Mercur – Planeta mică care provoacă probleme mari pentru evoluție
Mercur – una dintre cele nouă planete cunoscute ale sistemului nostru solar și cea mai apropiată de soare. Este, de asemenea, una dintre cele mai mici, doar Pluto (cel mai îndepărtat) fiind mai mică. Chiar și Ganymede (un satelit al lui Jupiter) și Titan (un satelit al lui Saturn) sunt mai mari. Cu toate acestea, micul Mercur are multe de spus despre originile sistemului nostru solar.
Mercur este o planetă a extremelor. Partea planetei îndreptată spre soare atinge o temperatură de aproximativ 430 °C (mai mult decât suficientă pentru a topi plumbul), în timp ce partea întunecată atinge -170 °C. Mercur se învârte în jurul soarelui la fiecare 88 de zile și prezintă caracteristica neobișnuită de a se roti în jurul axei sale exact de trei ori la fiecare două orbite complete.
O mare parte din informațiile noastre despre Mercur provin de la trecerea sondei Mariner 10, din 1974–75. Lipsită de varietatea și culoarea altor planete, suprafața stâncoasă și acoperită de cratere a lui Mercur seamănă cu cea a Lunii. Dar ceea ce este cu adevărat interesant la Mercur sunt lucrurile care nu pot fi văzute.
Misiunile Mariner din anii 1960 și 1970
Mariner 10 a fost ultima din seria sa de nave spațiale și prima misiune care a folosit atracția gravitațională a unei planete (Venus) pentru a ajunge la alta (Mercur). Nava a fost lansată în 1973 și a ajuns la Mercur la 29 martie 1974. În anul următor a furnizat 10 000 de imagini ale planetei și a cartografiat 57% din suprafață sa până când s-a consumat sursa de alimentare. Acum se află pe orbită în jurul soarelui.
Oamenii de știință au descoperit că Mercur are cea mai mare densitate dintre toate planetele cunoscute (altele decât Pământul). Mercurul este atât de dens, încât se crede că are un miez de fier care ocupă aproximativ 75% din diametrul său.[1] Evoluționiștii sunt în mare parte de acord asupra modelelor de formare planetară… dar modelele lor spun că Mercur nu poate fi nici pe departe atât de dens pe cât este.
Coliziunea cu evoluția
După zeci de ani de luptă, cei mai mulți astrofizicieni au renunțat și au recunoscut că densitatea mare a lui Mercur nu poate fi explicată cu modele de dezvoltare lentă și graduală.
În schimb, explicația preferată este că acum miliarde de ani, un obiect mare s-a prăbușit în Mercur, îndepărtând materialul cu densitate mai mică și lăsând în urmă planeta cu densitate mare observată astăzi.[2]
Luați în considerare implicațiile acestui lucru. Evoluționiștii au admis că planeta pe care o vedem astăzi nu poate fi explicată prin procese evolutive treptate! Aceasta este o afirmație uimitoare. În schimb, ei propun o coliziune catastrofală cu mult timp în urmă. Care sunt dovezile acestei coliziuni? Altfel Mercur ar respinge evoluția!
În astronomie, repetate coliziuni cosmice sunt invocate ca un fel de baghetă magică pentru a salva teoriile evoluției de la fapte. Planeta Uranus este înclinată, dar evoluția spune că nu poate fi așa; prin urmare, cu mult timp în urmă ceva a lovit-o și a răsturnat-o. Rotația lui Venus contrazice previziunile evolutive – prin urmare, cu mult timp în urmă ceva a lovit-o și a rotit-o în sens invers.
Atmosfera lui Marte este prea subțire pentru gusturile evoluționiștilor – prin urmare, era mai groasă, dar cu mult timp în urmă ceva a lovit Marte și a îndepărtat cea mai mare parte a atmosferei. Mercurul este prea dens pentru evoluție – prin urmare, cu mult timp în urmă ceva l-a lovit și a îndepărtat convenabil părțile mai puțin dense. Evoluționiștii își flutură bagheta de coliziune după bunul plac și batjocoresc credința creștină într-un Potop global catastrofal unic, numind-o „neștiințifică”, în ciuda numeroaselor dovezi fizice și istorice pentru aceasta.
Curiozități despre Mercur
- Spre deosebire de majoritatea celorlalte planete, Mercur nu are sateliți
- Atmosfera sa subțire este formată din heliu și sodiu
- Un an pe Mercur durează numai ≈ 88 de zile pe Pământ, dar
- O zi pe Mercur durează ≈ 59 de zile pe Pământ!
- Pe Mercur, ai putea sări de 2½ ori mai sus decât pe Pământ
Mercur magnetic
Provocările lui Mercur față de naturalism nu se limitează la densitatea sa. Evoluționiștii au primit o altă lovitură când a fost descoperit câmpul magnetic al lui Mercur. Pentru a înțelege de ce aceasta pune o problemă, trebuie să discutăm ideile evolutive ale magnetismului planetar.
Majoritatea planetelor din sistemul solar au câmpuri magnetice semnificative. De unde provin aceste câmpuri? Evoluționiștii (și creaționiștii care susțin vârstele îndelungate) susțin o teorie a „dinamului”, care cere ca acele planete cu câmpuri magnetice să aibă și miezuri metalice topite.
Printr-o serie complicată de evenimente, mișcările fluidelor din interiorul miezului ar putea genera un câmp magnetic. Evoluționiștii cred această idee, deoarece reprezintă singurul mecanism pe care au putut să-l propună prin care planetele cu vârste presupuse de miliarde de ani încă ar putea avea câmpuri magnetice – toate celelalte mecanisme ar necesita ca planetele să fie foarte tinere.
Din păcate, pentru susținătorii vârstelor îndelungate, cu cât descoperim mai multe despre alte planete, cu atât descoperim mai mult că modelul dinamului nu poate fi adevărat.[3] Totuși, acest lucru nu ar trebui să ne surprindă cu adevărat, deoarece mulți susținători ai vârstelor îndelungate recunosc că și Pământul în sine pune probleme uriașe pentru modelul dinamului, iar Pământul este planeta pentru care modelul a fost inventat ca să îi explice câmpul magnetic![4]
Mai multe despre Mercur
Distanța medie față de soare: 57 910 000 km
Raza ecuatorială: 2439,7 km
Viteza de eliberare la ecuator: 4,25 km/sec
Perioada de rotație: 58,6462 zile
Perioada orbitală: 87,969 zile
Temperaturi:
Media la suprafață: 179 °C
Maxima la suprafață: 427 °C
Minima la suprafață: -173 °C
Înapoi la Mercur. Pentru a avea o vechime de miliarde de ani și un câmp magnetic, trebuie să existe mișcări de fluide în nucleul planetei. Prin urmare, miezul în sine trebuie să fie topit. Dar, așa cum spune un evoluționist, „Mercurul este atât de mic încât părerea generală este că planeta [nucleul său] ar fi trebuit să înghețe cu eoni în urmă”.[5] Prin urmare, miezul nu poate fi topit și, prin urmare, teoriile evoluției ar trebui să concluzioneze că Mercur nu poate avea un câmp magnetic. Dar totuși are!
Unii evoluționiști speculează că, probabil, nucleul lui Mercur nu este din fier (care ar fi fost „înghețat cu eoni în urmă”), ci sulfură de fier (care nu s-ar fi solidificat neapărat în acești presupuși eoni). Dar rezolvarea problemei referitoare la Mercur creează o problemă mult mai mare.
Un principiu fundamental al teoriei nebuloasei solare (folosit pentru a explica modul în care s-a format sistemul nostru solar) este acela că nu pot exista elemente volatile, precum sulful, atât de aproape de soare, deci nu ar trebui să existe sulfură de fier în Mercur. Astfel, încercând să salveze vârsta de miliarde de ani a lui Mercur, evoluționiștii subminează chiar fundamentele ideilor lor despre formarea întregului sistem solar.[6]
Creaționiștii nu au nicio problemă în a explica câmpul magnetic al lui Mercur și nici pe cel al oricărei alte planete. Există mai multe moduri în care o planetă tânără (în vârstă de 6000 de ani) încă ar putea avea un câmp magnetic.[7] Dar, de vreme ce evoluționiștii resping o creație tânără, ei nu pot explica magnetismul planetar. Așa cum spune un evoluționist, „magnetismul este acum o enigmă la fel de mare ca atunci când William Gilbert (1544–1603) a scris lucrarea Concerning Magnetism, Magnetic Bodies, and the Great Magnet, Earth în 1600”![8]
Puzzle planetar
Dacă ați sta pe Mercur, ați vedea soarele răsărind, apoi apunând imediat înainte de a se ridica din nou și de a călători spre vest. În mod similar, la apusul soarelui, se ridică din nou, înainte de a apune încă o dată. Acest lucru se datorează modului în care rotația lui Mercur se combină cu orbita sa foarte eliptică (în formă de ou).
Când un creștin examinează sistemul solar, este ușor să se întrebe dacă Creatorul a proiectat planetele în mod special pentru a încurca explicațiile ne-creaționiste ale acestora. În mod repetat, noile descoperiri contrazic ideile naturaliste. În mod ironic, în cazul lui Mercur, chiar evoluționiștii recunosc acest lucru. Ei recunosc că orice încercare de a include Mercur în modelele lor evolutive va condamna modelele la eșec – spun că Mercur este o „capcană”[9] care i-a „sedus”9 pe evoluționiști și a avut o „atracție fatală pentru cei care au modelat sistemul solar”.9
Deci, vedem că această planetă mică și aparent nesemnificativă pune piedici enorme pentru cei care doresc să-l tăgăduiască pe Creator. Într-adevăr:
Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți; Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari (1 Corinteni 1:27).
Autor: Spike Psarris
Sursa: Creation.com | Mercury—the tiny planet that causes big problems for evolution
Traducător: Cristian Monea
[1] Indiferent dacă detaliile acestui model sunt corecte sau nu, densitatea foarte mare a planetei Mercur este un fapt, deoarece se bazează pe măsurători și observații. De exemplu, am observat atracția gravitațională a planetei asupra sondei Mariner 10.
[2] „Forța motoare din spatele încercărilor anterioare de a explica Mercur a fost aceea de a încadra densitatea mare a planetei într-o schemă generală preferată a sistemului solar… A devenit clar că niciunul dintre aceste modele propuse nu funcționează, iar densitatea mare este explicată în mod convenabil prin ipoteza impactului mare, care face ca Mercur să fie unic.” Taylor, S.R., Solar System Evolution: A New Perspective, Cambridge University Press, New York, p. 194, 1992.
[3] Vedeți, de exemplu, Creation 24(3):38–40, 2002, pentru o discuție despre Uranus, și Creation 25(1):22–24, 2002, pentru o discuție despre Neptun.
[4] Pentru mai multe informații, vedeți Sarfati, J., The earth’s magnetic field, Creation 20(2):15–17, 1998. Pentru o explicație mai detaliată, inclusiv documentația dintr-o varietate de reviste seculare, vedeți Humphreys, R., The Earth’s magnetic field is still losing energy, creationresearch.org, 30 Iulie 2002.
[5] Taylor, S.R., Destiny or Chance: our solar system and its place in the cosmos, Cambridge University Press, Cambridge, p. 163, 1998.
[6] Unii evoluționiști recunosc acest lucru. „Un miez de fier pur ar fi înghețat demult, deci cel mai probabil candidat este un miez FeS… Prezența elementului volatil sulf ca element constitutiv al planetei celei mai apropiate de soare are implicații importante pentru modelele de formare planetară. Dacă Mercurul prezintă un conținut substanțial de sulf (2-3%), atunci acesta elimină o mare parte din raționamentul unei zone heliocentrice a compoziției nebulare. Modelele în care Mercur se formează numai din componentele cu temperatură înaltă nu mai sunt viabile. Dacă planeta cea mai interioară are o componentă substanțială volatilă (deși FeS este sursa probabilă a sulfului), există puține baze pentru modelele de formare planetară bazate pe distanța heliocentrică.” Ref. 2, p. 191.
[7] Vedeți Humphreys, R., The creation of planetary magnetic fields, creationresearch.org, pentru o posibilitate.
[8] Ref. 5, p. 163–164.
[9] Ref. 5, p. 166.
