Omilia a V-a – „Și a zis Dumnezeu: «Să se adune apa cea de sub cer într-o adunare și să se arate uscatul»”
I
Haide să întind și astăzi dragostei voastre ospăț din cuvintele fericitului Moise și să privim cu luare-aminte la cele create de Stăpân în ziua a treia. Dacă cei care sapă pământul aurifer, când găsesc vine de pământ cu câteva firișoare de aur, nu se opresc până ce nu dau la o parte tot pământul, ca să se coboare în adâncul lui spre a aduna de acolo bogăția mare, apoi cu mult mai mult noi, care avem de căutat nu firicele de aur, ci ne așteptăm să găsim comoară nespusă, se cuvine să căutăm comoara aceasta în fiecare zi, ca să adunăm din ea multă bogăție duhovnicească și așa să ne întoarcem acasă.
Bogăția cea materială naște de multe ori primejdii celor ce o stăpânesc, dar chiar înainte de primejdii, după ce-i desfată puțină vreme, zboară pe neașteptate, luată fie de calomniatori, fie de tâlhari, fie de spărgători, fie de slugile care o păzesc și fug cu ea. Bogăția cea duhovnicească, însă, nu suferă unele ca acestea; nu poate fi luată, pentru că e adăpostită în vistieriile minții noastre; oricare ar fi uneltirile, nimeni nu poate pune mâna pe ea, afară numai dacă noi, trândăvindu-ne, dăm prilej celor ce vor să ne-o răpească.
Că dușmanul nostru, adică vicleanul diavol, când vede că am strâns bogăția duhovnicească, se înnebunește, scrâșnește din dinți și stă nespus de atent ca să găsească prilej potrivit să ne ia ceva din cele puse înăuntrul sufletului nostru. Și nu-i alt prilej potrivit pentru el decât numai trândăvia noastră. De aceea se cuvine să fim necontenit treji ca să oprim atacurile lui. Dacă diavolul vede că suntem treji și cu multă luare-aminte la noi înșine, după un atac sau două își dă seama că încearcă zadarnic, și pleacă rușinat, cunoscând că nu va avea nici un câștig, pentru că paza noastră e mare.
Știind, dar, că trebuie să fim gata de luptă toată viața noastră, să ne înarmăm în așa fel ca și cum am avea pe vrăjmaș necontenit în fața noastră și ne-ar pândi neîncetat, că doar-doar, ațipind puțin, i-am da prilej să ne atace. Uită-te la cei care au multe averi! Câtă grijă nu au de paza lor când se așteaptă la un atac dușman!
Unii se încuie cu uși și cu zăvoare, ca să le pună în siguranță; le îngroapă în pământ, ca nimeni să nu poată ști unde au fost puse. Tot așa se cuvine ca și noi, care strângem bogăție de virtute, să o păzim cu toată grija; să n-o punem în văzul tuturor, ci s-o ascundem în vistieria cea mai sigură a sufletului nostru; s-o ferim de toate atacurile celui ce se străduiește să ne-o ia, pentru ca, păzind-o nefurată, s-o putem avea ca merinde la plecarea noastră din viața de aici.
Și, după cum cei care sunt într-o țară străină, când au de gând să se întoarcă în patria lor, se străduiesc și caută cu multă vreme înainte să strângă încetul cu încetul atâtea merinde câte pot să le ajungă pentru lungimea drumului, ca nu cumva, fără să-și dea seama, să piară de foame, tot așa și noi, ca și cum ne-am găsi aici într-o tară străină – căci suntem străini și trecători să ne îngrijim de pe acum să ne strângem mai dinainte merinde de virtuți, pentru ca atunci, când va porunci Stăpânul, să ne întoarcem în patria noastră, să fim pregătiți, ca pe unele merinde să le luăm cu noi, iar pe altele să le trimitem înainte.
Căci astfel este natura acestor merinde: acelea pe care voim să le trimitem mai dinainte, prin săvârșirea faptelor bune, ajung înaintea noastră acolo; ne deschid ușile îndrăznirii celei către Stăpânul, ne pregătesc sosirea, ca să intrăm în toată voia și să găsim multă bunăvoință la Judecător.
II
Și ca să vezi, iubite, că așa stau lucrurile, gândește-mi-te că acela care face cu dărnicie milostenie și trăiește aici cu cuget curat va găsi, la plecarea lui de pe lumea asta, multă milă la Judecător și va auzi, pe lângă altele, și acele fericite cuvinte: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția gătită vouă de la întemeierea lumii; că am flămânzit și Mi-ați dat să mănânc”[1].
Același lucru se petrece și cu celelalte virtuți. Așa se întâmplă și cu mărturisirea păcatelor și cu rugăciunile stăruitoare. Dacă în viața aceasta ne spălăm prin mărturisire păcatele și căpătăm iertare de la Stăpânul, plecăm dincolo fără de păcate și cu multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Căci cel care nu și-a spălat păcatele în viața de aici nu va găsi dincolo nici o mângâiere. „În iad, spune Scriptura, cine se va mărturisi Ție?”[2].
Și pe bună dreptate. Acesta este timpul nevoințelor, al întrecerilor, al luptelor; al cununilor, al răsplăților, al premiilor. Să ne luptăm, dar, așa ca și cum am fi în stadion, pentru ca atunci, când va trebui să se dea cununa și să se răsplătească ostenelile, să nu fim făcuți de rușine, ci să primim cu îndrăznire cununa pe capetele noastre.
N-am făcut dragostei voastre introducerea aceasta fără rost și în zadar, ci cu gândul de a vă aduce aminte în fiecare zi de faptele cele bune, pentru ca, ajungând desăvârșiți și strălucitori, prin viața voastră virtuoasă, să fiți neprihăniți și curați, să fiți fii neîntinați ai lui Dumnezeu și să vă arătați ca niște luminători în lume, având în voi cuvântul vieții, spre lauda mea în ziua lui Hristos, pentru ca numai cu arătarea voastră să fiți de folos celor cu care vă întâlniți, iar cei care stau de vorbă cu voi să se împărtășească din viețuirea voastră curată și din mireasma voastră duhovnicească. După cum întovărășirea cu cei răi vatămă de obicei pe cei ce se amestecă cu ei, precum spune și fericitul Pavel:
„Vorbele rele strică obiceiurile bune”[3], tot așa și întovărășirea cu cei buni folosește nespus de mult celor care se apropie de ei. Aceasta este pricina că Stăpânul nostru Cel iubitor de oameni a îngăduit să se amestece cei buni cu cei răi, ca să câștige cei răi ceva din această întovărășire și să nu rămână mereu în răutatea lor, ci, având mereu sub ochi pilda acelora, să culeagă ceva din această întovărășire.
Atât de mare putere are virtutea, încât este respectată și mult lăudată chiar de cei care nu o practică; tot așa și cu păcatul; îl osândesc necontenit chiar cei ce-l săvârșesc. Atât de evident și de lămurit este lucrul acesta, încât n-ai să găsești repede pe cineva care să se laude cu păcatul; și ceea ce-i mai minunat este că adeseori îl osândesc cu cuvântul și caută să ascundă de oameni ceea ce săvârșesc cu fapta.
Și acesta este un semn al iubirii de oameni al lui Dumnezeu făcut cu neamul omenesc, că a pus în fiecare din noi conștiința, judecător drept, care știe precis ce este binele și ce este răul. Conștiința mai cu seamă ne ia orice cuvânt de apărare; pentru că noi nu cădem în păcate din neștiință, ci din trândăvia sufletului și a nepăsării față de virtute.
III
Să ne gândim totdeauna la aceste lucruri și să avem mare grijă de mântuirea noastră, pentru ca nu cumva, trecând vremea, să ne trezim cu pagube nespus de mari. Dar destul cu introducerea! Să auzim, dacă vreți, care sunt învățăturile pe care vrea să ni le dea astăzi harul Duhului prin gura lui Moise.
Și a zis Dumnezeu: „Să se adune apa cea de sub cer într-o adunare și să se arate uscatul”. Și s-a făcut așa[4].
Uită-mi-te aici, iubite, la minunata înlănțuire și ordine. La început a spus: „Pământul era nevăzut și netocmit”[5], pentru că era acoperit de întuneric și de ape; apoi, în ziua a doua, poruncind să se facă tăria, a despărțit apele și a numit tăria cer; acum ne învață iarăși că în ziua a treia a poruncit apei celei de sub cer, adică de sub tărie, să se adune într-o singură adunare și să se arate uscatul. Și s-a făcut așa. Pentru că toate erau pline cu apă, Dumnezeu a poruncit ca mulțimea de ape să se adune într-o adunare, ca astfel să se arate uscatul. Observă că ne arată treptat-treptat frumusețea și podoaba pământului.
Și s-a făcut așa.
– Cum?
– Cum a poruncit Stăpânul. A spus numai și a urmat fapta. Aceasta-i propriu lui Dumnezeu, ca toate creaturile să se plece voinței Lui.
Și s-a adunat apa cea de sub cer în adunările sale și s-a arătat uscatul.[6]
După cum la crearea luminii, fiind întuneric peste tot, a poruncit să se facă lumină și a despărțit lumina de întuneric, așa că lumina a fost partea zilei, iar întunericul partea nopții, iar la facerea tăriei a poruncit ca unele ape să fie deasupra, iar altele să fie dedesubtul tăriei, tot așa acum poruncește apelor de sub tărie să se adune într-o singură adunare, ca să se arate uscatul, și atunci îi dă și uscatului un nume, precum dăduse luminii și întunericului.
Și s-au adunat apele în adunările lor și s-a arătat uscatul. Și a numit Dumnezeu uscatul pământ[7].
Ai văzut, iubite, că Dumnezeu dezbracă, ca să spun așa, pământul, care era nevăzut, netocmit și acoperit cu ape, ca de niște perdele, ne arată fața lui și-i pune nume?
Și adunările apelor le-a numit mări[8].
Iată că și apele au primit un nume. Precum un meșter mare, când are de făcut un obiect oarecare cu știința lui, nu dă nume acestui obiect până ce nu-l termină de făcut, tot așa și Stăpânul cel iubitor de oameni n-a dat nume stihiilor până ce, prin porunca Lui, n-a primit fiecare locul său. Astfel și-a primit pământul numele lui și și-a căpătat forma lui, iar apele s-au strâns și au fost învrednicite și ele de un nume.
După ce a spus: „A numit adunările apelor mări”, a adăugat iarăși:
Și a văzut Dumnezeu că este frumos[9].
Pentru că firea omenească este slabă și nu poate lăuda după vrednicie făpturile lui Dumnezeu, de aceea dumnezeiasca Scriptură, luând-o înainte, ne arată lauda dată de însuși Creatorul făpturilor Sale.
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Sursa: Omilii la Facere, p. 46-50
[1] Matei 25, 34-35.
[2] Ps. 6, 5.
[3] I Cor. 15, 33.
[4] Fac. 1, 9.
[5] Fac. 1, 2.
[6] Fac. 1, 9.
[7] Fac. 1, 9-10.
[8] Fac. 1, 10.
[9] Fac. 1, 10.
