Omilia a II-a – La începutul facerii lumii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”
I
De multă bucurie sunt astăzi plin, când văd doritele voastre chipuri. Nu se bucură și nu se veselesc atât părinții cei iubitori de copii, când îi înconjoară copiii și când le fac multă plăcere cu purtările lor frumoase și cu dragostea lor, cât mă bucur și mă veselesc eu acum, când văd această adunare duhovnicească a voastră strânsă aici cu atâta bunăcuviință și cu dor înflăcărat de a auzi dumnezeieștile cuvinte, când vă văd că ați disprețuit hrana trupească și v-ați grăbit spre cea duhovnicească, arătând prin fapte cuvântul Domnului ce spune:
Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu[1].
Haide, dar, să fac și eu ceea ce fac plugarii! Aceia, când văd ogorul curățat și scăpat de toate buruienile netrebnice, aruncă semințele cu multă dărnicie; tot așa și eu, pentru că acum, cu harul lui Dumnezeu, mi-e curățat acest ogor duhovnicesc de patimi supărătoare, pentru că e izgonită departe desfătarea, iar în cugete nu mai este nici tulburare, nici furtună, ci seninătate și liniște deplină, iar mintea vă e întraripată și, ca să spun așa, îndreptată spre cer, gândind cele duhovnicești în locul celor trupești, haide, dar, să grăiesc dragostei voastre câteva cuvinte și să îndrăznesc a vă vorbi astăzi despre niște lucruri mai înalte, oferindu-vă învățături din dumnezeieștile Scripturi.
Dacă nu vom face aceasta acum, când e post, când e nesocotit pântecele și când e atâta seninătate de gânduri curate, când vom putea oferi dragostei voastre aceste învățături? Când sunt desfătare, îmbuibare și nepăsare mare? Dar atunci nici eu n-am să pot face aceasta cum trebuie, nici voi nu veți putea primi ceva din cele spuse, căci veți fi prinși de tulburarea gândurilor ca de întuneric. Acum, și nu altă dată, este timpul unor astfel de învățături, acum când trupul nu se mai ridică împotriva sufletului, ci este ușor de înfrânat, când este supus și ascultător, când sunt potolite mișcările trupului și rămân în hotarele lui.
Postul este seninătatea sufletelor noastre, podoaba bătrânilor, pedagogul tinerilor, învățătorul celor ce trăiesc în curăție trupească și sufletească. Postul împodobește ca o diademă orice vârstă, și pe bărbați, și pe femei. Nicăieri nu mai e astăzi tulburare, nici strigăt, nici tăiere de vite, nici alergăturile bucătarilor.
Toate s-au dus, iar orașul nostru seamănă cu o femeie cuminte, cu bunăcuviință și înțeleaptă. Când mă gândesc la schimbarea grabnică petrecută astăzi și mă duc cu gândul la neorânduiala zilei de ieri, mă mir și mă minunez de puterea postului; că a intrat în cugetul fiecăruia, i-a schimbat gândul, i-a curățit mintea, nu numai a conducătorilor, ci și a condușilor; nu numai a bărbaților, ci și a femeilor; nu numai a celor liberi, ci și a robilor; nu numai a bogaților, ci și a săracilor; nu numai a celor ce și-au făcut cultura în limba grecească, ci și a celor barbari. Dar pentru ce vorbesc eu de conducători și de supuși?
Chiar cugetul celui ce poartă pe cap diadema împărătească arată aceeași supunere ca și ceilalți. Nu mai poți vedea astăzi deosebire între masa bogatului și masa săracului. Pretutindeni mâncăruri simple: s-au dus mâncărurile scumpe și gătite cu migală; astăzi ne apropiem de masa aceasta săracă cu mai multă plăcere decât atunci când ni se puneau în fată mâncăruri pregătite cu fel de fel de dresuri și mult vin.
II
Ați văzut, iubiților, chiar de la început, puterea postului? De asta și eu vorbesc astăzi cu mai multă tragere de inimă decât mai înainte; știu să arunc semințele într-un pământ gras și arat adânc în stare să-mi întoarcă îndată, înmulțite, roadele semințelor aruncate.
Să aflăm, dar, dacă vreți, puterea cuvintelor citite astăzi din fericitul Moise. Dar fiți cu luare aminte, vă rog, la cele ce voi spune. Nu spun cuvintele mele, ci pe acelea pe care harul lui Dumnezeu mi le va da spre folosul vostru.
– Care sunt aceste cuvinte?
La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul[2].
Se cade să ne mirăm aici, pentru că acest fericit profet, care a trăit mai târziu, după multe generații, ne-a lăsat nouă acestea, nu fără rost, nici în zadar.
La început, când a făcut Dumnezeu pe om, Dumnezeu vorbea cu oamenii, atât cât era cu putință oamenilor să-L audă. De pildă, a venit la Adam și i-a vorbit; a certat pe Cain; a stat de vorbă cu Noe; a fost oaspetele lui Avraam. Dar nici când toți oamenii au căzut în grele păcate, nici atunci Creatorul tuturor nu și-a întors desăvârșit fața de la neamul omenesc.
Când, în sfârșit, oamenii au ajuns nevrednici de a mai vorbi cu Dumnezeu, Dumnezeu, vrând să reînnoiască prietenia cu ei, le-a trimis scrieri ca unor oameni care stau departe, pentru a atrage la El toată firea omenească. Aceste scrieri le-a trimis Dumnezeu, dar le-a primit Moise.
– Ce spun scrierile?
– La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.
Uită-te, iubite, cât de minunat și cât de deosebit este acest prooroc! Toți ceilalți prooroci au spus sau cele ce aveau să se întâmple după multă vreme sau cele ce aveau să se întâmple în vremea lor, pe când fericitul Moise, care a trăit după multe generații de la facerea lumii, condus fiind de Mâna cea de Sus, a fost învrednicit să spune acelea care fuseseră create de Stăpânul tuturor înainte de nașterea lui!
De asta a și început spunând așa: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”. Aproape că ne strigă tuturor cu voce tare și ne spune: „Rostesc, oare, acestea fiind învățat de oameni? Nu! Cel care a adus pe acestea de la neființă la ființă, Acela a mânat și limba mea spre grăirea lor!”. Așa că vă rog să luăm aminte la cele spuse, nu ca și cum le-am auzi de la Moise, ci de la Dumnezeul universului prin gura lui Moise. Să zicem adio gândurilor noastre, spunând:
Gândurile oamenilor sunt șovăielnice și cu greșeală cugetările lor[3].
Să primim cu multă recunoștință cuvintele Scripturii; să nu depășim măsura noastră, nici să iscodim cele mai presus de noi, așa cum au pățit dușmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile lor gânduri, nu s-au gândit că este cu neputință omului să cunoască desăvârșit creația lui Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc eu de creația lui Dumnezeu? Nu ne e cu putință să cunoaștem desăvârșit nici lucrurile omului.
Spune-mi, te rog, cum iese aurul din meșteșugirea minerului? Sau cum se face din nisip sticla cea atât de transparentă? Dar nu poți spune! Dacă nu poți cunoaște, omule, acestea pe care le avem înaintea ochilor și pe care le săvârșește priceperea omenească, datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu, cum poți cunoaște desăvârșit pe cele create de Dumnezeu? Ce iertare mai poți avea? Ce cuvânt de apărare, când ești atât de nebun de-ți închipui cele mai presus de firea ta?
Este semnul celei mai mari nebunii să spui că toate s-au făcut dintr-o materie preexistentă și să nu mărturisești că Dumnezeu, Creatorul universului, le-a adus din neființă. Așadar, acest fericit profet, închizând gurile celor lipsiți de judecată și având a începe cartea a început așa: „La început a făcut și pământul”.
Când auzi „a făcut”, nu iscodi nimic altceva, ci caută în jos și crede în cele ce s-au spus. Dumnezeu este Cel care face și preface pe toate și le rânduiește pe toate după voința Lui. Uită-te la covârșirea pogorământului! Nu spune nimic de puterile nevăzute! N-a spus:_ „La început a făcut Dumnezeu pe îngeri sau pe arhangheli”.
Nu fără rost, nici în zadar ne-a deschis nouă această cale de învățătură. Vorbea iudeilor, unor oameni atașați peste măsură de cele din lumea aceasta, unor oameni care nu puteau să-și închipuie nimic spiritual; de aceea Moise îi duce deocamdată de la cele materiale la Creatorul universului, pentru ca din creaturi, cunoscând pe Meșterul întregului univers, să se închine Celui Ce a lucrat totul și să nu se mai oprească la creaturi. Dacă Moise, făcând asta, iudeii totuși n-au contenit a îndumnezei creaturile și a se închina celor mai de necinste animale, unde n-ar fi ajuns cu nebunia, de nu s-ar fi folosit Moise de un pogorământ atât de mare!
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Sursa: Omilii la Facere, p. 13-16
[1] Matei 4, 4.
[2] Fac. 1, 1.
[3] Înț. Sol. 9, 14.
