Omilia a XIII-a – „Și a sădit Dumnezeu rai în Eden către răsărit și a pus acolo pe omul pe care l-a făcut”
II
Vezi și în aceste cuvinte cinstea dată omului. N-a luat pământ, ci țărână – ai putea spune cel mai prost pământ – și această țărână, luată din pământ, a prefăcut-o prin porunca Lui în trup. După cum Dumnezeu adusese pământul din neființă, tot așa şi acum, când a voit, a prefăcut în trup țărâna, din pământ. Bine este acum să strig cu fericitul David: „Cine va grăi puterile Domnului, cine va face auzite toate laudele Lui?”[1]. Prin toate își arată Dumnezeu iubirea Sa de oameni! Și că a făcut din țărână o ființă ca aceasta și că l-a ridicat la atâta cinste și că l-a încărcat chiar de la început cu atâtea binefaceri!
Și a suflat în fața lui suflare de viață; și s-a făcut omul cu suflet viu.
Tâlcuind aceste cuvinte unii oameni nesocotiți, mânați de propriile lor gânduri, fără să țină seamă de pogorământul cuvintelor Scripturii și fără să aibă o judecată vrednică de Dumnezeu, încearcă să spună că sufletul este din ființa lui Dumnezeu. Ce nebunie! Ce sminteală! Atâtea și atâtea căi de pierzare a croit diavolul celor ce vor să-i slujească! Și ca să vezi, uită-te că cei ce slujesc diavolului se contrazic între ei.
Unii din ei, întemeiați pe cuvântul „a suflat”, spun că sufletele sunt din ființa lui Dumnezeu; alții, dimpotrivă, spun că sufletele se prefac în ființa celor mai cinstite animale. Poate fi, oare, o prostie mai mare ca aceasta? Pentru că li s-a întunecat mintea și nu mai înțeleg sensul adevărat al Scripturii, ca și cum li s-ar fi orbit privirile minții, se aruncă, contrazicându-se unii pe alții, în prăpastie: unii înălțând sufletul peste valoarea lui, alții coborându-l sub valoarea lui. Dacă I-am atribui gură lui Dumnezeu, pentru că Scriptura spune: „A suflat în fața lui”, atunci ar trebui neapărat să-I atribuim mâini, că a spus: „A făcut pe om”.
Dar ca nu cumva, fără voia mea, să pun în fața voastră flecărerile acelora și să fiu silit să vorbesc și eu ce nu se cuvine, haide să întoarcem spatele prostiei și nebuniei lor și să urmărim scopul dumnezeieștii Scripturi, care se interpretează pe ea însăși; numai că ni se cere un singur lucru: să nu ne uităm la grosolănia cuvintelor, ci să înțelegem aceea că slăbiciunea minții noastre este de vină că Scriptura folosește cuvinte atât de grosolane, adică cuvinte nepotrivite ființei Dumnezeirii. Auzul nostru omenesc nici n-ar fi putut înțelege altfel cuvintele Scripturii, dacă nu ar fi avut parte de un pogorământ atât de mare.
Gândindu-ne, dar, și la slăbiciunea noastră și la aceea că cele spuse în Scriptură sunt spuse despre Dumnezeu, să înțelegem cuvintele Scripturii așa cum e firesc să fie spuse despre Dumnezeu; să nu coborâm Dumnezeirea, atribuindu-I formă omenească și mădulare, ci să gândim toate cum se cuvine lui Dumnezeu, că Dumnezeirea este simplă, necompusă și fără formă. Dacă ne-am lăsa duși de gândurile noastre și I-am atribui lui Dumnezeu mădulare și chip omenesc, am cădea, fără să ne dăm seama, în necredința elinească.
Când auzi că Scriptura spune: „A făcut Dumnezeu pe om”, gândește-te la puterea aceea care a spus: „Să se facă”, iar când auzi: „A suflat în fața lui suflare de viață”, gândește-te iarăși că a hotărât ca, așa precum a adus la ființă puterile cele netrupești, tot așa și acest trup făcut din țărână să aibă suflet rațional, ca să poată folosi mădularele trupului. Trupul creat la porunca Stăpânului stătea ca o unealtă ce avea nevoie de cineva care să o miște; dar, mai bine spus, stătea ca o liră care avea nevoie de cineva, care să poată, prin arta și priceperea lui, să înalțe, prin mădularele trupului, ca prin niște coarde, cântarea cuvenită Stăpânului.
A suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu.
– Ce înseamnă „a suflat suflare de viață”?
– Dumnezeu a voit și a poruncit ca trupul creat de El să aibă putere de viață, care s-a transformat în el în suflet viu, adică activ, care poate prin mișcarea mădularelor să-și arate măiestria sa.
III
Uită-te câtă deosebire este între crearea acestei minunate ființe raționale și crearea animalelor! Când a creat animalele, Dumnezeu a spus: „Să scoată apele târâtoare cu suflete vii”[2] și îndată au ieșit din ape animale însuflețite. La fel și pământului i-a spus: „Să scoată pământul suflet viu”[3]. Când a făcut pe om n-a mai grăit așa, ci mai întâi i-a creat trupul din țărână și după aceasta i-a dat putere de viață, adică sufletul. Pentru aceasta spunea Moise despre animale: „Sângele animalului este sufletul animalului”[4]. Sufletul omului, însă, este netrupesc și nemuritor, mult superior trupului și atât de deosebit de el pe cât e de deosebit trupul de netrupesc.
Dar poate că mă va întreba cineva:
– Dar dacă sufletul este mai de preț decât trupul, pentru ce a fost creat întâi ceea ce este mai de puțin preț și apoi ceea ce este mai mare și mai de preț?
– Nu vezi, iubite, că s-a făcut la fel și cu crearea lumii? După cum mai întâi a creat cerul și pământul, luna, stelele și celelalte și animalele cele necuvântătoare și în urmă pe om, căruia avea să-i încredințeze stăpânirea peste toate acestea, tot așa și la crearea omului: mai întâi i-a făcut trupul și apoi sufletul, partea cea mai de preț. După cum animalele, care aveau să slujească omului, au fost create înaintea omului, pentru ca să fie gata spre slujbă omului, care avea să se folosească de ele, tot așa și trupul a fost creat înaintea sufletului, pentru ca atunci când Dumnezeu, potrivit nespusei Lui înțelepciuni, va crea sufletul, sufletul să-și arate prin mișcările trupului propriile sale lucrări.
„Și a sădit – spune Scriptura – Dumnezeu rai în Eden, către răsărit; și l-a pus acolo pe omul pe care l-a făcut”[5].
După ce Stăpânul universului și-a arătat iubirea Sa de oameni față de omul pentru care a creat pe toate cele văzute și le-a adus la ființă, începe îndată să reverse asupra lui binefacerile Sale.
„Și a sădit Dumnezeu, spune Scriptura, rai în Eden către răsărit”. Uită-te și aici, iubite! Dacă nu înțelegem cu cuviință dumnezeiască aceste cuvinte, cădem neapărat în adâncă prăpastie. Ce n-ar putea spune și de aceste cuvinte cei care îndrăznesc să înțeleagă omenește toate cele spuse de Dumnezeu? „Și a sădit Dumnezeu rai”. Te întreb: A avut Dumnezeu nevoie de sapă, avut nevoie de plugărie și de celelalte munci agricole, ca să înfrumusețeze raiul? Doamne ferește! Deci, și aici, trebuie să înțelegem cuvântul „a sădit” în înțelesul că a poruncit să se facă pe pământ rai, în care să locuiască omul ce fusese creat. Că pentru om fusese creat raiul, ascultă că o spune Scriptura: „Și a sădit Dumnezeu rai în Eden către răsărit și a pus acolo pe omul pe care l-a făcut”.
Fericitul Moise a lăsat în scris și numele locului, ca să nu poată înșela mințile oamenilor simpli cei ce voiesc să flecărească zadarnic și să spună că raiul nu a fost creat pe pământ, ci în cer, și să viseze și alte basme la fel cu acestea. Dacă, chiar cu toată precizia folosită de dumnezeiasca Scriptură, unii din cei ce se laudă cu elocința lor și cu înțelepciunea lor lumească îndrăznesc să grăiască împotriva celor scrise în Scriptură și să spună că raiul n-a fost făcut pe pământ și altele decât cele ce sunt spuse de dumnezeiasca Scriptură, dacă gândesc cum nu este scris, ci împotriva celor scrise, și socot că cele spuse despre pământ sunt spuse despre cer, unde n-ar fi alunecat aceștia dacă fericitul Moise, mișcat de Sfântul Duh, nu s-ar folosit de aceste cuvinte smerite și de pogorământ?
Și doar Scriptura, când vrea să ne învețe astfel de lucruri, se interpretează pe sine însăși și nu lasă pe cititor să rătăcească! Dar pentru că mulți vorbesc nu pentru ca să aibă câștig din dumnezeieștile Scripturi, ci ca să încânte auzul ascultătorilor cu ce le trece prin minte, de aceea se străduiesc să atragă luarea-aminte nu asupra celor de folos, ci mai cu seamă asupra celor ce pot încânta. De, aceea vă rog să închideți urechile unora ca acestora și să urmați canonul Sfintei Scripturi. Iar când auzi, iubite, că „a sădit Dumnezeu rai în Eden către răsărit”, înțelege cu cuviință dumnezeiască cuvântul „a sădit”, înțelege că „a poruncit”.
Crede cele ce spune mai departe Scriptura, crede că raiul fost făcut în locul în care a spus Scriptura. A nu crede în cele scrise în dumnezeiasca Scriptură, ci a introduce altele din mintea ta, socot că acest lucru aduce mare primejdie pe capul celor ce îndrăznesc să facă aceasta.
Și a pus acolo pe omul pe care l-a făcut.
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Sursa: Omilii la Facere, p. 137-141
[1] Ps. 105, 2.
[2] Fac. 1, 20.
[3] Fac. 1, 24.
[4] Lev. 17, 11.
[5] Fac. 2, 8.
