Maica Domnului, plinirea frumuseții Creației

Femeia e o șansă pentru bărbat ca prin harismele ei de temelie să-i fie semn și întrezărire a altei lumi. O lume osebită e cea a femeii, căci ea nu se împlinește prin luptă și stăpânire asupra lumii, cum se vede bărbatul, ci prin finețe și tandrețe, prin simțul frumosului și duhul slujirii. Pentru bărbat, femeia e deci în lume, dar și ca o graniță a acestei lumi, o icoană a frumosului transfigurat, e prima și cea mai intimă fereastră prin care el poate întrezări că există infinitul inimii.

Sincer, nu cred în adagiul latin „Homo homini lupus”. E o exagerare vădită, căci, de ar fi adevărată, lumea ar fi fost nimicită demult într-un delir criminal generalizat. Mai degrabă „omul este revelație pentru om”. Fiecare, îndată ce se trezește la viață, se miră de alți oameni. Minunarea și mirarea îi dau participarea reală, afectivă, la actul cunoașterii. Fiecare ne mirăm de fiecare și ne considerăm reciproc vrednici de mirare, factori de surpriză sau de încântare. Deci mai corect ar fi adagiul: „Homo homini mirabilis.”

Iar femeia are darul și menirea de a fi revelație, întrezărirea unui alt mod de a fi viu. Icoană a altei lumi, ca fecioară dă de știre că Autorul ei este și frumusețe, iar ca marnă că Făcătorul este și Mângâietorul. Virtuțile de temelie ale inimii creștine, ca smerenia, blândețea, iubirea, par a fi mai în firea femeii decât a bărbatului, care-i mai mult desfășurare de putere și rațiunea stăpânitoare, făcătoare de istorie.

În Maica Domnului se împlinește în chip suprem harisma originară a femeii de a revela lumii că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu este frumusețe și că frumusețea divină se naște în inimile fecioare. În Maica Domnului s-au întrunit toate posibilele frumuseți și daruri pe care Pământul și firea umană le puteau aduce prinos Făcătorului.

Și aceste frumuseți ale sufletului și trupului erau desăvârșite întru ea. Sfântul Grigorie Palama arată că Maica Domnului întrunește toate desăvârșirile create și necreate, și în ea s-a realizat plinătatea frumuseții Creației: „Voind să creeze un chip al frumuseții desăvârșite și să arate limpede îngerilor și oamenilor puterea măiestriei Sale, Dumnezeu a făcut cu adevărat pe Maria atotfrumoasă.

El a întrunit în ea frumusețile parțiale pe care le-a împărțit celorlalte făpturi și a constituit o podoabă comună tuturor ființelor văzute și nevăzute; sau, mai degrabă, a făcut din ea un fel de amestec din toate desăvârșirile dumnezeiești, îngerești și omenești, o frumusețe sublimă care înfrumusețează ambele lumi, înălțându-se de la pământ la cer și chiar întrecându-l pe acesta din urmă.”[1]

Același sfânt spunea că Maica lui Dumnezeu este „limita dintre creat și necreat”. Ea e prima persoană umană care fost Îndumnezeită, și ea e cea mai aproape de Sfânta Treime. Cea care a oferit firea umană Cuvântului lui Dumnezeu, făcându-se un mijloc al întrupării, realizate în firea sa curățită prin Sfântul Duh, este și cea care a trăit cu maximă intensitate părtășia la patimile, crucea și moartea Mântuitorului, când „prin sufletul ei a trecut o sabie”.

Dar ea este și primul ipostas uman care a gustat și Învierea și a primit prima roadele ei, adică îndumnezeirea și ridicarea cu trupul la ceruri, alături de Fiul său. Astfel, ea este pârga desăvârșirilor și îndumnezeirii ipostaselor create. Ea este împărăteasa Cerurilor care mijlocește darurile veșnice și prin ea primesc harul și oamenii și îngerii.

Luna plină reflectă lumina soarelui și atrage mareea și gândul către cer. Prin frumusețea lină a milei sale, Maica Domnului, atrage inima spre ceruri. Căci, ea, având îndrăzneala de mamă către Fiul său, este și maică a creștinilor, a celor ce o cheamă în ajutor. Și bucuria plină de pacea încrederii ce ne-o insuflă e că orice mamă are inima mai plecată spre milă decât spre stricta dreptate.

Prin Maica Domnului, pe care Pământul a adus-o dar cerului, cerul se umanizează, devine familiar și mai cald omului.[2] E și imbold să nu ne simțim despărțiți de lumea cerească prin spații de infinitate strivitoare, căci mijlocitoarea noastră de acolo este și aici cu inima, fiind a firii noastre. Și fiind sensibilitatea feminină cea mai miloasă și mai delicată, este caldă ocrotitoare.

În Maica Domnului, pentru oricine își îndreaptă gândul spre cer sau se roagă în Biserică, îndată îl întâmpină acea frumusețe esențială: puritatea și mila, desăvârșite în Maica Domnului, în feciorie și tandrețe maternă. Maica Domnului, prin însăși prezența nelipsită a chipului și invocării sale în Biserică, provoacă simțământul că prima relație a lui Dumnezeu cu omul, întâmpinarea omului la poarta cerului, este mila, blândețea și tandrețea. Adică dragostea care se dăruie necondiționat, așa cum pe Pământ numai o maică știe. Căci prima icoană a dragostei lui Dumnezeu este dragostea mamei.

„Frumoasă și cu sufletul și cu trupul, frumoasă și cu gândul și cu frumusețile faptelor bune aflându-te pe tine Cuvântul Cel Preafrumos, S-a sălășluit întru tine, Născătoare de Dumnezeu.”[3]

Autor: Ieromonah Ioan Bute
Sursa: Frumusețea care va salva lumea, p. 134-139

[1] Sfântul Grigorie Palama, In Dormitionen, P.G., t. 151, col. 463 AB apud Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, cap. 9, nota 309.

[2] ,,Prin faptul nașterii lui Dumnezeu-Cuvântul din femeie, creștinismul umanizează deplin cerul. El este umanizat și prin faptul că pe tronul suprem al existentei stă Fiul lui Dumnezeu cel făcut om. Dar poate aceasta tot ar mai lăsa vibrații de teamă în sufletul muritorului, căci Omul de la cârma destinelor universale e și Dumnezeu, iar bărbatul reprezintă oricum principiile rigide, inflexibile. Când muritorul, însă, știe că acel om are o Maică, el capătă curaj, căci Maica e chintesența afecțiunii iubitoare. Iar Maica aceasta e cu totul dintre noi. Dumnezeu recunoaște benevol «autoritatea» maternă a sensibilității feminine în raportul lui cu noi. Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o pe ea ca și mai mult să îndrăznim a ne apropia de El, ca să aibă și mai multă putere criteriile umanității în raporturile Lui cu noi. Cată umanitate nu aduce prezența Fecioarei în viața creștinismului! […] Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e distant, înspăimântător și depărtat de noi, căci în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu având, pe de o parte, prin bunăvoința Lui, autoritate de Maică asupra Lui atunci când se roagă pentru noi, iar pe de alta, duioșie de Maică pentru greutățile noastre.” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. cit., pp. 166-167.)

[3] Canoanele Maicii Domnului ce se citesc la Pavecerniță, cântarea a patra, joi seara, glasul 5.