Omilia a XVI-a – Despre călcarea poruncii de către cei dintâi oameni

I

Și erau amândoi goi, și Adam, și femeia lui, și nu se rușinau[1].

Vreau să vă deschid astăzi, iubiților, comoara duhovnicească, ce se împarte și niciodată nu se cheltuiește, îmbogățește pe toți și cu nimic nu se împuținează, ci dimpotrivă, crește. După cum, dacă ai putea lua puțin de tot dintr-o comoară de aur, te-ai îmbogăți mult, tot așa e și cu dumnezeiasca Scriptură; într-un text scurt poți găsi multă putere de gândire, bogăție nespusă.

Așa e natura acestei comori! Îmbogățește pe cei ce o primesc și nu se împuținează niciodată, că izvorul Duhului Sfânt revarsă comoara aceasta! Lucrul vostru nu este altul decât să păstrați cu grijă cele ce primiți, să le țineți bine minte, ca să puteți urmări cu ușurință spusele, iar lucrul meu este acela numai de a vi le oferi cu râvnă. Harul este gata să caute pe cei ce-l primesc cu inima deschisă.

Să auzim, dar, și cele citite astăzi, ca să aflăm iubirea nespusă de oameni a lui Dumnezeu și de cât pogorământ se folosește pentru mântuirea noastră.

„Și erau amândoi goi, și Adam, și femeia lui, și nu se rușinau”.

Gândește-te la covârșitoare lor fericire! Erau mai presus de toate cele trupești; ca și cum ar fi fost în cer așa trăiau pe pământ; erau în trup, dar nu îndurau cele trupești; n-aveau nevoie nici de casă, nici de acoperiș, nici de haine; de nimic din toate acestea!

Și nu fără rost, nici în zadar ne-a spus dumnezeiasca Scriptură lucrul acesta, ci ca să cunoaștem ce viață lipsită de dureri duceau cei dintâi oameni în rai, ca să cunoaștem traiul lor fără durere și, ca să spun așa, starea lor îngerească, pentru ca atunci când vor vedea că au pierdut totul, că din atât de bogați au ajuns în neagră sărăcie, să punem totul pe seama trândăviei lor. Dar trebuie neapărat să auzim cuvintele citite din Scriptură.

După ce fericitul Moise a spus că erau goi și nu se rușinau – că nici nu știau că erau goi pentru că îi acoperea slava cea nespusă care îi împodobea mai bine decât orice haină – continuă:

Iar șarpele eram cel mai înțelept dintre toate fiarele cele de pe pământ pe care le-a făcut Domnul Dumnezeu. Și a zis șarpele femeii: Ce este că a zis Dumnezeu: Să nu mâncați din tot pomul raiului?[2]

Uită-te la invidia vicleanului demon și la mult împleticita lui uneltire! L-a văzut pe omul creat ajuns la cea mai înaltă cinste, aproape cu nimic mai prejos decât îngerii – precum spune și fericitul, David: „Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri.”[3]; iar acest „puțin” i-a dus păcatul neascultării, că Profetul a spus aceste cuvinte după neascultare – deci demonul, începătorul răutății, văzându-l pe om ajuns înger pe pământ, era mistuit de invidie, pentru că el – care petrecuse între puterile cele de sus și fusese aruncat jos de la înălțimea aceea din pricina voii sale rele și a covârșitoarei lui răutăți – s-a folosit de multă șiretenie, ca să lipsească pe om de bunăvoința lui Dumnezeu, să-l facă să fie nerecunoscător, să-i ia atâtea bunătăți atât de mari date lui de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Și ce a făcut demonul? A găsit fiara aceasta, adică pe șarpe, care întrece în înțelepciune pe celelalte animale, precum mărturisește și fericitul Moise, spunând: „Iar șarpele era cel mai înțelept dintre toate fiarele cele de pe pământ, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeu”. S-a folosit diavolul de șarpe, ca de o unealtă; și prin el a înșelat vasul cel fără vicleșug, cel mai slab, adică pe femeie, vorbind cu ea: „Și a zis șarpele femeii”.

Când auzi, iubite, aceste cuvinte, gândește-te, că la început nici una din fiarele făcute nu erau înfricoșătoare nici bărbatului, nici femeii, ci toate li se supuneau și le recunoșteau stăpânia; erau blânde și supuse și fiarele sălbatice, așa cum sunt acum cele domestice.

II

Dar poate că cineva ar fi nedumerit și ar căuta să afle dacă șarpele a vorbit! Nu, n-a vorbit – Doamne ferește! – dar noi, mergând totdeauna pe urmele duhului dumnezeieștii Scripturi, trebuie să ne gândim că acele cuvinte erau ale diavolului, care, datorită invidiei, s-a pornit spre această înșelăciune; că s-a slujit de acest animal, ca de o unealtă potrivită, ca să poată strecura momeala înșelăciunii lui; a smintit mai întâi pe femeie, pentru că totdeauna ea poate fi mai ușor înșelată și apoi, prin ea, pe cel întâi zidit.

Folosindu-se, dar, pentru împlinirea vicleniei lui, de acest animal necuvântător, vorbește prin el cu femeia și-i spune: „Ce este că a zis Dumnezeu: Să nu mâncați din pomul raiului?” Uitați-vă, aici, cât e de măiastră viclenia diavolului! Înfățișează ca sfat și întrebare ce n-a spus Dumnezeu, ca și cum ar avea grijă de ei.

Asta vrea să arate prin cuvintele: „Ce este că a zis Dumnezeu: Să nu mâncați din pomul raiului?” Cu alte cuvinte acest viclean demon spune așa: „Pentru ce v-a lipsit Dumnezeu de o atât de mare desfătare? Pentru ce n-a îngăduit să vă împărtășiți de bunătățile raiului? V-a dăruit să vă desfătați cu vederea pomilor, dar nu va lăsa să mâncați din ei, ca să vă fie plăcerea și mai mare!”

„Ce este că a zis Dumnezeu”. „Pentru ce aceasta?” spune diavolul. Ce folos că viețuiți în rai, când nu puteți să vă bucurați de el, ba dimpotrivă, prin aceasta vi se mărește și mai mult durerea, că vedeți pomii, dar nu aveți bucuria să mâncați din ei!” Ai văzut cum își strecoară în cuvintele lui, ca o momeală, veninul? Ar fi trebuit ca femeia să înțeleagă chiar din încercarea diavolului covârșitoarea lui nebunie; ar fi trebuit să înțeleagă că diavolul intenționat spune cele ce n-au fost, că se preface că are grijă de ea, ca să poată afla ce poruncă le-a dat Dumnezeu și să-i ducă astfel la călcarea poruncii.

Femeia putea, dar, să-și dea seama de înșelăciune și să-i întoarcă spatele, să nu asculte vorbele lui de prisos și să n-o pogoare la atâta umilință, dar n-a vrut. Ar fi trebuit ca de la început să nu fi suferit să stea de vorbă cu el, ci să fi vorbit numai cu acela pentru care a fost adusă în existență, numai cu acela care era de aceeași vrednicie cu ea și căruia i s-a dat ca ajutor.

Dar pentru că a fost târâtă, nu știu cum, de a stat de vorbă cu șarpele și a primit de la șarpe, ca printr-o unealtă, pierzătoarele cuvinte ale diavolului, ar fi fost firesc ca îndată ce a văzut că se contrazic cu cuvintele lui, că dă o altă poruncă decât Creatorul ei și că grăiește alte cuvinte, potrivnice celor spuse de Creatorul ei, da, ar fi fost firesc să-i întoarcă spatele, să fugă de vorbele lui și să-i fie scârbă de cel ce îndrăznea să-și ascută limba împotriva poruncii date lor de Dumnezeu.

Femeia, însă, din pricina marii ei neatenții, nu numai că nu i-a întors spatele, ba i-a mai și descoperit întreaga poruncă și a aruncat înaintea porcului mărgăritarele, împlinind cele spuse de Hristos: „Nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și întorcându-se să vă sfâșie”[4]. Așa s-a întâmplat și acum.

A pus mărgăritarele cele dumnezeiești înaintea porcului, înaintea acestei fiare viclene, adică a demonului, care lucra prin șarpe; și nu numai că le-a călcat în picioare, că a pornit luptă împotriva spuselor lui Dumnezeu și s-a pierdut nu numai pe ea, ci a aruncat o dată cu ea și pe cel întâi zidit în prăpastia neascultării.

Atât de mare rău este să descoperi orișicui și la întâmplare tainele cele dumnezeiești. Să aud asta cei care vorbesc tuturor oamenilor fără deosebire. Că Hristos nu ne vorbește acolo de porci, ci de oamenii care seamănă cu porcii, care, asemeni acestor animale, se tăvălesc în mocirla păcatului, pentru a ne învăța să știm să facem deosebire între persoane și să căutăm oameni cu viață curată, când trebuie să descoperim ceva din cuvintele dumnezeiești, ca să nu-i vătămăm și pe aceia și pe noi.

Unii ca aceștia nu numai că nu câștigă nimic din cele spuse, dar târăsc adeseori o dată cu ei în prăpastia pierzării și pe cei care le-au pus înainte, fără cercetare, aceste bune mărgăritare. De aceea se cuvine să le păzim cu deosebită grijă, ca să nu pățim la fel cu cei înșelați acum. Dar, și acum, dacă femeia n-ar fi vrut să pună înaintea porcului mărgăritarele cele dumnezeiești, nici ea n-ar fi căzut în prăpastia aceasta și n-ar fi târât nici pe bărbatul ei.

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur

Sursa: Omilii la Facere, p. 168-171

[1] Fac. 2, 25.

[2] Fac. 3, 1.

[3] Ps. 8, 6.

[4] Matei 7, 6.