Lumea ca taină care trimite către Dumnezeul Creator

Pe de o parte, omul este mai presus de lume prin faptul că este persoană, având conștiința propriei existențe și a ființării lumii; pe de altă parte, omul nu poate cuprinde taina lumii. Omul nu poate explica existența lumii prin puterea rațiunii proprii. Prin raționalitatea lumii ea poate fi gândită și cunoscută, însă nu poate fi epuizată în cadrele limitate ale rațiunii umane. Prin aceasta, lumea ca taină trimite către Dumnezeu Creatorul, omul având conștiința că atât el, cât și lumea sunt realități create de Dumnezeu.

Atât taina lumii mai presus de puterea de înțelegere a omului, cât și explicarea lumii prin ea însăși îl ajută pe om să se orienteze către Dumnezeu Creatorul.

„Această extensiune materială și rațională a lumii, unită în același timp cu taina ei de necuprins, dar și cu insuficiențele ei, îl face pe om să cugete la un Creator mai presus de lume, coborât, pe de o parte, prin raționalitatea lumii la nivelul lui, dar prin taina ei necuprinsă., aflat mai presus de om.

Căci lumea însăși e, pe de o parte, inferioară omului și la nivelul lui, dar pe de alta, mai presus de puterea și de cuprinderea lui și inexplicabilă prin el și prin ea. Ea nu-l poate satisface, dar totuși e mai presus de puterile și de înțelegerea lui. Cu cât o cunoaștem mai mult, cu atât ne minunăm mai mult de gândirea și puterea Creatorului ei.

Dar cu cât o cunoaștem mai mult, cu atât ne dăm seama de neputința de a o cuprinde în întregime, sau de caracterul apofatic al ei, care are în el pecetea caracterului apofatic al lui Dumnezeu. Pe de o parte, o cunoaștem, pe de alta, depășește mereu cunoașterea noastră și stimulează efortul de a o cunoaște mai mult și a cunoaște prin aceasta și mai mult pe Dumnezeu, Cel pe de o parte cunoscut în măreția gândirii și puterii Lui, pe de alta, mai presus de cunoaștere, reflectat în amândouă privințele de ea”[1].

Autor: Adrian Lemeni
Sursa: Adevăr și comuniune, p. 168-169

[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, pp. 166-167. Faptul că lumea nu are conștiință de sine presupune că ea a fost creată de Cineva conștient de rostul ei și a fost făcută pentru conștiința umană capabilă să se ridice împreună cu lumea spre Creator. „Dacă n-ar fi fost cineva conștient înaintea omului care să gândească crearea lumii cu un rost pentru omul conștient, ea n-ar fi avut nicio justificare, niciun temei al existenței, căci Cel ce a creat-o n-a creat-o dintr-o nevoie de ea, odată ce a putut exista înainte de ea. Dacă lumea are o justificare a existenței sau un rost al existenței pentru existența conștientă a omului, ea a trebuit să-și primească justificarea existenței înainte de a fi apărut omul, de la conștiință care a si creat-o, știind înainte de facerea ei despre conștiința umană, pe care tot el o va aduce la existență. O Conștiință dinainte de lume a creat lumea pentru o conștiință asemenea celei a Lui, pe care tot El o va crea. Dacă omul ar fi existat înaintea de ea, n-ar fi avut nevoie de ea”. Cf. Pr. Dumitru STĂNILOAE, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, pp. 167-168.