Omilia I – Cuvânt de sfătuire la începutul Sfântului Post de patruzeci de zile – II
Știu că pe mulți au să-i mire cuvintele ce le voi spune azi; dar, vă rog, să nu fim robi obișnuinței, ci să ne călăuzim viața după dreapta judecată.
Avem noi, oare, vreun câștig de pe urma îmbuibării de fiecare zi și a beției? Dar pentru ce vorbesc, oare, de câștig? Dimpotrivă, avem multă pagubă și nespusă vătămare. Când mintea ni se întunecă de multă băutură, chiar de la început a pierit tot câștigul postului. Spune-mi, te rog, ce e mai dezgustător, ce e mai urât decât un om care bea vin până la miezul nopții, iar în zori, la ivirea razelor de soare, miroase ca și cum ar fi fost muiat în vin?
E dezgustător celor care-l întâlnesc, e disprețuit de slugi, e luat în râs de toți care înțeleg cât de cât cum trebuie să fie un om, dar mai presus de toate atrage asupra lui mânia lui Dumnezeu din pricina beției și a necumpătării lui nepotrivite și nefolositoare. „Bețivii, spune Pavel, nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu”[1]. Poate fi, oare, o mai mare ticăloșie decât aceea de a fi izgonit din pridvoarele împărăției pentru o plăcere vătămătoare și de scurtă durată?
Dar să nu dea Dumnezeu ca vreunul din cei veniți aici să fie stăpânit de această patimă! Dimpotrivă, după ce am mâncat și astăzi cu toată filosofia și cumințenia, după ce am scăpat de furtuna și tulburarea pe care o aduce de obicei beția, să intrăm în limanul sufletelor noastre, adică în post, ca să putem culege de pe urma postului, cu îmbelșugare, roadele cele bune.
Că după cum îmbuibarea cu mâncare este pricină și prilej de nenumărate rele pentru oameni, tot așa postul și disprețuirea pântecelui ne sunt totdeauna pricină de nespuse bunătăți. La început, când a făcut Dumnezeu pe om, știind că postul trebuie să-i fie mai cu seamă leacul pentru mântuirea sufletului, îndată, chiar de la început, i-a dat celui întâi-zidit această poruncă și i-a zis: „Din tot pomul cel din rai să mâncați, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați”[2]. Icoană a postului a fost spusa: „Din acesta mănâncă!” și „Din acesta nu mânca!”. Adam trebuia să păzească porunca și n-a făcut-o.
A fost biruit de neînfrângerea pântecelui; n-a ascultat și a fost osândit la moarte. Vicleanul demon, vrăjmașul acela cumplit al neamului nostru, a văzut traiul din paradis al celui dintâi zidit, a văzut viața aceea lipsită de necazuri, a văzut că omul, îmbrăcat cu trup, trăiește ca un înger pe pământ; de aceea, vrând să-l împiedice și să-l doboare, cu nădejdea unor mai mari făgăduințe, i-a luat omului și pe cele ce le avea în mâini. Atât de cumplit lucru este să nu rămâi în hotarele tale proprii, ci să dorești mai mult! Asta o arată un înțelept când spune: „Prin pizma diavolului, moartea a intrat în lume”[3].
Ai văzut, iubite, că de la început din pricina îmbuibării cu mâncare a venit moartea pe lume? Iată, însă, că și mai târziu dumnezeiasca Scriptură învinuie necontenit îmbuibarea cu mâncare și băutură. Uneori spune: „A șezut poporul de a mâncat și a băut și s-a sculat să joace[4], iar alteori: „A mâncat și a băut și s-a îngrășat și s-a îngroșat și a zvârlit din picioare cel iubit”[5]. Locuitorii Sodomei au atras asupra lor urgia cea mare a lui Dumnezeu și din pricina asta, pe lângă celelalte păcate. Ascultă că o spune proorocul: „Aceasta e fărădelegea Sodomei, că s-au desfătat cu săturare de pâine”[6]. Îmbuibarea este, deci, un fel de izvor, un fel de rădăcină a tuturor relelor.
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Sursa: Omilii la Facere, p. 7-8
[1] I Cor. 6, 10.
[2] Fac. 2, 16-17.
[3] Pilde 2, 24.
[4] Ieș. 32, 6.
[5] Deut. 32, 15.
[6] Iez. 16, 49.
