Lumea ca dar – punte de legătură între Dumnezeu și om
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că rațiunile lucrurilor au fost gândite de Dumnezeu din veșnicie, însă modurile lor depind de felul în care sunt folosite de oameni. Prin aceasta se arată responsabilitatea omului, faptul că Dumnezeu l-a chemat să-I fie un partener într-un dialog al iubirii veșnice. Modul greșit de întrebuințare a rațiunii lucrului nu modifică rațiunea lucrului respectiv.
Aprofundarea conștiinței că lumea este un dar dumnezeiesc contribuie decisiv la dezvoltarea unor relații de comuniune, prin care este depășită logica egoismului și a atitudinii mercantile. Lucrul nu este redus la o semnificație utilitaristă, ci devine mijloc al comuniunii. Prin exersarea logicii dăruirii și a trăirii relației dintre Dăruitor și dar sunt biruite patimile egoiste.
Înțelegând lumea ca dar al lui Dumnezeu, omul se raportează la întregul univers și la fiecare lucru ca la un dar. „Daca lumea ne-a fost dată de Dumnezeu ca un dar pentru toți, noi o folosim, cel mai mult, în această calitate a ei, făcând cu ușurință lucrurile, daruri ale noastre către alții, arătând prin aceasta că, de fapt, ele s-au dat de Dumnezeu tuturor.
Atunci vede, dincolo de ele, pe Dumnezeu Dăruitorul lor, pe seama tuturor. Atunci le transcendem, fără să socotim inutilă existența lor. Dumnezeu, Care ni le-a dat în dar tuturor, ne învață, prin aceasta, să le folosim și noi ca daruri între noi, să nu le acoperim acest rol mijlocitor, de iubire întreolaltă imprimat în ele de Dumnezeu, ca în lucrurile menite să treacă, din iubire, de la persoană la persoană.
Lucrurile, în loc de a fi ziduri opace și pricini de dezbinare și ură între noi, pierzându-și caracterul de punte a iubirii lui Dumnezeu față de noi și între noi, își împlinesc în acest caz rostul cu care ne-au fost date, devenind mijloace de înfrățire între noi. Prin aceasta ne facem totodată stăpâni peste ele, nu mai suntem robii lor. Dăruindu-le, ne unim prin ele cu semenii noștri, depășindu-ne; și ne unim prin ele cu Dumnezeu, prin aceeași depășire”.
Autor: Adrian Lemeni
Sursa: Adevăr și comuniune, p. 169-170
