Omilia a XII-a – Continuare la Cartea Facerii: „Aceasta este Cartea Facerii cerului și a pământului, când au fost făcute; în ziua în care a făcut Dumnezeu cerul și pământul”
IV
Dar nu știu cum, luat de cuvânt, am ajuns să vorbesc de acestea. Haide, dar, să ne întoarcem la subiect și să vedem ce altceva vrea să ne învețe astăzi acest fericit profet.
După ce a spus: „Aceasta este Cartea Facerii cerului și a pământului”, merge mai departe și vorbește mai precis de facerea omului. Și pentru că mai sus spusese pe scurt: „Și a făcut Dumnezeu pe om; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el”[1], acum spune: „Și a făcut Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu”[2].
Mari sunt cuvintele acestea și pline de uimire! Depășesc mintea omenească! „Și a făcut Dumnezeu pe om, luând țărână din pământ”. După cum spuneam că la crearea tuturor făpturilor văzute, Creatorul universului a făcut pe toate altfel de cum lucrează omul, ca să se arate și prin aceasta nespusa Lui putere, tot așa și acum la facerea omului.
Ai văzut că a întemeiat pământul pe ape, lucrul pe care nu-l poate primi mintea omenească fără de credință; ai văzut la fel că face, când vrea, ca toate stihiile lumii să lucreze contrar propriilor lor energii. Același lucru ni-1 arată dumnezeiasca Scriptură și acum la facerea omului: „A făcut, spune Scriptura, Dumnezeu pe om, luând țărână din pământ”.
– Ce spui? A făcut pe om luând țărână din pământ?
– Da, ne răspunde dumnezeiasca Scriptură. Și n-a spus simplu „pământ”, ci și „țărână”, ca și cum ai spune partea cea mai proastă și mai de puțin preț din pământ.
Mari și ciudate se par cele spuse! Dar dacă te gândești cine e Creatorul, n-ai să te mai îndoiești de ce s-a făcut, ci ai să te minunezi și ai să te închini puterii Creatorului. Iar dacă ai vrea să cercetezi pe toate cu slăbiciunea gândurilor tale, e firesc să-ți treacă prin minte și aceea că din pământ nu se poate face niciodată trup omenesc, ci doar oale și ulcele, trup ca acesta al nostru niciodată!
Vezi că dacă nu avem în minte puterea Creatorului și dacă nu potolim propriile noastre gânduri, care dau la iveală marea noastră slăbiciune de judecată, nu putem primi înălțimea spuselor Scripturii? Cuvintele Scripturii au nevoie de ochii credinței, cu toate că sunt spuse cu mult pogorământ, pe măsura slăbiciunii noastre. Da, cuvintele acestea: „A făcut Dumnezeu pe om și a suflat” sunt nevrednice de Dumnezeu; dar pentru noi, pricina slăbiciunii noastre, dumnezeiasca Scriptură ni le istorisește așa, pogorându-se până la noi, pentru ca, învredniciți de acest pogorământ, să ne putem urca la înălțimea aceea.
„Și a făcut Dumnezeu pe om, luând țărână din pământ”. Nu mici sunt gândurile ce ni le trezesc în minte cuvintele acestea cu privire la smerenie, dacă suntem cu mintea trează. Când ne gândim de unde-și are început făptura noastră, învățăm îndată să ne smerim, să ne umilim, chiar de-am ridica sprâncenele de mii și mii de ori.
De aceea și Dumnezeu, îngrijindu-se de mântuirea noastră, a condus așa limba acestui fericit profet. La început dumnezeiasca Scriptură spusese: „Și a făcut Dumnezeu pe om; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el”[3] și i-a dat stăpânire peste toate cele văzute[4]; de aceea, ca nu cumva omul, neștiind din ce e alcătuit, să-și închipuie despre el lucruri mari și să depășească hotarele sale, dumnezeiasca Scriptură mai vorbește încă o dată de facerea omului și ne arată chipul alcătuirii lui, începutul nașterii sale; ne spune din ce a fost făcut cel dintâi om și cum a fost adus pe lumea asta.
După ce am primit această învățătură, dacă după ce știm că din pământ este începutul existenței noastre, din același pământ din care sunt plantele, din care sunt și animalele necuvântătoare, chiar dacă, datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu, ni s-a dăruit un loc de frunte între făpturi prin felul în care am fost făcuți și prin sufletul nostru nemuritor că datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu avem rațiune și stăpânire peste toate făpturile – dacă, deci, după ce am primit această învățătură, omul cel făcut din pământ, prin înșelăciunea șarpelui, s-a gândit să ajungă asemenea cu Dumnezeu, în ce nebunie nu ne-am fi rostogolit, dacă acest fericit profet s-ar fi mulțumit cu prima istorisire despre facerea omului și n-ar fi vorbit din nou de ea, învățându-ne cu de-amănuntul cum a fost făcut omul?
V
Mare lecție de filosofie este, deci, să știm cum am luat naștere.
„Și a făcut, spune Scriptura, Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ și a suflat în fața lui suflare de viață”.
Scriptura se folosește de cuvinte grosolane, pentru că vorbea oamenilor care nu puteau înțelege decât cum putem noi înțelege; se folosește de aceste cuvinte ca să ne învețe că iubirea de oameni a lui Dumnezeu a voit ca omul acesta făcut din pământ să aibă suflet rațional, ca să fie astfel o ființă întreagă și desăvârșită.
„Și a suflat, spune Scriptura, în fața lui suflare de viață”. Prin această suflare a dăruit celui făcut din pământ putere de viată; suflarea aceasta constituie ființa sufletului. Și Scriptura a adăugat: „Și s-a făcut omul cu suflet viu”. Cel care a fost făcut, cel din țărână, o dată ce a primit prin suflarea lui Dumnezeu suflare de viață, „s-a făcut cu suflet viu”.
– Ce înseamnă „cu suflet viu”?
– Înseamnă lucrător, care are, prin lucrările lui, în slujba sa mădularele trupului, care urmează voinței lui. Dar nu știu cum s-a făcut că noi, oamenii, am răsturnat ordinea aceasta; atât de mult s-a întins păcatul încât sufletul a fost silit să urmeze voilor trupului; am silit sufletul, care trebuia să stea în frunte, ca un stăpân, și să poruncească, l-am silit să se coboare de pe tron și să asculte de plăcerile trupului; n-am mai ținut seamă de noblețea lui și de rangul lui cel mare.
Gândește-mi-te la rangul creației omului! Gândește-mi-te ce era cel plăsmuit înainte de a sufla Stăpânul în fața lui, înainte de a avea în el suflarea aceea care i-a fost suflare de viată și a ajuns suflet viu! Ce era omul? Un simplu corp neînsuflețit, nelucrător și la nimic folositor. Ceea ce i-a dat totul și l-a ridicat la o atât de mare cinste a fost suflarea aceea a lui Dumnezeu.
Și ca să vezi aceasta nu numai din cele făcute atunci, ci și din cele ce se întâmplă acum în fiecare zi, gândește-mi-te la trupul din care a ieșit sufletul! Cât e de urât și de neplăcut! Dar pentru ce spun eu cât e de urât și neplăcut? Gândește-mi-te cât de dezgustător, plin de miros urât și lipsit de orice frumusețe cel care înainte, când avea în el sufletul, care-l conducea, era frumos, plăcut, plin de grație, plin de pricepere și destoinic spre lucrarea faptelor bune.
Având, dar, în minte acestea toate și gândindu-ne la noblețea sufletului nostru, să nu facem nici o faptă nevrednică de el, să nu-l murdărim cu fapte urâte. Să nu-l coborâm, supunându-l trupului! Să nu ne purtăm fără inimă și fără de judecată cu sufletul nostru atât de nobil și învrednicit cu un rang atât de mare.
Prin el, noi, care suntem îmbrăcați cu trup, vom putea, dacă voim, sprijiniți și de ajutorul lui Dumnezeu, să ne luăm la întrecere cu puterile cele netrupești; vom putea, mergând pe pământ, să trăim în cer, cu nimic mai prejos decât puterile acelea, ba poate chiar mai mult cu ceva. Și vă voi spune eu cum. Cum să nu fii învrednicit de mai mult ajutor de la Dumnezeu, când vei fi găsit că tu, care ești îmbrăcat cu trup stricăcios, duci aceeași viață ca și puterile cele de sus, că ți-ai păstrat neștirbită noblețea sufletului, deși ești supus nevoilor trupului?
– Dar cine poate fi găsit așa?
– Negreșit ni se pare un lucru cu neputință din pricina secetei mari de virtute. Dar dacă vrei să afli că lucrul acesta nu-i cu putință, gândește-te la cei care de la început până acum au bineplăcut Stăpânului! La marele Ioan, la vestitul fiu al acelei femei sterpe, la locuitorul pustiei; la Pavel, dascălul lumii, și la toată adunarea sfinților!
Toți aceștia au avut aceeași fire cu noi, au fost supuși acelorași nevoi trupești. Nu mai socoti, deci, virtutea un lucru cu neputință, nici nu te mai trândăvi la săvârșirea ei, o dată ce ai primit de la Stăpânul atâtea pricini ca s-o îmbrățișezi cu ușurință. Știa, oare, Stăpânul nostru cel iubitor de oameni că ni-i slabă voința, că alunecăm repede!
De aceea ne-a lăsa mari leacuri: citirea din dumnezeieștile Scripturi, ca, luând din ele necontenit leacurile trebuitoare, să ne aprindem de râvnă, gândindu-ne la viața acelor mari și minunați bărbați și să nu părăsim virtutea, ci de păcat să fugim și să facem totul ca să ajungem vrednici de acele bunătăți nespuse, pe care facă Dumnezeu ca noi toți să le dobândim, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere și cinste, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Sursa: Omilii la Facere, p. 131-134
[1] Fac. 1, 27.
[2] Fac. 2, 7.
[3] Fac. 1, 27.
[4] Fac. 1, 28-29.
