Ce vârstă are pământul?
Material extras din cartea Refuting Evolution (Respingerea Evoluţiei), capitolul 8, un manual pentru studenți, pãrinți și profesori ce combate cele mai recente argumente despre evoluție
Evoluționiștii considerau în mod eronat cã evoluţia de la particulã la om a avut loc în miliarde de ani. Prin urmare cartea„Teaching about Evolution and the Nature of Science” (Învăţând despre evoluţie şi natura ştiinţei) prezintã teoriile sale ca fiind dovezi valabile doar pe perioade lungi de timp. Acest lucru este ilustrat grafic într-o diagramã de la paginile 36-37; existența omului este un segment atât de mic, la sfârșitul unui timp real de 5 miliarde de ani, încât diagrama trebuie mãritã de douã ori pentru a fi vãzut.
Pe de altã parte, ideile de bază ale Bibliei oferã o imagine foarte diferitã. Biblia afirmã cã omul a fost fãcut dupã șase zile de la creație, acum aproximativ 6000 de ani [7500 de ani după tradiția Bisericii Ortodoxe n.n.]. Deci, o cronologie a lumii construită pe datele biblice ar include omul aproape de începutul lumii, nu la sfârșit. Dacã folosim același grafic cronologic de 39 cm din cartea această, carte pentru a reprezenta istoria biblicã a pãmântului, omul ar fi la aproximativ 1/1000 dintr-un mm distanțã de la început!
În plus, creștinii, prin definiție, iau în serios declarațiile lui Iisus Hristos. Care a spus: „Dar de la începutul fãpturii, bãrbat și femeie i-a fãcut Dumnezeu.” (Marcu 10: 6), care ar avea sens cu cronologia biblică propusă, dar este diametral opusã cu schiţa (planul, cronologia) din „Teaching about Evolution and the Nature of Science„. Acest capitol analizeazã formarea rocilor și metodele de datare, prin prisma a ceea ce aceste douã modele concurente ar prezice.
Rocile
Densitatea vastă a rocilor sedimentare din întreaga lume este utilizată de obicei ca instrument pentru determinarea unui vârste. În primul rând, cartea ”Învăţând despre evoluţie” oferã o definiție utilã la pagina 33:
„Rocile sedimentare sunt formate atunci când materialele solide transportate de vânt și de apã se acumuleazã în straturi și apoi sunt comprimate de depozite excesive. Rocile sedimentare conțin uneori fosile formate din pãrți de organisme depuse împreunã cu alte materiale solide.”
Îndoctrinarea teoriei unui „timp îndelungat”, vine prin mențiunea „atingând deseori grosimi mari pe perioade lungi de timp.” Cu toate acestea, acest lucru este nedemonstrat prin dovezi. Grosimea (rocilor) ar putea fi teoretic produsã fie printr-o micã cantitate de apã pe perioade lungi de timp, fie de o cantitate mare de apă pe perioade scurte de timp.
Am discutat deja cum pot rezulta diverse confuzii în interpretarea acelorași date, în cazul acesta în privința stratificaţia rocilor. A opta pentru interpretarea precedenta este o concluzie filosofică, nu una științifică. Deoarece sedimentarea astăzi se produce de obicei lent se presupune că acesta trebuie să se fi întâmplat întotdeauna lent. Dacă este așa, atunci straturile de rocă trebuie să se fi format într-o perioadă îndelungată de timp.
Filozofia că procesele au avut loc întotdeauna în proporţii aproximativ constante („prezentul este cheia trecutului”) este adesea numit uniformitarianism. Uniformitarianismul a fost definit astfel în propria mea clasă universitara de geologie în 1983, și contrasta cu catastrofismul (evenimentele geologice au avut loc brusc sau foarte rapid). Dar, mai recent, cuvântul „uniformitarianism” a fost folosit și în alte contexte, având înţelesul de constanță a legilor naturale, numit uneori „uniformitarianism metodologic”, opusul a ceea ce unii au numit „uniformitarianism, esenţial/de fond.”
Trebuie subliniat de asemenea faptul că geologii uniformitarieni au ţinut seama de evenimentele ocazionale (localizate) care au avut loc brusc. Cu toate acestea, geologia istorică modernă s-a dezvoltat din acest principiu general „lent și treptat”, care este în continuare cadrul preferat predominant al explicațiilor pentru orice formațiune geologică. Cu toate acestea, dovezile pentru formarea brusca sunt atât de generalizate, încât numărul geologilor neo-catastrofiști e în continuă creştere. Dar, din cauza deviațiilor naturaliste (care susțin evoluția), ei preferă, desigur, să respingă explicația potopului Facerii (la nivel mondial).
Cu toate acestea, un potop dezastruos, acoperind globul (și formator de fosile) ar fi erodat cantități uriașe de sedimente, și le-ar fi depus în altă parte. Multe organisme ar fi fost îngropate foarte repede și fosilizate. De asemenea, catastrofe recente arată că evenimentele violente, cum ar fi potopul/revărsarea de ape descris în Geneză putea forma mai multe straturi de roci foarte repede.
Erupția din Muntele St. Helens, din statul Washington a produs 7,6 metri de sediment fin stratificat într-o singură după-amiază! (1) Şi s-a observat o depunere rapidă de nisip nămolos pompat, de aproximativ 1 metru în straturi fine pe o plajă, pe o suprafață de mărimea unui teren de fotbal. Experimentele sedimentare ale creaţionistului Guy Berthaultau au arătat, lucrând uneori cu non-creaționiști, că straturile fine se pot forma printr-un mecanism de auto-sortare în timpul aşezării particulelor de diferite dimensiuni. (2), (3)
Într-unul dintre experimentele lui Berthault, straturile fine de gresie și diatomit au crăpat/s-au divizat în particulele lor componente, și au permis aşezarea sub jet de apã la diferite viteze. S-a constatat cã aceleași grosimi de strat au fost refăcute, indiferent de debit. Acest lucru sugereazã cã roca originală a fost produsă de un mecanism de auto-sortare similarã, urmat de o împreună consolidare a particulelor. (4) Jurnalul Nature a raportat experimente similare ale evoluționiștilor la un deceniu de la primul experiment al lui Berthault. (5)
Deci, atunci când începem cu presupunerea că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu și este, prin urmare adevărat, putem obține interpretări rezonabile ale datelor. Asta nu înseamnă că orice problemă a fost rezolvată, dar mule dintre ele au fost.
În schimb, cum se explica conceptul „lent și treptat”? Gândiți-vã cât rezistau de mult, în mod normal, organismele moarte. Saprofagii și putrezirea îndepărtează toate urmele în mod normal în sãptãmâni. Meduzele moarte dispar în mod normal în zile. Cu toate acestea, cartea Teaching about Evolution are o fotografie a unei fosile de meduza la pagina 36. Este clar cã nu ar fi putut fi îngropata încet, dar trebuie sã fi fost îngropata rapid de sedimentele transportate de apã. Aceastã apã ar fi conținut de asemenea minerale dizolvate, care ar fi cauzat cimentarea sedimentelor și așa s-au întãrit repede.
Broşura Stones and Bones (Pietre şi oase) aratã alte fosile care trebuie sã se fi format rapid. (6) Una este lungă de 2 metri – ichthyosaur (reptilă marina dispărută în formă de pește) fosilizată în timp ce năștea. O alta este un pește fosilizat în timp ce se hrănea. Și există un trunchi de copac vertical care penetrează mai multe straturi de rocă (de aici termenul fosila polistrată (polystrate). Dacă formarea straturilor sedimentare superioare a durat într-adevăr milioane sau chiar sute de ani, apoi partea de sus a trunchiului de copac ar fi putrezit.
În mod ironic, oamenii de ştiinţă de la NASA accepta că au existat „inundații catastrofale” pe Marte (7) care au dezmembrat canioane (8), deşi pe această planetă nu există apă lichidă până astăzi. Dar ei neagă faptul că un potop global s-ar fi întâmplat pe Pământ, unde există apă suficientă pentru a acoperi întreaga planetă la o adâncime de 1,7 mile (2.7 km), în cazul în care ar fi fost complet uniformă, și chiar și acum acoperă 71% din suprafața pământului! Dacă nu ar fi fost Biblia cea care învăța aceasta, probabil ei nu ar fi avut nici o problemă cu un potop global pe pământ. Acest lucru demonstrează din nou cât afectează prejudecățile oamenilor de știință interpretarea probelor.
Datarea radiometrică
Așa cum s-a arãtat mai sus, probele de la înregistrarea geologică sunt în concordanțã cu catastrofele geologice, și existã multe caracteristici care sunt greu de explicat prin procese lente și progresive. Cu toate acestea, evoluționiștii punctează metode de datare care după cum se se presupune sprijinã teoria timpului îndelungat. Cea mai cunoscută este datarea radiometrică. Acest lucru este descris cu exactitate la pagina 35 din Teaching about Evolution.
Unele elemente, cum ar fi uraniul, trec prin putrezirea radioactivă pentru a produce alte elemente. Măsurând cantităţile de elemente radioactive și elementele în care se dezintegrează/descompun în roci, geologii pot determina cât de mult timp a trecut de când roca s-a răcit de la o stare iniţială de lichid topit.
Cu toate acestea, „determinarea” în timp îndelungat este o interpretare; actualele datele științifice sunt rapoarte izotopice. Fiecare element chimic are, de obicei, mai multe forme diferite, sau izotopi, care au mase diferite. Există și alte interpretări posibile, în funcție de ipoteze. Acest lucru poate fi ilustrat cu o clepsidră.
Atunci când aceasta este în picioare, nisipul curge din recipientul de sus în partea cea de jos cu un raport debit ce poate fi măsurat. Dacă observăm o clepsidră cu nisip care încă curge, putem determina cu cât timp în urmă a fost întoarsă clepsidra, după cantitățile de nisip din ambele recipiente și după debitul de curgere a nisipului. Putem sau nu putem? În primul rând, trebuie să presupunem trei lucruri:
1. Știm cantitățile de nisip în ambele recipiente la început. În mod normal, o clepsidră în picioare este goală în partea de sus. Dar dacă n-ar fi așa, atunci ar fi nevoie de mai puțin timp pentru ca nisipul să umple noul container de jos la un anumit nivel.
2. Viteza a rămas constantă. De exemplu, în cazul în care nisipul a devenit recent umed, va curge mai încet acum decât în trecut. În cazul în care curgerea a fost mai mare în trecut, i-ar lua mai puţin timp nisipului să ajungă la un anumit nivel decât dacă nisipul ar fi curs mereu în ritmul actual.
3. Sistemul a rămas închis. Adică nu a fost adăugat sau scos nisip din vreun container. Cu toate acestea, să presupunem că, fără știrea dumneavoastră, a fost adăugat nisip în recipientul de jos sau îndepărtat din recipientul de sus. Apoi, dacă ați calculat timpul scurs de la ultima scurgere de sus – prin măsurarea nisipului din ambele recipiente, ar fi mai mult decât timpul real.
Teaching about Evolution expune ipoteza 2:
„De exemplu, se presupune cã rata de dezintegrare radioactivã este constantã în timp și nu este influențatã de factori ca temperatura şi presiunea – concluziile susținute de ample cercetări în domeniul fizicii.”
Este adevărat că în lumea de astăzi, ratele de dezintegrare radioactive par a fi constante, și nu sunt afectate de căldură sau presiune. Cu toate acestea, am testat rata de dezintegrare doar pentru aproximativ 100 de ani, deci nu putem fi siguri că acestea au fost constante de-a lungul presupuselor miliarde de ani.
Fizicianul Dr. Russell Humphreys sugerează că ratele de dezintegrare au fost mai rapide în timpul săptămânii de creație, și au rămas constante de atunci. Există o bază/un fundament pentru acest lucru, analiza radiohalo de exemplu, dar este încă experimental.
Teaching about Evolution abordează, de asemenea ipoteza 3:
„Se presupune, de asemenea, cã rocile analizate, nu au fost modificate în timp de migrarea atomilor în sau din roci, ceea ce necesitã informații ştiinţifice detaliate, atât geologice, cât şi chimice.”
Aceasta este o ipoteză uriaşă. Potasiu și uraniu, ambele elemente de baza comune, sunt ușor de dizolvat în apã, deci pot fi extrase din roci. Argonul, produs de potasiu prin degradare, este un gaz, astfel se mișcã destul de ușor.
Anomaliile
Există multe exemple în care metodele de datare comunica „date” greșite pentru rocile erelor geologice cunoscute. Un astfel de exemplu este roca din cupola lavei unui dacit, din muntele vulcanic St Helens (Sfânta Elena). Deși știm că roca a fost formată în 1986, aceasta a fost „datată” prin metoda potasiu – argon (K-Ar) ca 0,35 ± 0,05 milioane de ani. (9) Un alt exemplu este „datarea” K-Ar a cinci fluxuri de lavă de andezit de la Muntele Ngauruhoe din Noua Zeelandă. „Datele” au variat de la < 0,27 la 3,5 milioane de ani, dar un flux de lavă a avut loc în 1949, trei în 1954 și unul în 1975!
Ceea ce s-a întâmplat a fost faptul că excesul de argon radiogenic (40Ar) din magma (rocă topită) a fost reținut în stâncã, atunci când aceasta s-a consolidat. Literatura seculară ştiinţifică de specialitate enumerã de asemenea, multe exemple de exces 40Ar, provocând „datãri” de milioane de ani ale rocilor erelor geologice cunoscute. Acest exces pare sã fi provenit de la mantaua superioarã, sub scoarța terestrã. Acest lucru este în concordanțã cu o lume tânără (nouă) – argonul a avut prea puţin timp ca să se degaje. (10)
– Dacă excesul de 40Ar poate provoca datări exagerate pentru rocile erelor cunoscute, atunci de ce ar trebui sã avem încredere în aceastã metodă pentru pentru datarea rocilor din erele necunoscute?
Altã problemã e legată de datele contradictorii între diferite metode. În cazul în care douã metode nu sunt de acord, atunci cel puțin una dintre ele trebuie sã fie greșita. De exemplu, în Australia, o cantitate de lemn a fost îngropata de un flux de lavã de bazalt, așa cum se poate vedea din carbonizare. Lemnul a fost „datat” cu radiocarbon (14C) la aproximativ 45.000 de ani, dar bazaltul a fost „datat”, prin metoda K-Ar la cca. 45 milioane ani! (11) Alt tip de lemn fosil din straturile superioare de rocã Permian a fost gãsit cu 14C, încã prezent.
Detectabilul 14C ar fi dezintegrat totul, în cazul în care lemnul a fost într-adevãr mai vechi de 50.000 ani, sã nu mai vorbim de 250 milioane ani – pe care evoluționiștii îi atribuie acestui strat de roci Superioare Permian (12). (vezi și Radiometric dating breakthroughs pentru mai multe exemple de datări 14C în cãrbuni și diamante, chipurile de milioane de ani)
Conform cu cronologia Bibliei, vârsta îndelungata nu poate fi adevărata cauză a coeficienţilor de izotopi examinaţi. Anomaliile, cum ar fi cele de mai sus, sunt dovezi autentice de susţinere, dar nu suntem încă siguri de adevărata cauză în toate cazurile. Un grup de doctoranzi creaţionişti geologi și fizicieni de la Societatea de Cercetare a Creaţiei și Institutul pentru Cercetarea Creației lucrează în prezent la acest subiect.
Scopul lor este de a afla cauzele geochimice și/sau geofizice precise ale coeficientului izotopului examinat. (13) O pistă promiţătoare investighează Ipoteza 1 – condițiile inițiale nu sunt ceea ce cred evoluţioniştii, ci sunt atacate, de exemplu, prin chimia rocilor care s-au topit pentru a forma magma. S-a dovedit că Ipoteza 2 a fost cea mai vulnerabilă, cu dovezi puternice că ratele de dezintegrare au fost mult mai rapide în trecut. (Vezi rezultatele experimentelor lor în Radioizotopi și Vârsta Pământului, volumele 1 și 2.)
Dovezi pentru o lume tânără
De fapt, 90 la sută dintre metodele care au fost utilizate pentru a estima vârsta pământului demonstrează o vechime mai mică de miliarde de ani, vârsta susţinută de evoluționiști. Câteva dintre ele:
- Celulele roşii de sânge şi hemoglobina au fost găsite în unele oase de dinozaur (nefosilizate). Dar acestea nu ar putea dura mai mult de câteva mii de ani – cu siguranță nu cele 65 milioane ani de când evoluționiștii cred că ultimul dinozaur a trăit. (14)
- Câmpul magnetic al Pământului a scăzut atât de rapid încât nu ar fi putut avea mai mult de 10.000 de ani. Inversări rapide în cursul anului potopului și fluctuațiile la scurt timp după, au făcut ca scăderea câmpului energetic să aibă loc şi mai repede. (15)
- Heliul se scurge în atmosferă din dezintegrarea radioactivă, dar doar totuşi o mică parte din el. Cantitatea totală în atmosfera este de doar 1/2000 din ceea ce s-ar fi aşteptat, dacă atmosfera ar fi fost veche de miliarde de ani. Acest heliu s-a degajat iniţial din roci. Acest lucru se întâmplă destul de repede, și totuși atât de mult heliu este încă în unele roci că acesta nu ar fi putut avea timp să se degaje în miliarde de ani. (16)
- O supernovă este o explozie a unei stele masive – explozia este atât de luminoasă încât, pe scurt, eclipsează restul galaxiei. Rămășițele supernovelor (SNR) ar trebui să se extindă în continuare sute de mii de ani, conform ecuațiilor fizice. Totuși, până în prezent supernovele foarte extinse (etape 3) și supernovele moderat vechi (etapa 2) și cele din galaxia noastră, Calea Lactee, sau în galaxiile sale satelit, norii Magellan, nu sunt foarte extinse. Asta se întâmplă în cazul în care aceste galaxii nu au avut timp suficient pentru o largă extindere. (17)
- Luna se îndepărtează încet de la pământ cu aproximativ 4 cm pe an, iar rata/cota ar fi fost mai mare în trecut. Dar chiar dacă luna a început să se îndepărteze de contactul cu Pământul, i-ar fi luat doar 1.37 miliarde ani pentru a ajunge la distanță să actuală. Acest lucru admite o maximă vârsta posibilă – nu vârsta actuală. Astfel luna este extrem de tânăra pentru a susține teoria evoluției (și mult mai tânără decât datele radiometrice atribuite rocilor lunare). (18)
- Sarea se scurge în mare mult mai repede decât se degajă. Marea nu este nici pe departe atât de sărata pentru ca acest lucru să se fi întâmplat de miliarde de ani. Chiar admiţând ipotezele generoase ale evoluţioniştilor, mările nu ar putea avea mai mult de 62 milioane – extrem de tinere/noi faţă de miliardele de ani socotite de evoluționiști. Specificăm iarăși că acest lucru indică o vârstă maximă, nu vârsta actuală. (19)
O serie de alte procese incompatibile cu vechimea de miliarde de ani, sunt prezentate în broșura Dovezi pentru o lume tânără, de Dr. Russell Humphreys.
Creaţioniştii recunosc că nu pot dovedi vârsta/vechimea pământului, folosind o anumită metodă științifică. Ei realizează că toată știința este experimentală, și asta pentru că nu avem toate datele, mai ales atunci când e vorba de trecut. Acest lucru este valabil pentru ambele argumente științifice – evoluționiste și creaționiste – evoluţioniştii au trebuit să renunțe de asemenea la multe „dovezi” pentru evoluție. De exemplu, evoluționistul ateu W.B. Provine admite: „Cel mai mult din ceea ce am învățat în domeniul absolvit (1964-1968) este fie greșit, fie semnificativ schimbat”. (20)
Creaţioniştii înțeleg limitele acestor metode de datare mai bine decât evoluționiștii care pretind că ei pot folosi anumite procese prezente pentru ”a dovedi” că pământul este de miliarde de ani. În realitate, toate metodele de datare, inclusiv cele care indica un pământ tânăr, se bazează pe presupuneri nedovedite. Creaționiștii datează în cele din urmă Pământul, folosindu-se de cronologia Bibliei. Acest lucru se datorează faptului că ei cred că aceasta este un martor (ocular) exact/precis al istoriei lumii, care se dovedeşte a fi în concordanță cu multe date.
Addendum: John Woodmorappe a publicat un studiu detaliat, demonstrând falsitatea „datării” radiometrice, inclusiv metoda „high-tech”a izocronei: Mitologia metodelor moderne de datare (El Cajon, CA: Institutul de Cercetare Creație, 1999).
Autor: Johnatan Sarfati
Sursa: Creation.com | How old is the earth?
Traducerea: Dana Simon
Referințe și note
- S.A. Austin, Mount St. Helens and Catastrophism, Proceedings of the First International Conference on Creationism, 1:3–9, ed. R.E. Walsh, R.S. Crowell, Creation Science Fellowship, Pittsburgh, PA, USA, 1986; for a simplified article, see K. Ham, I got excited at Mount St Helens! Creation 15(3):14–19, June–August 1993.
- Don Batten, Sandy stripes, Creation 19(1):39–40, December 1996–February 1997.
- P. Julien, Y. Lan, and G. Berthault, Experiments on Stratification of Heterogeneous Sand Mixtures, Journal of Creation 8(1):37–50, 1994.
- G. Berthault, Experiments on Lamination of Sediments, Journal of Creation 3:25–29, 1988.
- H.A. Makse, S. Havlin, P.R. King, and H.E. Stanley, Spontaneous Stratification in Granular Mixtures, Nature 386(6623):379–382, 27 March 1997. See also A. Snelling, Nature Finally Catches Up, Journal of Creation 11(2):125–6, 1997.
- Carl Wieland, Stones and Bones, (Green Forest, AR: Master Books, Inc., 1994).
- R.A. Kerr, Pathfinder Tells a Geologic Tale with One Starring Role, Science 279(5348):175, 9 January 1998.
- O. Morton, Flatlands, New Scientist 159(2143):36–39, 18 July 1998.
- S.A. Austin, Excess Argon within mineral Concentrates from the New Dacite Lava Dome at Mount St. Helens Volcano, Journal of Creation 10(3):335–343, 1986.
- A.A. Snelling, The Cause of Anomalous Potassium-Argon ‘Ages’ for Recent Andesite Flows at Mt. Ngauruhoe, New Zealand, and the Implications for Potassium-Argon ‘Dating,’ Proceedings of the Fourth International Conference on Creationism, Creation Science Fellowship, Pittsburgh, ed. E. Walsh, 1998, p. 503–525. This document lists many examples. For example, six were reported by D. Krummenacher, Isotopic Composition of Argon in Modern Surface Rocks, Earth and Planetary Science Letters 8(2):109–117, April 1970; five were reported by G.B. Dalrymple, 40Ar/36Ar Analysis of Historic Lava Flows, Earth and Planetary Science Letters 6(1):47–55, 1969. Also, a large excess was reported in D.E. Fisher, Excess Rare Gases in a Subaerial Basalt from Nigeria, Nature Physical Science 232(29):60–61, 19 July 1971.
- A.A. Snelling, Radiometric dating in conflict, Creation 20(1):24–27, December 1997–February 1998.
- A.A. Snelling, Stumping old-age dogma, Creation 20(4):48–50, September–November 1998.
- Institute for Creation Research, Acts and Facts 27(7), July 1998.
- C. Wieland, Sensational dinosaur blood report!Creation 19(4):42–43, September–November 1997; based on research by M. Schweitzer and T. Staedter, The Real Jurassic Park, Earth, June 1997, p. 55–57. [Update: see Squirming at the Squishosaur and the linked articles for more recent evidence of elastic blood vessels in T. rex bones.]
- D.R. Humphreys, Reversals of the Earth’s Magnetic Field During the Genesis Flood, Proceedings of the First International Conference on Creationism, vol. 2 (Pittsburgh, PA: Creation Science Fellowship, 1986), p. 113–126; J.D. Sarfati, The earth’s magnetic field: evidence that the earth is young, Creation 20(2):15–19, March–May 1998.
- L. Vardiman, The Age of the Earth’s Atmosphere: A Study of the Helium Flux through the Atmosphere (El Cajon, CA: Institute for Creation Research, 1990); J.D. Sarfati, Blowing old-earth belief away: helium gives evidence that the earth is young, Creation 20(3):19–21, June–August 1998.
- K. Davies, Distribution of Supernova Remnants in the Galaxy, Proceedings of the Third International Conference on Creationism, ed. R.E. Walsh, 1994, p. 175–184; J.D. Sarfati, Exploding stars point to a young universe, Creation 19(3):46–49, June–August 1998. See also How do spiral galaxies and supernova remnants fit in with Dr Humphreys’ cosmological model? Dr Russell Humphreys himself explains ….
- D. DeYoung, The Earth-Moon System, Proceedings of the Second International Conference on Creationism, vol. 2, ed. R.E. Walsh and C.L Brooks, 1990, 79–84; J.D. Sarfati, The moon: the light that rules the night, Creation 20(4):36–39, September–November 1998.
- S.A. Austin and D.R. Humphreys, The Sea’s Missing Salt: A Dilemma for Evolutionists, Proceedings of the Second International Conference on Creationism, Vol. 2, 1990, 17–33; J.D. Sarfati, Salty seas: evidence for a young earth, Creation 21(1):16–17, December 1998–February 1999.
- Teaching about Evolution and the Nature of Science, A Review by Dr Will B. Provine; available online from <fp.bio.utk.edu/darwin/NAS_guidebook/provine_1.html> (cited 18 February 1999).