Omilia a XIV-a – „Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care l-a făcut și l-a pus în raiul desfătării ca să-l lucreze și să-l păzească”
II
Să auzim, deci, ce s-a citit azi. Dar să-mi fiți cu mintea trează, să scuturați de pe voi orice trândăvie și grijă lumească și așa să ascultați cele spuse! Sunt legi dumnezeiești pogorâte de sus, din ceruri, spre mântuirea noastră.
Dacă la citirea scrisorilor împărătești se face multă liniște, dacă este alungat orice zgomot și orice tulburare și toți stau cu urechile ascuțite, doritori să audă ce spun scrisorile împărătești, și primejdie mare amenință pe cel ce face chiar un mic zgomot și întrerupe șirul cititului, apoi cu mult mai mult aici trebuie să stați cu frică și cu cutremur, să tăceți molcom, să alungați tulburarea gândurilor, ca să și puteți înțelege cele spuse, iar Împăratul cerurilor, văzându-vă ascultarea, să vă învrednicească și de mai mari daruri.
Să vedem, dar, ce ne învață și acum fericitul Moise, care nu grăiește acestea numai cu propria lui gură, ci insuflat de harul lui Dumnezeu.
Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care l-a făcut.
Bine a pus dumnezeiasca Scriptură, chiar de la început, aceste două nume! Că n-a spus numai „Domnul” și a tăcut, ci a adăugat și „Dumnezeu”. Cu asta ne-a dat o învățătură tainică și ascunsă, ca să putem ști că, fie de auzim numele Domn, fie de auzim numele Dumnezeu, nu este nicio deosebire între aceste nume. N-am amintit fără de rost aceasta, ci, ca atunci când auzim pe Pavel spunând: „Este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate, și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate”[1], să nu socotești că este vreo deosebire între cuvinte, că un cuvânt arată pe unul mai mare, iar celălalt pe unul mai mic.
Scriptura întrebuințează fără deosebire aceste cuvinte, ca să nu le mai dea nicio putință vrăjmașilor credinței să mai introducă vreo născocire proprie în dreapta învățătură. Și ca să vezi că dumnezeiasca scriptură nu rostește niciun cuvânt la întâmplare, uită-te cu luare aminte la cele spuse acum: „Și a luat Domnul Dumnezeu”. Despre cine vrea ereticul să fie spuse aceste cuvinte? Numai despre Tatăl? Bine! Ascultă-l, dar, pe Pavel, spunând: „Este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate, și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate”.
Vezi că numele Domn este dat Fiului? Cine ar mai putea spune acum că numele Domn e mai mare decât numele Dumnezeu? Vedeți câtă absurditate și câtă blasfemie? Când un om nu vrea să urmeze canonul dumnezeieștii Scripturi, ci vrea să facă loc propriilor lui gânduri, tulbură mintea și aduce în învățătura cea sănătoasă lupte de cuvinte și discuții fără de sfârșit.
Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care l-a făcut și l-a pus în raiul desfătării ca să-l lucreze și să-l păzească.
Uită-te câtă grijă are Dumnezeu de omul pe care l-a creat! Ieri, fericitul Moise ne-a învățat spunând: „A sădit Dumnezeu raiul și l-a pus acolo pe om”[2], în loc de: „A voit ca omul să-și aibă acolo sălașul, ca să locuiască în desfătarea raiului”. Astăzi ne arată iarăși nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu față de om, și repetând cuvântul zice: „Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care l-a făcut și l-a pus în raiul desfătării”.
N-a spus simplu: „În rai”, ci a adăugat: „al desfătării”, ca să ne arate covârșitoarea plăcere de care avea să se bucure omul datorită locuinței lui. Și, după ce a spus: „L-a pus pe el în raiul desfătării”, a adăugat: „ca să-l lucreze și să-l păzească”. Și acesta este semnul unei mari purtări de grijă. Dar pentru că locuirea în rai umplea pe Adam de toată desfătarea, pentru că era încântat de priveliștea pe care o vedea și de bucuria ce i-o dădea această desfătare, de aceea, pentru ca omul să nu alunece din pricina covârșitoarei tihne și desfătări – „Că lenevirea duce la orice păcat”[3] – Dumnezeu i-a poruncit să lucreze raiul și să-l păzească.
– Dar aș putea fi întrebat: Raiul avea nevoie să fie lucrat?
– Nu spun asta! Dar Dumnezeu a vrut ca omul să aibă deocamdată puțină grijă de paza raiului și de lucrarea lui. Dacă omul ar fi fost cu totul scăpat de oboseală, îndată ar fi alunecat spre trândăvie din pricina marii lui tihne; așa, însă, împlinind o muncă lipsită de durere și de greutăți, putea fi mai înțelept. La fel, cuvântul „ca să-l păzească” n-a fost adăugat fără rost. Cuvântul acesta este cuvânt de pogorământ; s-a spus ca omul să poată ști că este supus unui Stăpân, Care, dându-i o atât de mare desfătare, i-a dat o data cu desfătarea și păzirea raiului. Dumnezeu face totul spre folosul nostru; și tot folosul nostru a dăruit omului și desfătarea și tihna. Dacă Dumnezeu, din pricina covârșitoarei Lui iubiri de oameni, ne-a pregătit, înainte de a fi neamul nostru, acele bunătăți negrăite, precum Însuși spune: „Veniți binecuvântații Părintelui Meu de moșteniți împărăția cea pregătită vouă înainte de întemeierea lumii”[4], apoi cu mult mai mult ne va da din belșug toate cele de pe lumea asta.
III
Atâtea și atâtea binefaceri a făcut Dumnezeu omului pe care l-a creat! Mai întâi l-a adus de la neființă la ființă; apoi l-a învrednicit cu trup făcut din țărână; apoi, ceea ce e mai însemnat, prin suflare, i-a dăruit suflet; apoi a poruncit să se facă raiul și a rânduit ca omul să locuiască acolo; după aceasta iarăși, ca un tată iubitor, îi dă omului, ca să nu alunece, ca unui copil tânăr care se bucură de toate libertățile și înlesnirile, și o mică și neînsemnată grijă; îi poruncește Stăpânul Dumnezeu lui Adam să lucreze și să păzească raiul, ca împreună cu desfătarea mare pe care o avea, împreună cu multă libertate și tihnă, să aibă și aceste două mici griji, care să-l împiedice să meargă mai departe. Acestea sunt deocamdată binefacerile date de Dumnezeu omului ce fusese creat; cele date mai pe urmă, ne arată iarăși covârșitoarea Lui iubire de oameni și pogorământul arătat omului, datorită tot bunătății lui Dumnezeu. Căci ce spune Scriptura?
Iată că și aici Scriptura folosește aceleași cuvinte ca mai sus: „Domnul Dumnezeu”, pentru ca prin repetarea acestor cuvinte să primim o învățătură precisă și să nu suferim pe cel care îndrăznesc să împartă aceste două nume: unul să-l dea Tatălui, iar celălalt Fiului. Pentru că ființa amândurora este una, de aceea și dumnezeiasca Scriptură dă, fără deosebire, același nume când Tatălui, când Fiului.
„Și a sfătuit, spune Scriptura, Domnul Dumnezeu pe Adam, zicând”.
Se cade, la auzul acestor cuvinte, să ne uimim de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care depășește orice cuvânt, arătată nouă prin aceste scurte cuvinte: „Și l-a sfătuit”, spune Scriptura. Vezi câtă cinste îi dă omului chiar de la început? N-a spus: „I-a poruncit” sau „I-a dat ordin”
– Dar ce?
– „L-a sfătuit”. După cum un prieten vorbește prietenului său de cele de neapărată trebuință, tot așa și Dumnezeu vorbește cu Adam; aproape că voiește ca, prin cinstirea atât de mare pe care i-o dă lui Adam, să-l înduplece să-I asculte sfaturile.
„Și l-a sfătuit Dumnezeu pe Adam zicând: Din tot pomul cel din rai să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănâncați din el, că în ziua în care veți mânca din el cu moarte veți muri”[7].
Tare ușoară e porunca, dar cumplită este trândăvia, iubite! După cum trândăvia ne face să ni se pară grele lucrurile ușoare, tot așa râvna și luarea-aminte fac ușoare pe cele grele. Spuneți ce sfat poate fi mai ușor decât acesta? Ce cinste poate fi mai mare decât cinstea dată de Dumnezeu? I-a dat poruncă să locuiască în rai, să se încânte de frumusețea celor văzute, să se bucure de priveliștea raiului și să culeagă mare plăcere de pe urma acestei desfătări.
Gândește-te ce minunat era să vezi pomii plini de roade, felurimea florilor, varietatea ierburilor, bogăția frunzelor și toate celelalte câte era firesc să fie în rai, și într-un rai sădit de Dumnezeu! De aceea dumnezeiasca Scriptură, luându-o înainte, a spus: „A răsărit încă din pământ tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare”[8], ca să putem ști că omul, bucurându-se de atât de mare belșug, a călcat sfatul ce i s-a dat din pricina marii lui neînfrânări și trândăvii. Gândește-mi-te, iubite, la cinstea covârșitoare cu care a fost învrednicit!
I s-a dăruit în rai masă proprie și deosebită, ca să nu se creadă că are și el aceeași hrană cu animalele! I s-a dăruit să locuiască în rai ca un împărat și să se desfăteze de cele de acolo și, ca un stăpân, să fie despărțit de animalele puse în slujba lui.
„Și l-a sfătuit, spune Scriptura, Domnul Dumnezeu pe Adam zicând: Din tot pomul din rai să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați, că în ziua în care veți mânca din el, cu moarte veți muri”. Aproape că îi spune: „Îți cer, oare, un lucru greu și împovărător? Nu! Îți îngădui să mănânci din toți pomii; numai de acesta te sfătuiesc să nu te atingi! Îți hotărăsc, însă, și o mare pedeapsă, ca, înțelepțit de frică, să păzești sfatul ce ți-am dat”.
A făcut la fel ca un stăpân darnic, care încredințează cuiva o casă mare; dar, pentru ca să-i rămână întreagă stăpânirea asupra casei, cere să i se dea un mic venit. Tot așa și Stăpânul nostru, Care este iubitor de oameni, i-a îngăduit lui Adam să se bucure de toți pomii din rai, dar l-a sfătuit să nu se atingă de unul singur, ca să poată ști omul că are un Stăpân de Care se cuvine să asculte și să se plece poruncilor Lui.
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Sursa: Omilii la Facere, p. 146-150
[1] I Cor. 8, 6.
[2] Fac. 2, 8.
[3] Înț. Sir. 33, 32.
[4] Matei 25, 34.
[5] Sensul este de „a recomanda”, „a comanda”, „a porunci”, „a ordona”. Traducătorii români ai textului sfânt, ca de altfel și traducătorii în alte limbi, au redat acest cuvânt prin cel mai frecvent sens al lui: „a porunci”; dar iată că Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul său, pentru rațiuni pe care cu ușurință le poate afla fiecare, lasă la o parte sensul curent al cuvântului și folosește primul lui sens: „a recomanda”, adică a „sfătui”, care stă pe altă linie semantică decât „a porunci”; că una este „a sfătui”, și alta este „a porunci”. E drept, cuvântul „a sfătui” este tot o poruncă; dar este o poruncă îndulcită, pornită dintr-un suflet plin de dragoste pentru cel sfătuit; și tocmai acest sens îl vrea Sfântul Ioan Gură de Aur pentru έντέλλω, folosit în acest text al Sfintei Scripturi.
[6] Fac. 2, 16.
[7] Fac. 2, 16-17.
[8] Fac. 2, 9.
