Se poate forma o moleculă ADN din întâmplare ?

Thomas Huxley (stânga) și episcopul Samuel Wilberforce, protagoniștii faimoasei dezbateri pe tema evoluției la reuniunea Oxford a Asociației Britanice, 30 iunie 1860

În data de 30 iunie 1860 a avut loc un eveniment care, în mintea multor oameni, a fost punctul de cotitură pentru acceptarea publică a teoriei evoluției în confruntarea cu creștinismul. Acest eveniment a constat în dezbaterea dintre agnosticul Thomas Huxley, care a ajuns să fie cunoscut sub numele de „bulldogul lui Darwin”, și episcopul anglican de la Oxford, Samuel Wilberforce, fiul faimosului politician anti-sclavie, William Wilberforce.

Dezbaterea a avut loc la o întâlnire a Asociației Britanice din Oxford, în cadrul căreia episcopul Wilberforce a fost vicepreședinte, și care a fost anunțată de publicarea cu șapte luni înainte a cărții „Originea Speciilor” de către Charles Darwin, în noiembrie 1859.

Wilberforce era un argumentator cu experiență și abilități. Pe lângă faptul că a fost teolog, a fost un naturalist capabil. El a obținut și un grad de excelență în matematică ca absolvent al Universității din Oxford. A fost, de asemenea, membru al Societății Regale și a combinat în mod neobișnuit calitatea de profesor de teologie cu cea de profesor de matematică la Universitatea din Oxford. Era foarte bine documentat în teoria lui Darwin, căci, înainte de dezbatere, el a scris o recenzie de 19.000 de cuvinte a cărții „Originea Speciilor”, care a fost publicată în „Revista trimestrială”, iulie 1860. Când Darwin a citit această recenzie, comentariul său a fost:

„Este neobișnuit de inteligentă; culege cu îndemânare toate părțile cele mai conjuncturale și scoate în evidență cu succes toate dificultățile.” (1)

Wilberforce a început dezbaterea și, după ce a menționat câteva aspecte științifice, a concluzionat cu argumentul lui Paley, că un ceas presupune existența unui ceasornicar și, în mod similar, creația în natură implică existența unui creator.

Huxley a intervenit atunci și se spune că a prezentat argumentul său binecunoscut că șase maimuțe veșnice (2) , care scriu la șase mașini de scris veșnice, cu cantități nelimitate de hârtie și cerneală ar putea produce, dacă li s-ar pune la dispoziție suficient timp, un Psalm, un Sonet Shakespearean sau chiar o carte întreagă, pur și simplu din întâmplare, prin lovirea aleatoare a tastelor.

În cursul prezentării sale, Huxley a pretins că a găsit Psalmul 23 (psalmul 22 în versiunea ortodoxă) printre grămezile de scrijelituri tehnoredactate de maimuțele sale imaginare. El a continuat să-și susțină punctul de vedere conform căruia, în același mod, mișcarea moleculară, oferindui-se suficient timp și materie, ar putea să-l producă pe însuși episcopul Wilberforce, pur și simplu din întâmplare și fără intervenția unui Designer sau Creator.

Se pare că, din diferitele circumstanțe existente (mai ales scrisorile redactate de adepții lui Darwin, deoarece niciun raport asupra dezbaterii nu a fost publicat de Asociația Britanică), vrednicul episcop nu a avut un răspuns la acest raționament. Acest lucru este destul de surprinzător ținând cont de erudiția sa în domeniul matematicii. Deci, să luăm în considerare câteva răspunsuri la argumentul lui Huxley – un argument care este în continuare avansat din când în când de către evoluționiștii contemporani – anume că întâmplarea este o explicație mai bună a originilor decât creația.

Întâmplare vs. Creație

Să ne imaginăm o mașină de scris specială, ușor de utilizat pentru maimuțe, cu 50 de taste, formată din 26 de majuscule, 10 numere, o bară de spațiu și 13 semne punctuație etc. Pentru simplificare, nu vom lua în considerare literele minuscule și stabilim ca scrierea standard să fie cu majuscule, și nu vom lua în considerare anii bisecți.

Cât timp îi va lua unui operator, în medie, să scrie corect Psalmul 23, prin apăsarea la întâmplare a tastelor mașinii de scris? Pentru a obține răspunsul, mai întâi să luăm în considerare primul verset al Psalmului, care spune: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. ” (engl. THE LORD IS MY SHEPARD, I SHALL NOT WANT…)

Conform regulii de înmulțire a probabilităților (în formă simplificată) (3), șansa de a introduce corect cele trei litere desemnate „THE” din probabilități este de 150 x 50 x 50, care este egal cu 125.000. La o rată de apasare a unei taste pe secundă, timpul mediu necesar pentru a face 125.000 de tastari este de 34,72 ore.

Probabilitatea de a apăsa aleatoriu cele opt taste (șapte litere și un spațiu) în ordinea corectă, pentru cele două cuvinte THE LORD, este de 150 x 50 x … x 50 de opt ori (adică 508). Aceasta este o probabilitate de 1 la 39.062 miliarde. Există 31.536.000 de secunde într-un an, astfel încât timpul mediu necesar pentru a efectua 39.062 miliarde de tastări, la o rată de o tastare per secundă, ar fi de 1.238.663,7 ani.

Timpul necesar pentru a tasta corect întregul verset 1 al Psalmului 23, care conține 42 de litere, punctuație și spații, ar fi 5042 împărțit la 31.536.000 (secunde într-un an), care este de 7,2 x 1063 ani.

Iar timpul petrecut în medie pentru a tasta corect întregul Psalmul 23, alcătuit din 603 litere, numere de versete, punctuație și spații, ar fi 50603 împărțit la 31.536.000, adică 9.552 x 101016 ani. (4) Dacă litera „b” reprezintă miliarde (109), acest lucru ar putea fi scris ca aproximativ un bbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbb bbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbb de ani.

Prin comparație, vârsta evoluționistă a Pământului este (numai) 4,6 miliarde de ani, iar vârsta evoluționistă a universului este (numai) aproape 15 miliarde de ani.

Probabilitatea formării unei molecule ADN din întâmplare

Atunci când aplicăm teoria probabilității la dispunerea corectă a unei molecule de ADN, se observă o situație similară, conform următorului citat:

„Când vrem să examinăm cel mai simplu organism cunoscut, capabil de existență independentă, situația devine și mai fantastică. În lanțul ADN al cromozomului bacteriei E.coli, un organism preferat al biologilor moleculari, helixul [ADN] constă în 3-4 milioane de perechi de baze. Acestea sunt toate aranjate într-o secvență care este „semnificativă” în sensul că generează molecule de enzime care se potrivesc cu diverși metaboliți și produse utilizate de celulă. Această secvență unică reprezintă o alegere a uneia dintre cele 102.000.000 de modalități alternative de aranjare a bazelor! Suntem obligați să concluzionăm că originea primei vieți a fost un eveniment unic, care nu poate fi discutat în termeni de probabilitate.” (5)

Observați că acest lucru se referă numai la aranjamentul corect al bazelor deja formate. Harold J. Morowitz, profesor de biofizică la Universitatea Yale, a ținut cont de energiile covalente de legatură, necesare pentru a forma o astfel de moleculă de ADN. Pentru formarea spontană a unei bacterii complete de Escherichia coli în istoria universului, el ajunge la o probabilitate mai mica de 1 la 10 la puterea 100 miliarde (care poate fi scrisă 10100.000.000.000). (6)

Aceste numere sunt prea mari pentru ca majoritatea oamenilor să le înțeleagă. Cu toate acestea, regretatul Sir Fred Hoyle, care a fost profesor de astronomie la Universitatea Cambridge și nu a fost creștin, a ilustrat acest punct de vedere în felul următor:

„Acum, imaginați-vă 1050 de persoane nevăzătoare [aceasta înseamnă 100.000 de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de oameni – stând umăr lângă umăr, ar umple cu vârf și îndesat întregul nostru sistem planetar] fiecare cu un cub Rubik amestecat și să încerce să conceapă șansa ca ei să ajungă simultan la forma rezolvată. Apoi, aveți șansa de a ajunge, prin amestecarea întâmplătoare [variație aleatoare], la unul dintre mulții biopolimeri de care depinde viața. Noțiunea că s-ar putea ajunge din înâmplare nu doar la biopolimeri, ci la programul de operare al unei celule vii dintr-o supă primordială aflată aici, pe Pământ, este evident „o prostie de grad înalt”. (7)

O altă analogie foarte expresivă a profesorului Hoyle este aceea că, șansa ca și chiar cele mai simple forme de viață care se reproduc asexuat ar fi putut să apară în acest fel (procesele evolutive) este comparabilă cu șansa ca „o tornadă care trece printr-o groapă de gunoi să poată forma un Boeing 747 din materialele de acolo.” (8)

Au fost întâmpinate unele obiecții

Dar despre selecția naturală?

Pentru a nu se crede că teoria darwiniana a selecției naturale ar putea crește șansa de a forma viața (de ex. cu timpul, mutațiile pot aduce o valoare superioară de supraviețuire anumitor membri ai unei specii), trebuie să se înțeleagă că selecția naturală poate funcționa doar pe un organism viu care ar putea produce urmași. Prin însăși definiția sa nu poate lucra cu substanțe chimice fără viață, după cum a subliniat leaderul evoluționist Dobzhansky. (8)

Pentru a încerca să depășească aceste dificultăți insurmontabile, unii evoluționiști postulează acum că universul este etern, pentru că, susțin ei, dacă timpul este veșnic, atunci teoretic, orice eveniment va avea loc cu siguranță.

Univers etern?

Ideea unui univers veșnic nu poate fi totuși fundamentată, deoarece universul se apropie încet de „moartea prin încălzire” în conformitate cu a doua lege a termodinamicii. Moartea prin încălzire va avea loc atunci când toată energia cosmosului va fi fost transformată în energie termică aleatorie, cu mișcări aleatorii ale moleculelor și temperaturi uniforme joase. Dacă universul ar fi fost etern, această stare ar fi fost atinsă „cu mult timp în urmă”. Faptul că universul nu este mort este o dovadă clară că nu este infinit de vechi. Pentru mai multe informații, vezi Cine L-a creat pe Dumnezeu?

„Undeva, cândva”

Pentru a depăși această problemă, susținătorii moderni ai lui Huxley sunt gata să vorbească despre universurile anterioare în fața prezentului și alte spații „dincolo de” spațiul nostru. Apoi, ei susțin că, indiferent de cât de mică este probabilitatea unui eveniment, se va întâmpla cu probabilitatea unu (certitudinea) „undeva, cândva”, atâta timp cât probabilitatea nu este de fapt zero (imposibilitate).

Mai mult, ei pretind că motivul pentru care observam realizarea evenimentului total improbabil este că acesta poate fi observat doar de ființele simțitoare pe care le-a produs. Cu toate acestea, așa cum a  subliniat profesorul A.M. Hasofer (statistician, Universitatea din New South Wales) într-o relatare privată, (9) există o slăbiciune științifică fatală în astfel de raționamente, pentru că un astfel de model nu îndeplinește criteriul fundamental al acceptabilității științifice, al lui Karl Popper, că poate fi falsificat.

Profesorul Hasofer scrie:

„Problema [falsificabilității unei declarații probabiliste] a fost abordată într-o carte recentă a lui G. Matheron, intitulată Estimarea și alegerea: un eseu despre probabilități în practică (Springer-Verlag, 1989). El propune că un model probabilistic să fie considerat falsificabil dacă unele dintre consecințele acestuia au probabilitate zero (sau practic foarte scăzută). Dacă se observă una dintre aceste consecințe, modelul este apoi respins.

Slăbiciunea fatală a argumentului maimuței, care calculează probabilitățile evenimentelor „undeva, cândva”, este că toate evenimentele, indiferent de cât de imposibile sunt, au probabilitate unu, atâta timp cât sunt posibile din punct de vedere logic, astfel încât modelul sugerat nu poate fi falsificat. Acceptarea valabilității raționamentului lui Huxley pune întreaga teorie a probabilității în afara domeniului științei verificabile.

În special, aceasta afectează întreaga teorie cuantică și mecanică statistică, inclusiv termodinamica, și, prin urmare, distruge fundamentele științei moderne. De exemplu, după cum a subliniat Bertrand Russell, dacă am pune un ceainic pe foc și apa din ceainic îngheață, ar trebui să susținem, conform lui Huxley, că s-a produs un fenomen de mecanică statistică foarte puțin probabil, așa cum ar trebui „undeva, cândva”, în loc să încercăm să aflăm ce nu a mers bine în cadrul experimentului!”

Reversibilitatea – călcâiul lui Ahile al biogenezei din întâmplare

Există un alt aspect care trebuie luat în considerare – încă un defect fatal în raționamentul lui Huxley și cel al urmașilor săi moderni – atunci când este aplicat ideii de biogeneză din întâmplare sau formării de celule vii din combinații întâmplătoare de molecule. Să luăm în considerare situația în care timpul este infinit, iar probabilitatea este egală cu unu. Tocmai am văzut că evoluționiștii nu au timp infinit, dar să presupunem că ar avea, ar putea fi susținut argumentul lui Huxley? În special, ar putea produce viață combinațiile aleatoare de molecule (sau chiar pe episcopul Samuel Wilberforce), dacă nu ar exista restricții asupra timpului?

Ideea că viața se poate forma spontan din non-viață implică formarea proteinelor (10) din peptide care s-au format din aminoacizi (care s-au format din gaze într-o atmosferă reducătoare). (11) Cu toate acestea, reacțiile biochimice implicate în formarea proteinelor din peptide și a peptidelor din aminoacizi sunt reversibile – ele merg și pe calea inversă (12). Aceasta este reprezentată mai jos în cea mai simplă reacție a doi aminoacizi care formează o dipeptidă în timp ce eliberează o moleculă de apă (R din tabel reprezintă oricare dintre cele 20 de grupe funcționale distincte. Diferitele grupuri R sunt responsabile pentru o mare varietate de proteine, iar secvențele precise sunt foarte specializate și improbabile):

În condițiile adecvate, condensarea continuă, cu o dipeptidă care reacționează cu un al treilea aminoacid pentru a forma o tripeptidă și a elibera o altă moleculă de apă și așa mai departe. Uneori se leagă sute sau mii de aminoacizi, cu un număr corespunzător de molecule de apă eliberate. Pentru n aminoacizi într-un lanț, sunt eliberate n-1 molecule de apă.

Aceasta înseamnă că reacțiile de condensare, cum ar fi sinteza peptidelor din aminoacizi, sunt inhibate de excesul de apă, iar reacția inversă este favorizată. Profesorul A.E. Wilder-Smith, comentând acest lucru, scrie:

„Consecința acestui fapt bine-cunoscut al chimiei organice este importantă: concentrațiile de aminoacizi se vor combina numai în cantități minime, sau deloc, într-un ocean primitiv care furnizează exces de apă, pentru a forma polipeptide. Orice cantitate de polipeptidă care ar putea fi formată va fi împărțită în componentele inițiale (aminoacizi) prin excesul de apă.

Oceanul este astfel, practic, ultimul loc pe această planetă sau pe oricare alta, unde proteinele vieții ar putea fi formate spontan din aminoacizi. Cu toate acestea, aproape toate manualele de biologie învață acest nonsens pentru a susține teoria evoluționistă și biogenia spontană. Este nevoie de o foarte mare neștiință a domeniului chimiei organice pentru a nu ține seama de faptele menționate mai sus, atunci când propunem postulate pentru biogeneză …” (13)

În cazul biogenezei, aceste reacții reversibile sunt toate în echilibru una cu cealaltă, deoarece nu există niciun echipament celular care să elimine selectiv produsele. În organism, reacțiile organice, cum ar fi sinteza proteinelor și oxidarea grăsimilor, apar datorită intervenției unor enzime specifice (care acționează ca un tip de „mașinărie chimică”) (14) care acționează în mod specific la fiecare etapă de-a lungul lanțului de reacție. Cu toate acestea, enzimele sunt proteine ​​și nu se poate demara procesul de sinteză a unei proteine, dacă una începe cu produsul cu care alta încearcă să termine.

Scopul argumentului lui Huxley de tip „mașină de scris” a fost acela de a arăta că, in cazul în care se acordă suficient timp, orice eveniment este sigur că se va întâmpla. Cu toate acestea, pentru ca acest argument să fie analog cu ideea de formare a proteinelor prin combinația întâmplătoare de molecule de aminoacizi, mașinile de scris ale lui Huxley trebuie să fie reversibile!

Cu o mașină de scris obișnuită, toate cuvintele scrise de o maimuță ar rămâne pe hârtie și nu s-ar modifica în combinații mai pline de semnificație și nici nu s-ar descompune în litere din care au fost constituite. Aceasta înseamnă că fiecare cuvânt nu se află în echilibru cu precursorii săi și nu are „postcursori”.

Cu toate acestea, cu o mașină de scris reversibilă, atunci când este apăsată tasta „A” (de exemplu, litera „A” va fi imprimată pe hârtie; dar, atunci când este eliberată aceeași tastă, litera „A” va apărea din hârtie fără a lăsa urme, astfel încât mașina de scris să scrie exact la fel de repede și eficient atât la apăsarea, cât si la eliberarea tastei. Acestea însemnând că maimuțele veșnice ale lui Huxley au scris aceeași cantitate (la fel de mult sau de fel de puțin) dupa o secundă, ca și dupa un miliard de ani.

Mai mult, nu ar conta cât de multe miliarde de maimuțe ar tasta (sau molecule de materie s-ar combina) sau de câte (miliarde) de ori pe secundă s-ar întâmpla acest lucru. Rezultatul, în orice moment, ar fi întotdeauna zero, fie că este vorba de maimuțe care tastează la mașini de scris reversibile sau aminoacizi combinându-se în reacții reversibile.

Altfel spus, „creșterea intervalelor de timp în sistemele biologice va crește nesemnificativ probabilitatea de stabilire a echilibrului și nu probabilitatea formării unor produse de reacție improbabilă” (15), (16)

Concluzie

Conceptul de „undeva, cândva” nu se aplică, deoarece probabilitatea formării unui produs final stipulat, din reacții reversibile în echilibru, este zero.

Teoria potrivit căreia combinațiile întâmplătoare aleatoare ale materiei vii l-ar putea produce pe Episcopul de Oxford, o celulă vie sau chiar o singură moleculă proteică funcțională, fie în timp, fie în veșnicie, este desființată la toate capitolele.

Viața este împânzită de mașinării, coduri și programe, care nu reprezintă o proprietate inerentă a substratului material (informațiile pentru construirea lor au fost transmise în timpul reproducerii). Nici o observație nu a demonstrat vreodată că astfel de structuri de informație apar spontan. Concluzia evidentă a științei, precum și implicațiile evidente ale Scripturii, este următoarea: creația originală a lucrurilor vii implică exact opusul hazardului, și anume impregnarea inteligenței externe asupra materiei de către un Făcător sau Creator original.

Addendum: Chiar a spus-o Wilberforce într-adevăr?

Scriitorii care se ocupă de celebra dezbatere dintre Huxley și Wilberforce repetă adesea povestea că Episcopul, spre sfârșitul discursului său, s-a întors spre Huxley și l-a întrebat care este modalitatea prin care a descins din maimuță, prin bunicul sau prin bunica sa? Ca răspuns, se pare ca Huxley ar fi spus că nu i-ar fi rușine să aibă ca strămoș o maimuță, dar i-ar fi rușine să aibă ca strămoș un om care și-a folosit abilitățile într-o latură a științei pe care nu o cunoaște în detaliu, și care a folosit o retorică fara scop pentru a susține o prejudecată religioasă.

J.R. Lucas concluzionează dovezile pro și contra rezultate din aceasta întâlnire într-un lung articol din Jurnalul Istoric, (17) rezumat în Nature. (18) El subliniază faptul că audiența a fost „mai numeroasă decât o Cameră a Comunelor plină”, ceea ce înseamnă că, în circumstanțe zgomotoase și oarecum gladiatoriale ale acestei dezbateri, nu toată lumea ar fi auzit în mod corect tot ce s-a relatat.

Cu privire la știința lui Wilberforce, așa cum a fost prezentată în dezbatere, Lucas spune: „Acestea au fost argumente științifice serioase, demne de un vicepreședinte al Asociației Britanice. Darwin le-a confirmat puterea de convingere „. El continuă astfel:

„Faptul că Wilberforce l-a întrebat pe Huxley dacă a descins dintr-o maimuță este sub semnul întrebării. Poate constitui o poveste captivantă, însă Wilberforce a folosit pronumele la persoana întâi plural în prezentarea sa, iar folosirea persoanei întâi este confirmată de biografia lui Wilberforce și de o dovadă mai nouă. Ceea ce Wilberforce l-ar fi putut întreba pe Huxley la persoana a doua este, unde a tras linia între descendenții umani și strămoșii asemănători maimuțelor, dacă, așa cum a fost general acceptat, urmașii făceau parte din aceeași specie cu cea a părinților. (19) Huxley însă era gata pentru a răspunde la întrebarea care nu i-a fost însă adresată.

Cu trei luni mai înainte, în ediția din aprilie a Revistei Westminster, el i-a acuzat pe criticii lui Darwin care i-au spus acestuia din urmă că nu este mai bun decât o maimuță și, din moment ce Wilberforce îl critica acum pentru a fi un darwinian, și-a imaginat că îl consideră și pe el maimuță.”

Se pare, așadar, că Wilberforce nu a încercat să-l ridiculizeze pe Huxley, ci s-a întâmplat de fapt exact contrariul. În acest caz, imaginea oferită este foarte diferită decat ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în cadrul acestei faimoase dezbateri.

Autor:
Sursa: Creation.com | Could monkeys type the 23rd Psalm?

Traducător: Roxana Melinte


Referințe si note

  1. Charles Darwin, Life and Letters, Vol. 2 Francis Darwin (New York: Appleton and co., 1911), pp 117–8
  2. Huxley a folosit termenul „maimuțe” (engl – apes), dar scriitori moderni pe aceasta tema preferă termenul „maimuțe” (engl. monkeys). În lb română termenul are aceeasi traducere, diferența poate fi data doar de specia maimuței – apes sunt maimuțele fără coadă, care se mai numesc și maimuțe superioare, pe când monkeys sunt maimuțe cu coadă, sau maimuțe inferioare), ex. David Osselton, ‘Making a Monkey of Shakespeare’, New Scientist, November 1, 1984, p. 39.
  3. Formula utilizată aici, 1/pr, nu este foarte corectă, dar este folosită cu scopul simplificării în compararea timpului. Conform lui W. Feller, An Introduction to Probability Theory and Its Application(3rd Edition, 1957), Vol. 1, pp. 332–324 „Aplicare la teoria rundelor de succes”, formula pentru mijlocul timp nemăsurat în simboluri este dată de u=1-pr/qpr sau u – 1-pr/qpr unde q = 1-p. În cazul nostru,  p = 1/50, și întregul Psalm r = 603. Dar pentru scopuri practice difera foarte puțin
  4. Dacă luăm anul solar de 365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde sau 31.556.926 secunde ( din care derivă conceptul de an bisect) răaspunsul ar fi 9.546×101016 ani, ( folosind 1/pr pentru ușurătatea comparației).
  5. Ambrose, E.The Nature and Origin of the Biological World, 1982, p. 135, cum a fost citat in Bird, W.R. The Origin of Species Revisited, Philosophical Library, New York, 1989, Vol. 1, pp. 302–3.
  6. Morowitz, Harold J., Energy Flow in Biology, Academic Press, New York, 1968, P.67.
  7. Hoyle, Fred, ‘The Big Bang in Astronomy’,New Scientist 92(1280):527, 19 Nov 1981.
  8. Vezi Theodosius Dobzhansky, comantarii la ‘Synthesis of Nucleosides and Polynucleotides with Metaphosphate Esters’, in The Origins of Prebiological Systems 299:310 (S. Fox ed. 1965), citat în Bird, The Origin of Species Revisited, Vol. 1, p. 359. Bird sumarizează cazul împotriva selecției naturale lucrând la chimicale fără viață la paginile 359–362. Pentru un articol recent legat de cazul evoluționistului vezi ‘Survival of the fittest molecules’, New Scientist, 3 October, 1992, pp. 37–40. Și nu doar că selecția naturală nu poate explica originea vieții, exută și alte limitări, așa cum au fost arătate în Weasel, a flexible program for investigating deterministic computer ‘demonstrations’ of evolution.
  9. Aș dori să mulțumesc profesorului A.M. Hasofer, de la școala de Matematică, Universitatea New South Wales, pentru sfatul său valoros cu privire la această parte a articolului.
  10. Există, desigur, o mare diferență între un tub-test de proteină și un tub-test de celule vii. Unele caracteristici ale vieții sunt: abilitatea de a lua energie și materiale din mediul înconjurător, capacitatea de a se auto regenera și capacitatea de a se reproduce.
  11. Experimentele precum sinteza Miller–Urey sunt irelevante pentru acest articol – ele reprezintă formarea unor „litere de alfabet” amestecate dacă vreți, și nu aranjarea acestora în coduri și secvențe. Nu este numic inerent improbabil cu privire la formarea lor în aceste condiții, întrucât „codificarea” pentru a le produce este deja acolo. Cu toate acestea, conduc la o pistă moartă în cadrul experimentelor de tipul originea vieții deoarece amestecul format este o smoală lipicioasă alcătuit din tot felul de alte molecule de asemenea, care acționează împotriva unor sintez viitoare. Mai mult, rezultă un amestec din mai multe forme de mână-stângă și mâna-dreaptă, în timp ce lucrurile vii utilizează o singură „mână”.
  12. Pentru un tratament complet al acestui aspect vezi A.E. Wilder-Smith, The Natural Sciences Know Nothing of Evolution (San Diego, CA: Master Books, 1981), Chapter 2, Biogenesis by Chance? pp. 11–16.
  13. Ibid., p. 16.
  14. Mașinăria celulelor asigură faptul că produsele sunt scoase din reacție înainte ca acestea să se transforme în reactivi, care rezidă în ireversibilitate. „Supa primordială”, din care se presupune că ar fi evoluat viața, nu ar fi deținut o astfel de mașinărie elaborată, astfel încât reacția ar tinde către echilibru care este departe de viață.
  15. Harold F. Blum, Time’s Arrow and Evolution, 2nd (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1955), quoted in A.E. Wilder-Smith, Man’s Origin, Man’s Destiny (Bethany Fellowship Inc., 1975), p. 65.
  16. Este confirmat faptul că nu toate pozițiile aminoacizilor dintr-o anumită proteină funcțională sunt de o importanță crucială – de ex., pentru a continua analogia, există mai mult de o modalitate corectă de a scrie Psalmul 23. Totuși, aceasta reduce foarte puțin „șansele contrare” ca ceva să se apropie de infinitate la mai puțin de o infinitate. Pentru o discuție completă cu privire la calculaliile implicate vezi secțiunea ‘Criticisms of Probability Calculations’, in Bird, The Origin of Species Revisited, Vol. 1, pp. 306–308.
  17. R. Lucas, ‘Wilberforce and Huxley: A Legendary Encounter’, The Historical Journal22:313–330, 1979.
  18. R. Lucas, ‘Wilberforce no ape’, Nature287:480, 9 October 1980.
  19. Huxley, Life and Letters of Thomas Henry Huxley, Vol. i, p. 185, citând pe Vernon Harcourt.