Omilia a VII-a – „Să scoată apele târâtoare cu suflete vii și păsări zburătoare pe pământ sub tăria cerului”
III
Dacă cineva mai înainte a rostit cu nepăsare, târât de obișnuință, aceste cuvinte, acum îl rog, primindu-mi sfatul, să pună capăt acestor vorbe deșarte. Să se ostenească să facă toate în așa chip ca să nu fie osândit nici de ochiul cel neadormit, să nu fie învinuit nici de conștiință și nici să stârnească la hulă împotriva Stăpânului pe cei care îl văd.
De rânduim viața noastră cu atâta pază, vom avea parte și de mare dragoste din partea Stăpânului și vom scăpa și de uneltirile diavolului. Da, diavolul, când va vedea că suntem așa de treji și cu atâta luare-aminte, se depărtează de noi acoperit de rușine, că se gândește că încearcă zadarnic.
Dar destul cu cuvintele introducerii! Haide să punem înaintea dragostei voastre textul care a fost citit, să vă întindem ospățul duhovnicesc și să vedem ce ne învață și astăzi fericitul Moise, dar, mai bine spus, să vedem ce vrea să ne învețe Duhul cel Sfânt prin gura acestuia.
– Ce ne spune?
Și a zis Dumnezeu: „Să scoată apele târâtoare cu suflete vii și păsări zburătoare pe pământ, sub tăria cerului”. Și s-a făcut așa.[1]
Uită-te cât de bun e Dumnezeu! Ne învață toată crearea lumii într-o oarecare ordine și înlănțuire. Mai întâi ne-a învățat că prin porunca Lui a deșteptat pământul pentru facerea de roduri; apoi, ne-a învățat că a creat pe cei doi luminători, cărora le-a adăugat fel de fel de stele, prin care a făcut mai strălucitoare frumusețea cerului. Astăzi, deci, vine la ape și ne arată că, prin cuvântul Lui și prin porunca Lui, apele au dat din ele vietăți însuflețite.
„Să scoată apele târâtoare cu suflete vii și păsări zburătoare pe pământ, sub tăria cerului”. Spune-mi, care cuvânt ar putea înfățișa minunea? Care limbă va fi îndestulătoare pentru a lăuda pe Creator? A spus numai atât: „Să răsară pământul”[2], și îndată l-a trezit spre naștere. Acum spune: „Să scoată apele”.
Vezi că sunt la fel poruncile Lui? Acolo: „Să răsară”, aici: „Să scoată apele târâtoare cu sufletele vii”. După cum pământului i-a spus atât numai „Să răsară”, și pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi și de semințe, și cu un singur cuvânt au fost aduse toate la ființă, tot așa și acum a spus: „Să scoată pământul târâtoare cu suflete vii și păsări zburătoare pe pământ, sub tăria cerului” și dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, păsări atât de deosebite, că nici nu este cu putință a le înșira cu cuvântul. Spusa e scurtă, un singur cuvânt, dar felurile de animale, multe și deosebite.
Dar asta să nu te uimească, iubite! A fost cuvânt al lui Dumnezeu; și cuvântul Lui a dăruit existență celor create. Vezi că toate au fost aduse din neființă la ființă? Ai văzut cât de precisă e învățătura? Ai văzut cât pogorământ a arătat Stăpânul față de neamul omenesc? De unde am fi putut ști noi acestea cu atâta precizie, dacă El, din multa și nespusa Lui iubire de oameni, nu ne-ar fi învrednicit să ne învețe prin gura profetului, ca să putem cunoaște și ordinea creației și puterea Creatorului și că s-a făcut faptă cuvântul Lui și că acest cuvânt a dăruit celor create și existență și venirea la existență.
IV
Dar sunt unii oameni fără judecată, care, chiar după atâta învățătură, încearcă să nu creadă; unii nu îngăduie ca lumea aceasta să aibă un creator; alții spun că lumea și cele din lume s-au făcut de la sine; în sfârșit, alții spun că toate s-au făcut dintr-o materie preexistentă.
Uită-te cât de mare e înșelăciunea diavolului! Cum a abuzat de ușurătatea gândirii celor ce slujesc înșelăciunii! De asta fericitul Moise, insuflat de dumnezeiescul Duh, ne învață cu atâta precizie, ca să nu pățim la fel ca ei, ci să putem ști bine și ordinea în care au fost create făpturile și chipul în care a fost creată fiecare făptură.
Dacă Dumnezeu nu S-ar fi îngrijit de mântuirea noastră ca să conducă limba profetului, ar fi fost de ajuns să spună că Dumnezeu a făcut cerul și pământul și marea și animalele și n-ar mai fi pus nici ordinea zilelor, nici ce s-a făcut în ziua întâi și ce s-a făcut în zilele următoare. Dar ca să nu le rămână celor fără dreaptă judecată nicio umbră de apărare, împarte așa de bine și ordinea celor create și numărul zilelor și ne învață toate cu mult pogorământ, ca, aflând tot adevărul, să nu mai dăm atenție la rătăcirile celor ce grăiesc orice, întemeiați pe propria lor gândire, ci să putem ști puterea nespusă a Creatorului nostru.
„Și s-a făcut așa”. A spus: „Să scoată apele târâtoare cu suflete vii și păsări zburătoare pe pământ, sub tăria cerului” și a ascultat stihia și a împlinit ce i-a poruncit”. „Și s-a făcut așa” cum a poruncit Stăpânul.
Și a făcut Dumnezeu chiții cei mari și tot sufletul vietăților târâtoare, pe care le-au scos apele după felul lor și toată pasărea zburătoare, după fel. Și a văzut Dumnezeu că sunt frumoase. Și le-a binecuvântat Dumnezeu, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți apele mării și păsările să se înmulțească pe pământ[3].
Uită-mi-te iarăși aici cât de mare este înțelepciunea Duhului! După ce fericitul Moise a spus: „Și s-a făcut așa”, ne arată cu de-amănuntul și spune: „Și a făcut Dumnezeu chiții cei mari și tot sufletul vietăților târâtoare, pe care le-au scos apele după felul lor și toată pasărea zburătoare, după fel. Și a văzut Dumnezeu că sunt frumoase”. Cu aceste cuvinte spulberă îndrăzneala acelora ce rostesc orice fără să gândească.
Și pentru ca să nu poată spune cineva: „Pentru ce au fost făcuți chiții? Ce rost au? Ce folos avem prin crearea lor?” de aceea, Moise, după ce a spus: „A făcut Dumnezeu chiții cei mari și tot sufletul vietăților târâtoare și păsările”, a adăugat îndată: „Și a văzut Dumnezeu că sunt frumoase”. Ca și cum ar fi spus: „Pentru că tu nu cunoști pricina celor ce au fost făcute, nu căuta să defăimezi făpturile!” Când auzi că Stăpânul hotărăște și spune că sunt frumoase, pentru ce te mai smintești și îndrăznești să zici: „Pentru ce s-au făcut?” Pentru ce hulești spunând că au fost făcuți în zadar?
De ești om cu judecată vei putea și din creația acestor făpturi să cunoști și puterea Stăpânului tău, și nespusa Lui iubire de oameni; puterea Lui, că a făcut, cu cuvântul și cu porunca, să aducă la ființă din ape astfel de vietăți; cu iubirea Sa de oameni, că după ce le-a adus la ființă le-a dat lor un loc propriu și le-a rânduit partea cea nesfârșită a mării, ca să nu vatăme pe nimeni, ci să locuiască în ape; iar prin înfățișarea lor să ne arate puterea covârșitoare a Creatorului, fără să aducă vreo vătămare neamului omenesc.
Socotești, oare, că este mică partea aceasta a iubirii de oameni a lui Dumnezeu, ca acești chiți să-ți fie de un îndoit folos? Chiții îi duc pe cei ce vor să judece sănătos la cunoașterea de Dumnezeu și-i fac să se minuneze de măreția iubirii Sale de oameni, că a scăpat neamul omenesc de vătămarea lor.
Da, Dumnezeu n-a creat pe toate cele de pe lume numai pentru trebuința noastră, ci și datorită marii Lui dărnicii: unele făpturi au fost aduse pe lume pentru trebuința noastră, altele ca să predice puterea Creatorului. Când auzi, deci, că „a văzut Dumnezeu că sunt frumoase”, nu îndrăzni să te împotrivești dumnezeieștii Scripturi, nici nu iscodi, nici nu spune: Pentru ce s-a făcut cutare și cutare lucru?
Și le-a binecuvântat Dumnezeu, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți apele mării și păsările să se înmulțească pe pământ.
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Sursa: Omilii la Facere, p. 71-74
[1] Fac. 1, 20.
[2] Fac. 1, 11.
[3] Fac. 1, 21-22.
