) de ulei de deasupra stratului adipos reduce evaporarea lacrimilor, păstrând țesutul ocular umed și moale.9 O mare parte din partea lipidică a stratului se află în apropierea suprafeței ochilor și este produsă în glanda tarsală (adesea numită glanda meibomiană) situată atât în pleoapele superioare, cât și în cele inferioare, iar unele pe lângă glandele Zeis și Moll.10 Chiar și la o producerea normală a lacrimilor, lipsa acestui ulei lipidic ar duce curând la ochi uscați și dureroși din cauza evaporării.
O lipsă severă de lubrifiere lacrimală produce o afecțiune numită „keratoconjunctivită sicca” care necesită medicamente și uneori intervenții chirurgicale (tarsorafia) pentru a salva vederea victimei. Stratul lacrimal cel mai din interior (aproximativ 0,5 μm) conține în principal mucine, care sunt carbohidrați lipicioși, ce permit lacrimilor să adere la suprafața ochilor și să producă un strat subțire, uniform. Mucina servește, de asemenea, drept agent de înmuiere prin acoperirea și udarea microvilozităților din epiteliul corneei. Mucina este secretată de un tip de celule specializate numit „celule goblet conjunctivale.”11
Lacrimile numite lacrimi „bazale” sau „continue” curg în mod constant atât la oameni cât și la animale și se scurg în mod curent în „lacrima punctua” situat pe latura nazala a marginilor superioare și inferioare ale pleoapei de la limita nazală a ochiului. O picatură de lacrimă este vizibila pe obraji atunci când producția de lacrimă este mai mare decât poate suporta sistemul de drenaj, iar revarsarea curge pe obraz (o afecțiune numită epifora). Lacrimile scaldă în mod constant fiecare cornee, si nu numai că împiedică ochii să se usuce, ci contribuie și la spălarea corpurilor străine (precum praful) care sunt o parte omniprezentă a aerului.12
Lacrimile suplimentare, numite „reflexe” sau „iritante”, sunt de obicei provocate de iritarea mecanică a ochiului, de infecții sau anumite boli. Glandele lacrimale asigură automat un nivel corespunzător de lacrimi pentru lubrifiere și protecție atunci când este nevoie. Sistemul funcționează atât de bine încât Freese a concluzionat că lăcrimarea reflexă sau iritativă pare a fi proiectată ca un mecanism de protecție de urgență.13 Ceapa declanșează lacrimi, deoarece substanța chimică pe care o eliberează se transformă în acid sulfuric la contactul cu suprafața oculară – un produs chimic care ar putea deteriora ochiul dacă nu ar fi existat reflexul lacrimal care face acidul sulfuric în mare parte inofensiv.
Funcția antibacteriană a lacrimilor
O altă funcție importantă a lacrimilor este aceea de a scălda ochiii într-un agent antibacterian și antiviral foarte eficient, o enzimă numită lizozimă. Lizozima, cuvânt compus din cuvântul lysos (a împărți) și enzimă (deoarece este o enzimă care împarte chimic anumiți compuși chimici), este o sursă majoră pentru susținerea abilității antimicrobiene a lacrimilor. În mod uimitor, lizozima inactivează 90-95% din toate bacteriile în doar 5 până la 10 minute.14 Fără ea, infecțiile severe ale ochilor ar fi frecvente. Lacrimile conțin, de asemenea, imunoglobulina A și β-lizină (o proteină bactericidă) tot în scopul de a se apăra în mod eficient de bacterii.
După cum remarcă Freese, „Importanța lacrimilor poate fi recunoscută cel mai bine observând ce se întâmplă atunci când cineva nu le are”. Pe măsură ce oamenii îmbătrânesc, filmul lacrimal devine adesea mai subțire și poate interfera cu eficacitatea lacrimală. Victimele sindromului Sjogren nu au lacrimi suficiente din cauza glandelor lacrimale care funcționează la o capacitate scăzută, sau deoarece glanda devine nefuncțională ca urmare a unei tulburări autoimune, o afecțiune numită sindromul ochilor uscați. Incapacitatea de a secreta suficiente lacrimi produce senzații de arsură și roșeață ochilor. Lumina însăși devine foarte deranjantă, având în permanență o senzație de mâncărime a ochilor, sau de nisip în ochi.
Un pacient a descris starea lui ca fiind similară cu a avea nisip în ochi. În timp, acestă afecțiune, dacă este severă, poate provoca orbire. 15,16,17,18,19 Ulcerele se dezvoltă în cele din urmă în cornee, ceea ce duce adesea la pierderea transparenței sale. Soluția ideală este de a trata cauza lipsei de lacrimi, dar și utilizarea lacrimilor artificiale – cum ar fi picăturile de ochi ce conțin metil-celuloză – poate ajuta pacienții să facă față problemei. O altă soluție parțială este aceea de a purta ochelari de aviatori pentru a păstra la distanță factorii iritanți și pentru a ajuta ochii să păstreze cât mai multă umiditate. În cazuri extreme, este necesară ocluzia punctuală (intervenția chirurgicală pentru blocarea drenajului lacrimal) sau tarsorafia (altă intervenție chirurgicală).
Lacrimile emoționale: întâlnite doar la oameni
Una dintre cele mai uimitoare descoperiri este că producția de lacrimi poate fi de fapt o modalitate de a ajuta o persoană să facă față problemelor emoționale. Această constatare oferă o anumită bază expresiei, „plânsul te va ajuta să te simți mai bine”. Lacrimile emoționale sunt o reacțiu unică doar oamenilor, deoarece numai ei pot plânge. Toate animalele care au ochi și trăiesc în atmosferă produc lacrimi pentru a-și lubrifia ochii, dar nici o creatură, cu excepția oamenilor, nu posedă sistemul minunat care provoacă plânsul. 20,21 Interesant este că și crocodilii secretă lacrimi în timp ce își mănâncă prada, din motive încă necunoscute. Studiile științifice au descoperit că multe persoane se simt mai bine atât fizic, cât și psihic după ce plâng; în schimb, suprimarea lacrimilor determină, de obicei, ca oamenii să se simtă mai rău. Persoanele care suferă de boli care le împiedică să producă lacrimi – cum ar fi boala rară, moștenită, numită disautonomie familială – tind să nu facă față prea bine situațiilor stresante. Această constatare evidențiază, de asemenea, una dintre diferențele dintre oameni și animale.
Un studiu efectuat la Centrul Medical St. Paul Ramsey din Minnesota a comparat lacrimile cauzate de factori iritanți simpli cu cei provocați de emoție. Voluntarii au fost provocați să plângă, mai întâi datorită vizionării unor filme triste, apoi de la ceapa proaspăt tăiată. Cercetătorii au descoperit că lacrimile cauzate de film (numite lacrimi emoționale) conțineau mult mai mulți produși biologici toxici decât lacrimile iritante. Cercetătorul William Frey a descoperit că lacrimile provocate de stres elimină multe tipuri de substanțe toxice din organism și, astfel, a concluzionat că plânsul este un proces excretor care înlătură astfel de substanțe care se pot acumula în perioadele de stres emoțional. Simplul act al plânsului reduce și nivelul de mangan din corp (un mineral care afectează starea de spirit și care se găsește în concentrații de până la 30 de ori mai mari în lacrimi decât în serul sanguin). Cercetătorii au descoperit, de asemenea, că lacrimile emoționale conțin o concentrație proteică cu 24% mai mare decât lacrimile cauzate de iritanții oculari.
Frey și colegii săi au ajuns la concluzia că substanțele chimice acumulate în organism în timpul stresului au fost eliminate prin lacrimi, reducând astfel nivelul de stres. Aceste substanțe chimice includ endorfina numită leucină-encefalină, care ajută la controlul durerii și prolactina, un hormon care reglează producția de lapte la mamifere. Unul dintre compușii mai importanți îndepărtați prin lacrimi este hormonul adrenocorticotrop (ACTH), care este unul dintre cei mai cunoscuți indicatori ai stresului. Cercetările indică faptul că suprimarea lacrimilor crește nivelul de stres și poate contribui la dezvoltarea acelor boli care sunt agravate de stres, cum ar fi hipertensiunea arterială, problemele cardiace și ulcerul peptic. Deși rolul exact al acestor substanțe chimice în reducerea stresului nu este complet clar, în mod sigur, un plâns bun poate fi un răspuns sănătos la stres.
Lacrimile emoționale și iritative sunt stimulate de diferiți nervi simpatici și parasimpatici. Al cincilea nerv cranian, de exemplu, este implicat în producerea lacrimilor reflexe. Un anestezic local aplicat pe suprafața ochiului poate inhiba atât lacrimile reflexe, cât și cele iritante (cele declanșate din cauza unui iritant al ochilor), dar nu și lacrimile emoționale. În mod evident, lacrimile emoționale sunt inițiate în sistemul limbic al creierului, acea parte a creierului care este responsabilă de emoții – atât triste sau fericite, cât și dureroase sau plăcute.
Lacrimile ca parte integrantă a comunicării umane
Lacrimile sunt, de asemenea, o metodă extrem de eficientă de comunicare și, de obicei, pot câștiga simpatie mult mai repede decât prin orice alt mijloc. Montagu a concluzionat că plânsul contribuie nu numai la sănătatea individului, ci și la spiritul comunitar al grupului; „Tinde să aprofundeze implicarea în bunăstarea celorlalți”.22 Lacrimile transmit în mod eficient că persoana este sinceră și nerăbdătoare să facă față unei probleme.
Deși se presupune adesea că băieții sunt mai puțin susceptibili să plângă (și astfel să își păstreze emoțiile în sine) din cauza condiționării sociale, cercetările lui Frey au descoperit că femeile adulte au niveluri de prolactină serică cu aproape șaizeci la sută peste media bărbaților. Această diferență poate ajuta la explicarea motivului pentru care, în general, femeile plâng mai des (Frey a descoperit că plâng de patru ori mai des). Înainte de pubertate, nivelurile serice de prolactină sunt aceleași la ambele sexe, iar studiile au descoperit că nivelul plânsului la băieți și fete este mult mai asemănător înainte de pubertate.23
Lacrimile și creaționismul
Atheiștii argumentează în mod obișnuit împotriva creaționismului, concluzionând că „argumentele în favoarea creaționismului găsite în natură sunt nejustificate, prin simplul fapt că natura nu este atât de frumos proiectată și nici „perfectă ”cum ar vrea credincioșii sa credem”.24 ”Cel mai comun exemplu de „design defectuos” este ochiul uman” – un exemplu care a fost respins în mod absolut.25,26,27
Cea de-a doua afirmație făcută de darwiniști cu privire la ochi este că acesta nu posedă o complexitate ireductibilă:
„Nu este adevărat că ochiul uman este ireductibil de complex, pentru că îndepărtarea oricărei părți are ca rezultat orbirea.” 28
După cum observă Shermer și alții, „mulți oameni au deficiențe de vedere… cu toate acestea, ei sunt capabili să-și utilizeze capacitatea vizuală restrânsă la un anumit nivel și, cu siguranță, ar prefera acest lucru în locul orbirii” .29,30,31
Conceptul de complexitate ireductibilă nu înseamnă că toate părțile componente ale sistemului ocular sunt necesare pentru ca organul să funcționeze, ci că doar anumite părți sunt necesare pentru a funcționa. Unii oameni pot vedea fără anumite structuri – chiar și fără cristalin, așa cum accentuează adesea darwiniștii – dar multe alte părți sunt necesare pentru a rezulta vreo viziune. Motivul pentru care o persoană poate vedea în continuare fără cristalin este acela că 70% din refracția sau distorsia luminii care intră în ochi (focalizarea) este realizată de cornee. Spre deosebire de cornee, însă, cristalinul intraocular este capabil să-și schimbe refracția (și, astfel, focalizarea), permițându-ne să vedem clar la distanțe diferite.
Dacă retina, nervul optic, corneea sau oricare din multele mii de alte părți sunt îndepărtate (inclusiv sistemul de generare a lacrimilor) poate rezulta orbirea totală.32,33,34,35,36,37,38Majoritatea structurilor corpului pot funcționa fără anumite părți, dar multe dintre ele sunt critice. Pentru ochi, mii de părți sunt critice, cum ar fi retina, care este considerată una dintre cele mai complexe dintre toate membrele corpului. Fără majoritatea părților sale de bază – cum ar fi nervul optic – ochiul nu va funcționa corect și persoana nu va avea doar o vedere slabă, ci nu va vedea deloc. Sute de lucrări ar putea fi scrise pe baza a numeroase alte sisteme care sunt necesare pentru ca ochiul să funcționeze, stabilind astfel că ochiul este cu siguranță o structură de o complexitate ireductibilă.
Ochiul este, de asemenea, „proiectat special” – ceea ce înseamnă că are redundanță pentru multe părți componente și poate astfel suporta deteriorarea anumitor părți și totuși să funcționeze în continuare. De exemplu, există multe boli care distrug ochiul și totuși acesta iși poate păstra încă o anumită funcție. De exemplu, în cazul retinopatiei diabetice, mai multe mii de raze laser de dimensiunea unor ace sunt direcționate asupra retinei pentru a reduce stimulul neovascular (fotocoagularea pan-retinală). Până la 20% sau mai mult din suprafața retinei poate fi distrusă, fără ca pacientul sa constate măcar părțile lipsă. Acest lucru se datorează capacității excelente a creierului de umplere a unor găuri din imagine, cum ar fi celebrul unghi mort.39
O căutare computerizată în literatura de peste 16 milioane de referințe ale autorului nu a dus la găsirea măcar a unui singur articol care să speculeze măcar cum a evoluat aparatul lacrimal uman. Acest lucru este în concordanță cu constatarea lui Behe conform căreia nu există dovezi clare pentru evoluția nici măcar a unui singur sistem sau structură biochimică în corpul uman.40 S-au descoperit multe articole care discutau probleme medicale (cum ar fi evoluția leziunilor inflamatorii lacrimale 41), dar nici unul care să fi discutat despre evoluția biologică a structurii aparatului lacrimal în sine.
Singurul articol relevant despre evoluția lacrimilor a indicat faptul că nu putem explica modul în care sistemul de producție a lacrimilor ar fi putut evolua. Articolul trata o presupusă structură nazală care implică structura lacrimală a oamenilor din Neandertal, despre care Schwartz și Tattersall au afirmat că i-ar fi făcut unici în comparație cu oamenii moderni .42 Franciscus a concluzionat că, printre problemele grave avute cu analizele lor, se număra si faptul că s-au bazat pe exemplarele neandertale ale caror anatomie relevantă era fie deteriorată, incompletă sau chiar absentă, nereușind astfel să ia în considerare intervalele normale ale trăsăturilor atât la rămășițele umane fosilizate, cât și la oamenii recenți.
Concluzii
Cercetările asupra lacrimilor au descoperit că procesul aparent simplu și obișnuit de producere a lacrimilor este de o complexitate enormă, dar în același timp și o parte integrantă și absolut necesară a miracolului vieții. În cuvintele lui Calkins: „Suntem atât de obișnuiți cu complexitatea fiecărei componente a corpului nostru, încât am devenit indiferenți în fața adevăratului miracol, în care se include și filmul lacrimal.” 43 Fără lacrimi, viața ar fi diferită în mod drastic pentru oameni. Pe termen scurt, ochii noștri ar deveni extrem de inconfortabili, iar vederea pe termen lung, care este atât de importantă pentru calitatea vieții de zi cu zi, ar fi cu totul imposibilă. Mecanismul de lăcrimare a ochiului este doar unul dintre numeroasele sisteme ale corpului uman care funcționează atât de bine încât ne-am obișnuit cu el și îl luam ca atare, zi de zi, fără să-l apreciem la adevărata valoare.
Autor: Dr. Jerry Bergman
Sursa: Creation.com | The design of tears: an example of irreducible complexity
Traducere: Emilia Comoniță
Referințe și note:
[1] Frey, W., Crying: The Mystery of Tears, Winston Press, Houston, 1985.
[2] Cassel, G., Billig, M. and Randall, H., The Eye Book, Johns Hopkins University Press, Baltimore, p. 233, 1998
[3] Tribout, B., Gras-Champel, V., Pannier, M. and Andrejak, M., Physiology and pharmacology of lacrymal and salivary secretions, Revue Du Praticien 51(2):133–139, 2001
[4] Price-Schiavi, S.A., Meller, D., Jing, X., Merritt, J., Carvajal, M.E., Tseng, S.C. and Carraway, K.L., Sialomucin complex at the rat ocular surface: a new model for ocular surface protection, Biochemical J. 335(Pt 2):457–463, 1998.
[5] King-Smith, P.E., Fink, B.A., Fogt, N., Nichols, K.K., Hill, R.M. and Wilson, G.S., The thickness of the human precorneal tear film: evidence from reflection spectra, Investigative Ophthalmology and Visual Science 41(11):3348–3359, 2000.
[6] King-Smith, P.E., Fink, B.A. and Fogt, N., Three interferometric methods for measuring the thickness of layers of the tear film, Optometry and Vision Science 76(1):19–32, 1999.
[7] Craig, J.P., Singh, I., Tomlinson, A., Morgan, P.B. and Efron, N., The role of tear physiology in ocular surface temperature, Eye 14(Pt 4):635–641, 2000.
[8] Yokoi, N., Mossa, F., Tiffany, J.M. and Bron, A.J., Assessment of meibomian gland function in dry eye using meibometry, Archives of Ophthalmology 117(6):723–729, 1999.
[9] Lozato, P.A., Pisella, P.J. and Baudouin, C., The lipid layer of the lacrimal tear film: physiology and pathology, J. Francais D Ophtalmologie 24(6):643–658, 2001.
[10] Hart, W., Adler’s Physiology of the Eye; Clinical Application, Mosby, St Louis, 1992.
[11] Snell, R. and Lemp, M., Clinical Anatomy of the Eye, 2nd Edition, Blackwell, Boston, p. 110, 1998.
[12] Kennedy, C.C., Tears: medical research helps explain why you cry, Mayo Clinic Health Letter, p. 4–5, February 1992.
[13] Freese, A., The Miracle of Vision, Harper and Rowe Publishers, New York, p. 19, 1977.
[14] Montagu, A., The evolution of weeping, Science Digest, p. 32, November 1981.
[15] McFadden, E.A., Woodson, B.T., Massaro, B.M. and Toohill, R.J., Orbital complications of sinusitis in the aspirin triad syndrome, Laryngoscope 196(Pt 1):1103–1107, 1996.
[16] Roberts, D.K., Keratoconjunctivitis sicca, J. American Optometric Association 62(3):187–199, 1991.
[17] Hornblass, A. and Berlin, A.J., Blindness following lacrimal gland surgery, Plastic and Reconstructive Surgery 73(1):156, 1984.
[18] Kaswan, R.L. and Salisbury, M.A., A new perspective on canine keratoconjunctivitis sicca. Treatment with ophthalmic cyclosporine, Veterinary Clinics of North America, Small Animal Practice 20(3):583–613, 1990.
[19] Thompson, H.S., Neuro-ophthalmology, Archives of Ophthalmology 86(4):462–482, 1971.
[20] Levoy, G., Tears that speak, Psychology Today, July–August, pp. 8, 10, 1988.
[21] Frey, W.H. II, Desota-Johnson, D., Hoffman C. and McCall, J.T., The effect of stimulus on the chemical composition of human tears, American J. Ophthalmology, 92(4):559–567, 1981.
[22] Montagu, Ref. 14, p. 32.
[23] O’Mara, P.F., Why Cry? Mothering, Spring, p. 70–71, 1990.
[24] Shermer, M., How We Believe, W.H. Freeman, New York, 2000.
[25] Bergman, J., Is the inverted human eye a poor design? Perspectives on Science and Christian Faith 52(1):18–30, 2000.
[26] Ayoub, G., On the design of the vertebrate retina, Origins and Design 17(1):19–22, 1996.
[27] Marshall, G., An eye for Creation, Creation 18(4):19–21, 1996.
[28] Shermer, Ref. 24, p. 110.
[29] Frymire, P., Impeaching Mere Creationism, Writers Club Press, New York, p. 110, 2000.
[30] Dawkins, R., The Blind Watchmaker, Norton, New York, p. 84, 1986.
[31] Frymire, Ref. 29, pp. 36, 41
[32] Jihangir, S., Dry eye syndrome in Pakistani community, J. Pakistan Medical Association 40(3):66–67, 1990.
[33] Tsubota, K., Satake, Y., Ohyama, M., Toda, I., Takano, Y., Ono, M., Shinozaki, N. and Shimazaki, J., Surgical reconstruction of the ocular surface in advanced ocular cicatricial pemphigoid and Stevens-Johnson syndrome, American J. Ophthalmology 122(1):38–52, 1996.
[34] Tabbara, K.F., Ocular complications of vernal keratoconjunctivitis, Canadian J. Ophthalmology 34(2):88–92, 1999.
[35] Louie, T.D., Ocular cicatricial pemphigoid: case report, J. American Optometric Association 69(3):153–160, 1998.
[36] Leonard, J.N., Wright, P., Haffenden, G.P., Williams, D.M., Griffiths, C.E. and Fry, L., Skin diseases and the dry eye, Transactions of the Ophthalmological Societies of the United Kingdom 104(Pt 4):467–476, 1985.
[37] Khoo, C.Y., Corneal blindness in Singapore and its prevention, Annals of the Academy of Medicine, Singapore 18(2):123–130, 1989.
[38] Blodi, B.A., Byrne, K.A. and Tabbara, K.F., Goblet cell population among patients with inactive trachoma, International Ophthalmology 12(1):41–45, 1988.
[39] Calkins, J., private communication, 2001.
[40] Behe, M., Darwin’s Black Box, The Free Press, New York, 1996.
[41] Jabs, D.A., Enger, C. and Prendergast, R.A., Murine models of Sjorgren’s Syndrome evolution of the lacrimal gland inflammatory lesions, Investigative Ophthalmology & Visual Science, 32(2):371–380, 1991.
[42] Franciscus, R.G., Neandertal nasal structures and upper respiratory tract specialization, Proc. Nat. Acad. Sci. USA 96(4):1805–1809, 1999.
[43] Calkins, Ref. 39, p. 1.
