Cele dintâi omilii la Facere – Cuvântul al cincilea
Că nu pentru Adam suntem pedepsiți, și că mai mari sunt bunătățile ce ne-au venit prin el decât relele, dacă vom lua aminte la noi înșine; și împotriva celor ce trec pe lângă săraci cu nepăsare.
1. Voi, poate, socotiți că am terminat cuvântul despre stăpânire[1]; iar eu văd încă multă roadă ce așteaptă în el. Dar nu vă lăsați păgubași, rogu-vă, până ce nu o vom culege toată: căci și vierii harnici, când văd vița frunzoasă și încărcată cu multe roade, nu taie doar ciorchinii dinafară, ci pătrund și mai înlăuntru, îndoind curmeii și ridicând frunzele, așa încât să nu le scape cumva din vedere boabele mici, ascunse fiind sub frunze. Deci, nu vă arătați mai nepăsători decât aceia, nici nu vă lăsați păgubași până ce nu veți lua tot. Și mai ales că osteneala e a mea, iar roada e a voastră.
Le-am învinuit ieri pe femei – mai bine zis nu pe femei, ci pe Eva, că prin păcat a adus în lume robia. Femeile ne-ar putea spune: „De ce să fim noi învinuite dacă aceea a păcătuit; de ce greșeala a fost a unei singure fețe[2], iar vina de obște a firii femeiești întregi?” Asta ar putea spune și robii: „De ce, făcând Canaan ocară tatălui său, pedeapsa a trecut la tot neamul?” și cei ce se tem de stăpânitori ar putea pune pricină astfel: „De ce, alții fiind cei trăitori în răutate, noi am fost supuși jugului stăpânirii?”
Așadar, ce le-am putea răspunde tuturor acestora? Că una este dezlegarea tuturor întrebărilor: „Pentru că primii oameni au păcătuit, și prin neascultarea lor au adus în lume robia – iar cei de mai apoi, prin păcatele lor, au dat putere robiei deja aduse în lume”. Că dacă cei care întreabă s-ar putea arăta curați cu totul de păcate, poate că ar avea temei să grăiască împotrivă; iar dacă și ei au multe vini, de prisos este să se îndreptățească în acest fel: întrucât eu n-am zis că de acum păcătui nu mai naște robie, ci că orice păcat este însoțit de robie, și am arătat ca răspunzătoare firea de obște a păcatului, nu numai felul lui.
Precum toate bolile de nevindecat duc la moarte, dar nu toate sunt de aceeași fire, așa și păcatele toate nasc robie, nefiind toate de același fel. Păcătuit-a Eva atingându-se de pom, și a fost osândită pentru asta. Drept aceea, să nu păcătuiești și tu cu alt păcat, poate mai greu decât al ei. Aceasta se cuvine a spune și cu privire la robi, și cu privire la cei aflați sub stăpânire[3]: că primii oameni au adus păcatul, iar cei ce le-au urmat au păstrat puterea stăpânirii[4] prin păcatele săvârșite.
Mai am și alt răspuns: că mulți, întorcându-se la virtute, au fost sloboziți de sub stăpânire. Și mai întâi, de vreți, am să vorbesc[5] despre femei, ca să vezi cum fericitul Pavel, care a pus legături asupra lor, chiar el le dezleagă iarăși. De are vreo femeie bărbat necredincios și acela va voi să viețuiască cu dânsa, să nu-l lase pe el (1 Cor. 7, 13). De ce? Că ce știi tu, femeie, de nu-ți vei mântui bărbatul? (16). „Dar cum poate femeia să mântuiască?” Învățând, catehisind, înduplecându-l a primi cuvântul bunei cinstiri. „Păi chiar ieri, fericite Pavele, ziceai că femeii să învețe nu dau voie (1 Tim. 2, 12).
Cum, dar, o dai acum la întors și faci femeia dascăl al bărbatului?” – „Fac asta nu tăgăduindu-mă pe mine însumi, ba chiar cu totul dimpotrivă”. Tu ascultă și pentru ce a scos-o de pe tronul învățăturii, și pentru ce o aduce iar pe el, ca să afli înțelepciunea lui Pavel. „Bărbatul să învețe”, zice. Întrebi de ce? Fiindcă nu a fost amăgit: că Adam, zice, nu a fost amăgit (1 Tim. 2, 14). „Femeia”, zice, „să ia învățătură”. De ce? Fiindcă a fost amăgită: că femeia, amăgită fiind, a fost întru călcarea poruncii (14).
Iar aici – tocmai dimpotrivă: că atunci când bărbatul este necredincios, iar femeia credincioasă, zice: „Femeia să învețe”. De ce? Fiindcă nu este amăgită, căci credincioasă este. Să ia învățătură, deci, bărbatul, căci a fost amăgit: că necredincios este. „S-a întors treaba”, zice, „în privința învățăturii: să se întoarcă, dar, și în privința stăpânirii”. Văzut-ai cum pretutindeni arată Scriptura că nu firii, ci amăgirii și păcatului urmează robia?
Deci, a venit la femeie amăgirea întru început, iar amăgirii i-a urmat supunerea: după aceea s-a mutat amăgirea la bărbat, s-a mutat și supunerea. Și precum la început a încredințat Dumnezeu bărbatului mântuirea femeii, fiindcă nu a fost amăgit, grăind astfel: Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, așa și aici, pentru credința celei ce are bărbat necredincios, încredințează femeii mântuirea bărbatului, zicând: Că ce știi tu, femeie, de nu-ți vei mântui bărbatul? (1 Cor. 7, 16). Ce poate fi mai deslușit decât această dovedire că robia nu este dat al firii, ci urmează păcatului? Același lucru se poate spune și despre robi. Ai fost chemat în starea de robie? Să nu îți pese.
Vezi cum iarăși arată că robia e doar un nume la omul îmbunătățit? Ci chiar de poți să fii slobod, mai bine folosește-te, adică „mai bine rămâi rob”. De ce? Că cel ce e chemat întru Domnul rob este un slobozit al Domnului. Dar pentru ce a lăsat să rămână rob? Ca să afli că de prisos e slobozenia cea dinafară, că precum când cu cei trei tineri faptul că rămânând aprins cuptorul trupurile lor s-au păstrat nevătămate a fost cu mult mai minunat decât de s-ar fi stins văpaia, așa și a te arăta slobod în robie este cu mult mai mare și minunat lucru decât dacă ai rupe legăturile ei. De asta a și zis: Ci chiar de poți să fii slobod, mai bine folosește-te[6] – adică „rămâi rob, că ai cea mai adevărată slobozenie”.
2. Voiești să vezi că se întâmplă asta și cu stăpânitorii? Împărat era Nabucodonosor, și a aprins cuptorul cu văpaie mare, și i-a aruncat în mijlocul lui pe cei trei tineri – fragezi de vârstă, singuri, neavând nici o apărare, robi, prinși de război, lipsiți de patrie. Și ce zice? Oare așa este cu adevărat, Sedrac, Misac și Abdenago, că dumnezeilor mei nu slujiți, și chipului celui de aur pe care l-am ridicat nu vă închinați? (Dan. 3, 14) Iar ei ce fac? Uită-te cum obiceiul lor îmbunătățit i-a făcut, așa prinși cum erau, mai împărați decât împăratul și mai înaltă a arătat cugetarea lor decât a aceluia?
Că au răspuns cu atâta îndrăzneală ca și cum nu ar fi stat de vorbă cu împăratul, ci cu un supus. „N-avem nevoie, zic ei, să răspundem împăratului pentru cuvântul acesta. Nu prin cuvinte, ci prin fapte vom face dovedirea. Este Dumnezeu în ceruri puternic să ne izbăvească”. I-au amintit de binefacerea primită de el prin Daniil, spunând aceleași cuvinte pe care le grăise atunci prorocul.
Gândiți-vă: ce a zis el? „Nu ține de magii gazareni, de haldei cuvântul pe care îl cere împăratul; ci este Dumnezeu în cer, Care descoperă tainele”. Îi amintesc, deci, de cuvintele acestea ca să îl îmblânzească. După aceea, spun: Și dacă nu știi, împărate, că dumnezeilor tăi nu vom sluji, și chipului celui de aur, pe care l-ai ridicat, nu ne vom închina (Dan. 3, 18).
Uită-te la înțelepciunea acelor tineri: căci ca să nu defaime pe Dumnezeu pentru slăbiciune cei de față de li s-ar fi întâmplat să moară în cuptor, au mărturisit dinainte puterea Lui, zicând că este Dumnezeu în cer puternic să ne izbăvească; iar pe de altă parte, ca dacă aveau să scape de văpaie să nu se creadă că slujesc lui Dumnezeu pentru leafă și plată, au adăugat că și de nu, să știi, împărate, ca dumnezeilor tăi nu vom sluji, și chipului celui de aur pe care l-ai ridicat nu ne vom închina; propovăduind puterea lui Dumnezeu și totodată arătând tăria sufletului lor, ca nu cumva să se spună și despre ei ceea ce a spus diavolul, clevetind, cu privire la Iov.
Dar ce a spus diavolul despre Iov? A spus că nu degeaba se teme de Tine Iov: că ai ocrotit cele dinlăuntru și dinafară ale casei lui (Iov 1, 10). Deci, ca să nu aibă cineva temei să spună același lucru și despre dânșii, au astupat dinainte gura nerușinată. Însă, precum spuneam, chiar de va fi cineva prins de război, chiar de va fi rob, chiar de va fi străin, chiar dacă va petrece în pământ străin, va fi mai împărat decât toți împărații de va avea cu sine fapta bună.
Ai văzut cum s-a desființat și supunerea femeilor, și cea a robilor, și cea a celor aflați sub stăpânire[7]? Hai să-ți arăt acum alungată și frica fiarelor. Daniil a fost aruncat oarecând în puț tot în Babilon – dar leii nu au cutezat să se atingă de dânsul: că au văzut strălucind în el chipul cel vechi, chipul împărătesc, zăreau semnele pe care le văzuseră la Adam înainte ca el să păcătuiască.
Cu aceeași supunere au venit atunci la Adam ca să primească nume de la dânsul; și nu numai atunci, ci și cu fericitul Pavel s-a făcut aceasta: că și el, nimerind în ostrovul de barbari, a șezut lângă foc ca să se încălzească, și ieșind o năpârcă din vreascuri s-a prins cu dinții de mâna lui. Deci, ce s-a întâmplat după aceasta? Fiara a căzut că neaflând păcat, nici n-a putut să muște; ci precum noi, când vrem să urcăm o stâncă netedă, cădem îndată fiindcă nu avem de ce să ne ținem, fie că este mare dedesubt, fie că e prăpastie, așa și fiara aceea, cu toate că era deasupra focului, nu a aflat locul de sprijin al păcatului, nici unde să se țină cu a căzut în foc și a pierit.
Vrei să-ți mai spun și o a treia îndreptățire[8]? Una este că, nu numai primii oameni au păcătuit, ci și cei care le-au urmat; a doua, că pentru cei ce umblă drept înaintea lui Dumnezeu, chiar petrecând ei în viața de acum, jugul supunerii este mai ușor – sau, mai bine zis, sunt sloboziți cu totul de aceasta, precum am arătat și în privința femeilor, și în privința celor aflați sub stăpânire[9], și în privința fiarelor; iar după acestea, a treia este că venind Hristos, ne-a făgăduit mai mari bunătăți decât cele din care ne-au scos cei care au păcătuit la început. „De ce te tânguiești, ia spune?
Că Adam, păcătuind, te-a scos din rai? Fă ceea ce e drept înaintea Mea și râvnește la fapta bună, și-ți voi deschide ție nu numai raiul, ci chiar cerul, și nu te voi lăsa să pătimești nimic rău din neascultarea celui întâi-zidit. Te tângui că te-a lipsit de stăpânirea asupra fiarelor? Iată, și demonii ți-i voi supune, dacă vei lua aminte la învățătura Mea” – că zice: Călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului (Lc. 10, 19). Nu a zis: stăpâniți, ca la facere în privința fiarelor, ci: călcați, dând mai mare putere.
3. Pentru aceasta nu a zis nici Pavel: Dumnezeu va supune pe satana sub picioarele voastre, ci: Dumnezeu va zdrobi pe satana sub picioarele voastre (Rom. 16, 20). Nu ca mai înainte: Acela va pândi capul tău, și tu vei pândi călcâiul lui (Fac. 3, 15) – ci întreagă este izbânda, neștirbit semnul de biruință, desăvârșită nimicirea celui potrivnic, și sfărâmarea, și pieirea. „Eva te-a supus bărbatului: dar eu te fac, de vrei, nu doar de o cinste cu bărbatul, ci și cu înșiși îngerii. Ea te-a lipsit de viața de acum, iar eu ți-o dăruiesc și pe ceea ce va să vină – cea neîmbătrânitoare și fără moarte, plină de bunătăți nenumărate.”
Deci, nimeni să nu creadă că a fost păgubit din pricina înaintașilor: că și dacă vom vrea să cercetăm toate câte avea să le dea Dumnezeu, vom afla că cele pe care ni le-a dat sunt mult mai mari ca cele pe care le-am pierdut; iar din cele spuse devin limpezi și celelalte. Viață chinuită a dus Adam. Hristos a făgăduit viața de unde a fugit durerea și întristarea și suspinul și vestește că dă în dar Împărăția Cerurilor – căci zice: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii: că flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost, și Mi-ați dat să beau; străin am fost, și M-ați primit; gol am fost, și M-ați îmbrăcat; în temniță, și ați venit la Mine (Mt. 25, 35-36).
Oare vom auzi și noi de la Mântuitorul aceste fericite spuse? N-aș putea să bag mâna-n foc: că multă nepăsare avem față de săraci. E vremea Postului, atâta îndemn și învățătură de mântuire, rugăciuni fără contenire, adunări în fiecare zi – și după atâta sârguință, care-i folosul? Niciunul: fiindcă plecăm de aici văzând săracii cum stau în picioare inşiraţi de o parte şi de alta, şi trecem pe iângă dânşii aşa nemilostivi ca și cum am vedea niște câini, nu niște trupuri omenești.
Așadar, ne grăbim spre casă ca și cum am vedea niște statui fără de suflet, nu niște oameni care suflă. „Îmi dă zor foamea”, zice unul. Tocmai foamea să te înduplece a rămâne ca să dai milostenie – că sătulul, vorba zicătorii, nu crede flămândului; iar burțile flămânde învață din nevoia lor să o priceapă și pe cea străină – mai bine zis, nici așa n-o pot cunoaște pe de-a-ntregul. De ce? Păi tu alergi la masa gata pregătită și nu rabzi să mai aștepți niciun pic; iar săracul a stat în picioare până seara, năzuind și căutând, cu nerăbdare a-și face rost de hrana cea de toate zilele – și văzând că ziua s-a împlinit, iar banii de mâncare nicidecum, se întristează și îl arde sufletul, și e silit să îndrăznească mai mult decât puterea sa.
De asta ne îmbulzesc mai tare seara, jurându-se, blestemându-se, jelindu-se, tânguindu-se, întinzând mâinile, siliți să facă nenumărate alte nerușinări: fiindcă se tem ca nu cumva, plecând acasă toți, ei să fie siliți a rătăci prin oraș ca printr-o pustie. Și precum cei căzuți ziua în sfărâmare de corabie, când se prind de o scândură, se străduiesc să ajungă la liman mai înainte de lăsarea serii, ca nu cumva, prinzându-i noaptea afară de liman, să pățească ceva mai rău: așa și săracii, temându-se de foame ca de sfărâmarea de corabie, grăbesc să strângă înainte de lăsarea serii banii pentru mâncare, ca nu cumva, plecând acasă toți, ei să rămână afară de liman – fiindcă liman sunt lor mâinile celor ce-i ajută.
4. Iar noi nici în piață[10] nu ne plecăm spre cazurile lor, nici plecând acasă: ci și masa fiindu-ne pregătită, adeseori și plină de bunătăți (dacă se pot numi bunătăți cele pe care spre osânda neomeniei noastre le mâncăm), chiar și cu masa pusă, zic, auzindu-i cum umblă prin ulicioare, și strigă cu glas mare pe la răscruci, tânguindu-se în cea mai adâncă beznă, în mare pustietate, și tot nu ne înduplecăm. Ba chiar și după ce ne săturăm și mergem spre somn, auzindu-i iar cum se tânguiesc în stradă răsunător, rămânem nepăsători de parcă auzim niște câini turbați, nu voce omenească.
Și nu luăm seama nici la vreme – că noaptea târziu, când toată lumea doarme, el plânge în singurătate; nici la puținătatea cererii – că altceva nu cere decât pâine, sau niscaiva bănuți; nici la mărimea necazului – că-i nemâncat de mult; nici la blândețea cererii – că nu vine la ușă, nici nu cutează să se apropie, ci de jos, de departe își spune rugămintea.
Dacă primește, dă în schimb mii de rugăciuni; de nu, nici așa nu aruncă vorbă amară, nici nu ocărăște și nu hulește pe cei ce pot să dea, însă nu dau; ci precum cineva, tras de un călău la o pedeapsă nesuferită, se roagă de toți cei de față și se milogește fără să afle nicio ocrotire, fiind dus cu multă neomenie la pedeapsă: așa și acesta, tras de foame ca de călău către noapte și către privegherea cea nesuferită, întinde mâinile, cu mare glas se roagă de cei care șed sus prin case, dar n-are parte de nicio milă, ci e gonit fără îndurare și cu cruzime multă.
Însă nimic dintre acestea nu ne pleacă, ci cu atâta neomenie cutezăm a tinde mâinile către cer și a vorbi cu Dumnezeu despre milostivire și a cere iertarea păcatelor noastre, și nu ne temem că va cădea trăsnet asupra noastră după asemenea rugăciune, după asemenea cruzime și lipsă de omenie.
Spune-mi, cum mergem spre somn și spre odihnă și nu ne temem că acel sărac, sculându-se în vis asupra noastră murdar, jegos, îmbrăcat în zdrențe, se va tângui și se va jeli, învinuindu-ne de neomenie? De altfel, pe mulți i-am auzit adesea zicând că după ce ziua trecuseră cu vederea ajutorarea săracilor, noaptea se vedeau încinși cu funie și târâți de mâna săracilor, sfârtecați, pătimind chinuri fără număr.
Însă astea se întâmplă în somn și-n vis, și sunt pedeapsă vremelnică; dar nu ne temem, ia spune-mi, să nu vedem cumva pe acel sărac, care se tânguiește și strigă și se jelește, în sânurile lui Avraam, ca oarecând pe Lazăr bogatul cel nemilostiv? Celeilalte – chinurile acelea amare și nemângâiate, cum cerea apă, cum n-a primit nicio picătură, cum i se prăjea limba, cum după multe rugăminți nu s-a bucurat de nicio iertare și cum suferea pedepse fără moarte – le las spre rumegarea conștiinței voastre.
Dar ferească Dumnezeu să aflăm noi acestea prin cercare, ci fie ca prin auzire să fugim de pățire, și vrednici arătându-ne de dragostea strămoșului Avraam să mergem în locul unde este cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care a Tatălui este cinstea, slava, stăpânirea, și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Sursa: Cele dintâi omilii la Facere, p. 59-73
[1] Este vorba de diferitele relații ierarhice pe care Sfântul Ioan le analizează în Cuvântul dinainte.
[2] Persoane.
[3] Este vorba de întreaga ierarhie a autorității de stat.
[4] Vezi nota precedentă.
[5] Literal: „îmi voi exersa cuvântul pe tema”.
[6] Fă ceea ce ți-este mai de folos.
[7] Vezi nota 22.
[8] Mai explicit ar fi în românește: „justificare a relațiilor ierarhice existente în lumea căzută”.
[9] Vezi nota 18.
[10] Cum am spune noi, când umblăm prin oraș.
