Omilia a IV-a – „Și a zis Dumnezeu: «Să se facă tărie în mijlocul apei; și să fie despărțind apa de apă», Și s-a făcut așa”
I
Văzându-vă, iubiților, că veniți la biserică în fiecare zi cu tragere de inimă, mă bucur nespus și nu încetez a slăvi pe iubitorul de oameni Dumnezeu pentru sporul vostru cel duhovnicesc. După cum foamea este semn al bunei stări trupești, tot așa și râvna de auzirea cuvintelor dumnezeiești este dovada cea mare a sănătății voastre sufletești. De aceea și Domnul nostru Iisus Hristos, în fericirile acelea rostite pe munte, spunea: „Fericiți cei ce flămânzesc și însetează cu dreptate, că aceia se vor sătura”[1].
Cine ar putea să vă laude după cum se cuvine că v-ați învrednicit de această fericire a Stăpânului universului și că așteptați și bunătățile cele nenumărate? Așa e Stăpânul nostru! Când vede că un suflet se apropie cu mare dor și cu înflăcărată râvnă de cele duhovnicești, îi dă cu îmbelșugare harul și-i dăruiește și bogatele Lui daruri. De aceea mă aștept și eu, ca, pentru folosul vostru, să-mi dea și mie mai bogat cuvântul învățăturii spre zidirea dragostei voastre.
Pentru voi și pentru sporul vostru duhovnicesc îndur toată această osteneală; ca voi să urcați mai iute spre culmile virtuții și să fiți tuturor celor ce se uită la voi dascăli ai celei după Dumnezeu, iar eu să capăt și mai multă îndrăznire, văzând că nu m-am ostenit în zadar și fără de folos, ci că în fiecare zi a sporit sămânța aceasta duhovnicească și că nu mi s-au întâmplat și mie cele întâmplate semănătorului din pilda evanghelică.
Acolo numai o parte din semințe a scăpat; trei părți s-au pierdut. O parte din semințe, căzută pe cale, a rămas fără rod; o altă parte a fost înăbușită de spini: o altă parte, căzută pe piatră, a rămas deasupra pietrei și n-a putut să facă rod[2]. Aici, însă, cu harul lui Dumnezeu, nădăjduiesc ca toate semințele să cadă pe pământ bun și unele să aducă o sută, altele șaizeci, iar altele treizeci. Asta îmi va spori râvna, asta îmi va deștepta mintea, că știu că nu vorbesc în zadar și fără rost, ci că primiți cuvintele mele cu urechi deschise cu mintea încordată!
Nu vă spun aceste cuvinte ca să vă lingușesc, ci mă gândesc la râvna cu care ieri mi-ați ascultat cuvintele. Vă vedeam pe toți, pe când vă vorbeam, atârnați de buzele mele, făcând totul ca să nu scăpați nimic din cele spuse. De altfel și necontenitele aplauze au fost cea mai mare dovadă că primeați cu plăcere cuvintele mele. Iar cel care ascultă cu plăcere ce i se spune arată că i se înfig în minte spusele și că rămân neșterse cele scrise de el pe latul minții.
Cine ar putea, după vrednicie, să vă laude pe voi, iar pe mine să mă fericească, pentru că grăiesc la urechile celor ce ascultă? „Fericit este, spune Scriptura, cel ce grăiește la urechile celor ce ascultă”[3]. Aceasta se datorește postului; acest leac a lucrat mântuirea sufletelor noastre. Dacă postul a arătat chiar de la început o putere atât de mare, la cât folos nu trebuie să ne așteptăm că ne va aduce cu scurgerea zilelor postului mare?
Numai, vă rog, „lucrați cu frică cu cutremur la mântuirea voastră”[4] și nu lăsați nicio portiță de intrare dușmanului mântuirii voastre. Când vede acum bucuria voastră cea duhovnicească, înnebunește și se sălbăticește și „umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”[5]. Dar dacă suntem cu mintea trează, cu harul lui Dumnezeu, pe nimeni nu poate birui.
II
Așa sunt armele noastre cele duhovnicești cu care ne-a înarmat harul Duhului, precum am învățat ieri dragostea voastră. Așadar, dacă ne întărim necontenit cu ele toate mădularele, niciuna din săgețile slobozite de vrăjmaș nu poate să ne atingă, ci se întorc la el fără să ne fi făcut ceva; că harul lui Dumnezeu ne face mai tari decât otelul; și, dacă voim, ne face desăvârșit nebiruiți.
După cum cel care izbește în oțel nu vatămă oțelul cu nimic, ci el își irosește propria-i putere, iar cel care lovește cu picioarele în bolduri își umple de sânge picioarele lui, tot așa va fi și cu noi și cu vrăjmașul mântuirii noastre, dacă ne întărim necontenit cu armele date nouă de harul Sfântului Duh. Atât de mare e puterea lor, că vrăjmașul nu poate înfrunta nici strălucirea lor, ci i se orbesc privirile din pricina strălucirii slobozită de ele.
Cu aceste arme, vă rog, să ne întărim necontenit; cu ele să ieșim în piață, cu ele să întâlnim prietenii, cu ele să facem lucrurile noastre. Dar pentru ce vorbesc de piață? Chiar când venim la biserică să avem cu noi armele acestea, să le avem și când plecăm acasă și când dormim și când ne deșteptăm; în nicio clipă din toată viața noastră să nu le lepădăm; să plece cu noi și de aici de pe pământ, ca să ne fie dincolo temei de mare îndrăznire.
Armele acestea nu îngreunează trupul precum celelalte arme; îl fac ușor, îl fac să zboare și-i dau adaos de putere. Numai să curățim în fiecare zi armele acestea, ca, strălucitoare la vedere, să orbească, datorită luminii lor de fulger, ochii vicleanului demon, care uneltește totul împotriva mântuirii noastre.
Haide, dar, pentru că v-am întrarmat îndeajuns, să vă întindem obișnuita masă și să punem înaintea dragostei voastre urmarea celor spuse ieri! Să-l facem iarăși pe fericitul Moise, minunata gazdă care dă ospățul, să-l facem iarăși pe marele profet povățuitor al acestei învățături frumoase.
Să vedem care sunt acelea pe care vrea să ne învețe astăzi. Să fim cu mare luare aminte la spusele lui. Nu grăiește cu propria-i putere, ci grăiește acelea pe care harul Duhului i le-a insuflat; pe acelea le rostește cu propria lui limbă, ca să învețe neamul omenesc. Deci după ce a terminat cuvântul despre ziua cea dintâi și după ce a spus că după facerea luminii „a fost seară și a fost dimineață, zi una”[6], a spus iarăși:
Și a zis Dumnezeu: „Să se facă tărie in mijlocul apei; și să fie despărțind apa de apă”[7].
Uită-mi-te aici, iubite, la înlănțuirea învățăturii. După ce Moise ne spusese mai înainte că după facerea cerului și a pământului „pământul este nevăzut și netocmit” și pentru că ne-a adăugat și pricina, că era nevăzut, pentru că era acoperit de întuneric și de ape – că apă și întuneric era peste tot și nimic altceva – după ce ne mai spusese că la porunca Stăpânului a fost adusă la ființă lumina și s-a făcut despărțire între lumină și întuneric, iar lumina a primit numele de zi și întunericul numele de noapte, vrea acum să ne învețe iarăși că, după cum Dumnezeu, aducând pe lume lumina, a despărțit întunericul și a pus fiecăruia un nume potrivit, tot așa, la porunca Lui, a despărțit și mulțimea de ape.
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Sursa: Omilii la Facere, p. 33-36
[1] Matei 5, 6.
[2] Matei 13, 3-8.
[3] Înț. Sir. 25, 12.
[4] Filip. 2, 12.
[5] I Petru 13, 3-8.
[6] Fac. 1, 5.
[7] Fac. 1, 6.
